Moldova şi Ţara Românească în sistemul politic otoman în secolul al XVIII-lea

Caracterul regimului turco-fanariot în Ţara Românească şi Moldova

Regimul turco-fanariot în Moldova şi Ţara Românească reprezintă o perioadă de maximă exploatare turcească şi de noi îngustări ale autonomiei politice. Dominaţia otomană s-a exercitat în această epocă prin intermediul cârmuirii fanarioţilor, domnitori recrutaţi dintre vârfurile societăţii greceşti din Imperiu. La instaurarea domniilor fanariote, un rol important l-a avut, după cum s-a arătat, criza regimului nobiliar, revelată atât de încercarea lui Dimitrie Cantemir de a realiza o nouă formă de guvernare a statului feudal în Moldova, cât şi de agravarea în Ţara Românească a conflictelor din sânul clasei conducătoare, cărora ie-a căzut victimă Constantin Brâncoveanu.

Criza regimului nobiliar, regim, care, timp de un veac, constituise sprijinul dominaţiei otomane, devenise o primejdie pentru Poartă, întrucât încercările de ieşire din criză prin întărirea autorităţii domneşti aveau să accentueze orientarea spre Viena sau spre Moscova. Într-o vreme când conflictele cu Imperiul habsburgic şi cu Rusia transformaseră ţările române în avanposturi ale apărării Imperiului Otoman, Poarta avea nevoie de prezenţa unor oameni devotaţi în cele două scaune domneşti. În acelaşi timp, ea urmărea, pentru asigurarea aprovizionării armatelor şi a capitalei imperiului, integrarea cât mai deplină a Moldovei şi a Ţării Româneşti în sistemul economic otoman. Influenţa economică şi politică de care se bucurau grecii atât în imperiu, cât şi în ţările române a făcut pe turci să le acorde încrederea pe care o refuzau domnilor şi boierilor pământeni. În 1767, boierul grec N. Suţu, reprezentând punctul de vedere turcesc, arăta că împărăţia, văzând trădarea domnilor români, a dat grecilor domnia. Cronicarii ţării definesc astfel această epocă: „acmu, de când au stătut domni străini”.

Domnii sunt numiţi de Poartă dintre grecii din imperiu şi nu dintre boierii ţării, care pierd dreptul de a alege pe domn. Acest sistem are precedente în secolul anterior, când avem câteva cazuri de domni greci numiţi direct de Poartă, fără recomandarea boierilor (Gheorghe Duca, Radu Leon etc.), dar el se generalizează în veacul al XVIII-lea. Totuşi, pe lângă domnii străini au fost şi unii români din familiile Racoviţă şi Callimachi (Calmăşu), însă grecizaţi şi aşezaţi în Fanar. Dreptul boierilor de a alege pe domn nu a fost cu totul desfiinţat: în 1730, murind Nicolae Mavrocordat în Ţara Românească, doamna văduvă Smaranda cere boierilor să propună Porţii numirea ca domn a lui Constantin, fiul lui Nicolae vodă. Poarta numeşte pe Constantin, şi cronicarul grec al vremii observă că „s-a păzit încă alegerea domnului de către boierii de ţară”, „ca să nu se strice dreptul ţării, la alegerea domnilor”. Cazul lui Constantin Mavrocordat, a cărui primă domnie nu a durat însă decât o lună, este ultimul cunoscut, sub fanarioţi, al unei alegeri de domn făcute de boieri. De atunci toţi domnii munteni şi moldoveni au fost numiţi direct de Poartă. Banul Mihai Cantacuzino precizează că alegerea domnilor de către boieri încetează definitiv în 1730.

În ce priveşte Moldova, orice alegere domnească încetase mai de mult, deoarece însuşi Dimitrie Cantemir şi predecesorii lui din primul deceniu al veacului al XVIII-lea fuseseră numiţi direct de Poartă. Mai mult încă decât în epoca precedentă, nu mai poate fi vorba acum de o politică externă proprie a Ţării Româneşti şi a Moldovei. Totuşi, faptul că aceşti domni sunt reprezentaţi pe lângă Poarta otomană 'de capuchehaiele indică păstrarea unei relative autonomii. Datorită prestigiului dobândit la Poartă, la care contribuiseră cultura lor apuseană şi cunoaşterea limbilor străine, vârfurile societăţii greceşti din Fanar ajunseseră să joace un rol important în politica externă a Imperiului Otoman. Demnitatea de mare dragoman, din secolul al XVII-lea şi până în 1821, a fost deţinută în chip exclusiv de fanarioţi. Încheierea tratatelor de pace ale Imperiului Otoman cu puterile europene, legăturile cu acestea, procurarea informaţiilor politice din toată Europa pentru sultan cădeau în sarcina marilor dragomani.

Cei mai mulţi domni fanarioţi din Ţara Românească şi din Moldova trecuseră, înainte de a se ridica în scaunul domniei, prin treapta de mare dragoman. Ca domni ai celor două ţări române, ei se găseau în situaţia de a relua şi de a extinde acţiunea de informare şi de mediere în folosul Porţii dusă de unii dintre predecesorii lor. Domnii fanarioţi îşi păstrează legăturile cu capitalele europene, în care întreţin agenţi pentru obţinerea de informaţii. Ioan Mavrocordat, domnul Ţării Româneşti în 1718, a tratat cu Imperiul habsburgic şi cu Veneţia pacea de la Passarowitz. Relaţiile cu statele europene nu sunt întreţinute însă de demnii fanarioţi în calitatea lor de domni ai ţărilor române, ci numai în folosul Porţii otomane, ca reprezentanţi ai ei.

Poarta dispune tot mai mult de teritoriul Moldovei şi al Ţării Româneşti ca de un teritoriu al imperiului. Astfel, în timp de pace, în 1713, turcii iau cetatea Hotinului şi o fac raia împărătească, împreună cu ţinutul său. Prin pacea de la Passarowitz, în 1718, pentru prima oară turcii cedează unei puteri străine, Austriei, o parte a teritoriului românesc, Oltenia. Este adevărat însă că şi în această împrejurare întâlnim unele manifestări care marchează autonomia politică a Ţării Româneşti. Cârmuirea Imperiului habsburgic încheiase o convenţie cu domnul fanariot al Ţării Româneşti, Ioan Mavrocordat, prin care acesta accepta rămânerea trupelor imperiale în Oltenia.

Convenţia încheiată cu Ioan Mavrocordat a fost adusă de plenipotenţiarii austrieci la congresul de la Passarowitz şi pe baza acestui act s-a cerut recunoaşterea din partea turcilor a cedării Olteniei. Aşadar, la această dată, în relaţiile internaţionale se ţinea încă seama, fie şi formal, de drepturile Ţării Româneşti. Pe de altă parte, pretenţia turcilor de a dispune de teritoriul ţărilor române nu a fost admisă fără proteste din ţările noastre. Cronicarul moldovean Ioan Neculce, care scria pe la 1740, în plină epocă fanariotă, referindu-se la pretenţiile Poloniei de a anexa Moldova, aminteşte că la congresul de la Karlowitz, în 1699, „turcii au răspunsu pentru Ţara Moldovei că Ţara Moldovei nu pot să o de, să le fie lor podani (supuşi), că este volnică (independentă), că turcilor îi închinată, nu-i luată cu sabia”.

În epoca fanariotă continuă şi declinul armatei ţărilor române. Totuşi, ele n-au intrat în structura militară a Imperiului Otoman, ci au rămas şi sub fanarioţi în afara ei, de vreme ce pe teritoriul lor nu staţionau garnizoane turceşti. sunt cazuri şi în epoca aceasta când domnii fanarioţi ridică o armată condusă de boieri şi de comandanţi localnici. E de observat însă că această oaste românească se ridică numai la porunca turcilor, pentru a ajuta armatele otomane; armatele române nu mai puteau duce în această epocă un război pe cont propriu. Chiar în timp de pace erau pe lângă domn trupe de mercenari seimeni cu odăile (cazărmile) lor, dar cetele de slujitori de la sate, comandaţi de unii dintre marii dregători, au fost în mare parte desfiinţate în vremea fanarioţilor.

Amestecul Porţii în chestiunile interne, prin porunci ale sultanilor şi vizirilor, cunoaşte acum perioada de cea mai mare intensitate. Totuşi şi aici trebuie remarcat că Moldova şi Ţara Românească şi-au păstrat organizarea lor internă şi un drept de iniţiativă în efectuarea reformelor sociale şi fiscale socotite a fi necesare. Aşadar, definirea statelor feudale româneşti ca state vasale ale Imperiului Otoman, în ciuda repetatelor încălcări ale autonomiei lor, rămâne valabilă şi în epoca fanarioţilor.

Fanarioţii faţă de regimul nobiliar

Domnii fanarioţi, fiind numiţi de Poartă şi nedepinzând de alegerea boierilor şi nici întru totul de sprijinul lor politic, puteau întări puterea domniei, limitând astfel amestecul direct al marii boierimi în conducerea statului. Sfatul domnesc continuă să fie alcătuit şi sub fanarioţi din membrii vechilor familii de latifundiari din ţară (Cantacuzino, Costache, Sturdza, Donici, Greceanu, Dudescu, Văcărescu, Năsturel etc.), dar ei sunt siliţi să împartă marile dregătorii ale statului cu clientela care însoţea pe domni. Raportul dintre numărul dregătorilor greci şi români variază după domnii. Grigore Ghica, în Moldova (1726-1733), dă în mâna grecilor şi dregătoriile locale, „iar boierii de ţară era numai cu numele, că la nemică nu-i mai întreba”.

Cronica atribuită lui Enache Kogălniceanu spune că sub Ioan Mavrocordat (1743-1747), „fiind o seamă neamuri (urmaşi fără slujbe ai marilor boieri), aşteptau să-i roage la boierii, la care văzând că nu-i roagă nime, au socotit să fugă”. Sub Grigore Callimachi, „grecii, Drăceştii (Suţu) toţi şi cu alte neamuri a lor... mâncau ţara cum le era voia şi boierii Moldovei cu nemică nu puteau să se împărtăşească, de râul grecilor”. Prin urmare, tendinţa boierilor pământeni în lupta lor împotriva celor greci era de a se „împărtăşi” şi ei la „mâncarea ţării” şi nu erau animaţi de un ideal patriotic. În schimb, sub alţi domni fanarioţi, boierii pământeni nu aveau a se plânge. De pildă, sub Constantin Mavrocordat, în Moldova (1733-1735), „au lăsat domnul visteria şi chevernisala ţării în sama boierilor, să chivernisască ei cum or şti nevoile ţării, după obiceiul vechiu”.

Deşi datorită sprijinului Porţii domnii fanarioţi, bazaţi şi pe clientela grecească, se bucurau de oarecare independenţă faţă de boierimea ţării, totuşi boierimea băştinaşă continua să reprezinte principala forţă social-politică. Dacă boierii greci constantinopolitani, lipsiţi de o bază internă proprie, nu puteau juca decât un rol politic trecător şi de cele mai multe ori se retrăgeau odată cu mazilirea patronului lor, boierii pământeni, prin poziţia social-economică pe care o deţineau, reprezentau un factor politic permanent. Conflictele iscate din nemulţumirea boierilor faţă de favoriţii greci ai domnilor, care ocupau înalte demnităţi, nu sunt nici ele un lucru nou şi ca atare nu pot constitui nota caracteristică a relaţiilor dintre boieri şi domnie în epoca fanariotă. Dimpotrivă, în ciuda opoziţiei care continuă între cele două categorii de boierime, se poate vorbi de o colaborare pentru exploatarea ţării şi a poporului între boierii pământeni şi domnii veniţi din afară.

Cum principala problemă care se punea, atât pentru boierime, cât şi pentru domnie, era ţinerea în ascultare a ţăranilor şi asigurarea condiţiilor de exploatare a muncii lor, tocmai aceasta va fi baza pe care se va întemeia colaborarea dintre boieri şi fanarioţi. Continuând practici din veacul al XVII-lea, domnii recurg şi acum la împrumuturi din partea boierimii pentru a face faţă cererilor repetate şi urgente ale Porţii. Această situaţie constituie un element important în raporturile domnilor fanarioţi cu boierimea autohtonă. Aşa, de pildă, la 21 ianuarie 1763, Constantin Mavrocordat scria ispravnicilor boieri din judeţul Dolj că s-a pus pe acel judeţ cheltuiala de 9.250 de taleri, „să o daţi de la dumneavoastră cu împrumut, până la 30 de zile să se afle banii trimişi de visterie. Vă veţi şti slujba cunoscută”. Domnul făcea deci apel pentru împrumuturi şi la boierii din provincie.

Şi în Moldova, în 1726, la mazilirea lui Mihai Racoviţă, „au rămas boierii plini de datorii, că dedesă bani împrumută şi nu apucasă să-i iei. Că-i pune pre boieri zlotaşi (care adună birul) şi-i face de istovie (împlineau suma) înainte cu bani turceşti”. Acest sistem punea pe cei mai mulţi dintre domnii fanarioţi într-o situaţie de dependenţă faţă de boierimea de la care primeau împrumuturile. Se constată, în Moldova cel puţin, şi forme de control al boierilor mari asupra finanţelor domneşti. Nicolae Mavrocordat cheamă pe toţi boierii mari la vistierie şi le arată catastifele veniturilor şi cheltuielilor, cerându-le să vadă „de s-a fi mai luat vr-un venit şi nu s-au pus în samă”. Boierii dau în cele din urmă zapis domnului pentru gestiunea sa, iar în anul următor se repetă aceeaşi operaţie, cu alt zapis din partea boierilor.

În 1747, Ioan Mavrocordat ţine sfat cu boierii şi alege patru boieri de ţară care să meargă la Constantinopol „să vadă şi toată chieltuiala capichehaielelor”, adică socoteala sumelor ce se dădeau turcilor. În această privinţă, cronicarul notează ca un act abuziv faptul că Mihai Racoviţă „tăiesă şi acest obiceiu, de nu mai trimite boieri la Poartă. .. să vadză ce să cheltuieşte acolo, că crede numai pre greci... ce şi la visterie nu mai întră (boierii pământeni), să ştie când ies nevoile ţărâi, să orânduiască ei”.

Domnii fanarioţi aveau motiv să admită controlul boierilor asupra finanţelor statului şi ca o garanţie faţă de Poartă, ca să înlăture învinuirile că au jefuit ţara adunând averi în dauna veniturilor pe care le pretindea Imperiul Otoman. Colaborarea dintre domnii fanarioţi şi boierimea pământeană explică de ce majoritatea reformelor fiscale şi administrative din această vreme nu au lovit în boierii ţării. După ce Nicolae Mavrocordat acordase unele scutiri boierilor dregători şi mazililor (foşti dregători), Constantin Mavrocordat a scutit de dări întreaga boierime, privilegiu important de care nu se bucurase până atunci.

Când domnii fanarioţi au fost siliţi să acorde ţăranilor uşurări ale sarcinilor fiscale şi feudale, când le-au recunoscut o parţială libertate, aceasta nu se datora slăbirii legăturilor dintre domnie şi boierime, ci luptei maselor pentru libertate, în faţa căreia atât domnul, cât şi boierii s-au văzut siliţi să cedeze. Eliberarea şerbilor, obţinută de aceştia prin luptă şi smulsă clasei stăpânitoare, nu este, cum s-a afirmat de către istoricii burghezi, o dovadă că domnii fanarioţi, şi în special Constantin Mavrocordat, au ocrotit pe ţărani împotriva boierilor şi a exploatării exercitate de dânşii. În realitate, reforma a fost necesară pentru a face faţă fugii în masă şi nesupunerii ţăranilor, precum şi ruinei finanţelor. Nu se poate deci vorbi de o politică antiboierească a domnilor fanarioţi.

Aceeaşi constatare reiese şi din cercetarea sistemului fiscal fanariot, care era întemeiat pe exploatarea ţărănimii. Un cronicar moldovean scrie despre vremea lui Ioan Mavrocordat: „era un mare greu ţării. Iară boierilor le părea bine, căci mâncau fieştecare şi aveau tot ridicături (scutiri)”. Sub Grigore Ghica (1726-1732), în Moldova, „de era vreun ţăran îngreuiet la bir, nu-l mai scade, ce aşe da, păn-istovie tot ce ave”. Politica domnilor fanarioţi nu se putea sprijini decât tot pe boieri, ca şi în epoca precedentă, a domnilor pământeni din veacul al XVII-lea. Întemeiaţi pe autoritatea conferită de Poartă şi având în slujba lor boieri greci a căror situaţie depindea exclusiv de patronul lor, domnii fanarioţi s-au bucurat totuşi de posibilităţi mai largi de acţiune în conducerea statului.

Check Also

Bătălia dintre Basarab I şi Carol Robert de Anjou (9-12 noiembrie 1330)

Războiul declanşat de regele Ungariei Carol Robert de Anjou (1308-1342) contra lui Basarab I (înainte …

Bătălia din Moldova (martie-august 1944)

În martie 1944, după aproape 3 ani de război, partea de est şi nord-est a …

Bătălia de pe Dealul Spirii (13/25 septembrie 1848)

La începutul lunii septembrie 1848, Poarta Otomană a decis să intervină cu forţa armată la …

Bătălia de pe Câmpia Munteană (1462)

La jumătatea lunii august 1456, în contextul campaniei de la Belgrad, un corp de oaste …

Bătălia de la Vaslui (Podul Înalt) (10 ianuarie 1475)

La mijlocul secolului al XV-lea, pe tronul Moldovei se urcase, cu ajutor militar de la …