Modelul politic liberal

Monarhia parlamentară

Partizanii liberalismului au găsit în monarhia parlamentară engleză şi ulterior în democraţia republicană franceză două variante ale modelului politic liberal la care şi-au raportat gândirea şi acţiunea politică în tot secolul al XIX-lea şi chiar mai târziu.

Născut în Anglia, modelul politic liberal a luat forma monarhiei parlamentare, edificată aproape în întregime în secolul al XVIII-lea. Regimul parlamentar, întemeiat pe Habeas Corpus Act şi pe Declaraţia drepturilor, respecta libertăţile cetăţenilor, echilibra puterea suveranului cu drepturile Parlamentului, limitând arbitrariul puterii regale prin reglementarea strictă a prerogativelor sale.

Regele rămânea şef al bisericii, al armatei, al justiţiei şi al diplomaţiei, dar puterea executivă aparţinea Cabinetului şi primului-ministru, sprijiniţi de Parlament. Puterea legislativă aparţinea Parlamentului bicameral alcătuit din Camera Lorzilor, cu membri ereditari sau numiţi de rege, şi Camera Comunelor, ai cărei membri erau aleşi prin vot cenzitar.

În Parlament se înfruntau două partide: Whig, reprezentând nobilimea liberală, şi Tory, reprezentând-o pe cea conservatoare. Regimul parlamentar a cunoscut triumful deplin după 1830, când monarhia a pierdut rolul politic direct. O excepţie a constituit-o epoca reginei Victoria (1837-1901), care a restabilit prestigiul şi popularitatea instituţiei monarhice şi a reuşit să exercite o influenţă reală asupra primului-ministru.

Regimul politic englez s-a democratizat continuu. Reformele succesive au dus la creşterea numărului de alegători şi de locuri în Parlament, îngăduind tot mai mult accesul burgheziei la putere. Astfel, s-au creat premisele constituirii partidelor politice moderne, cel conservator (vechiul Tory) şi liberal (vechiul Whig). Evoluţia democraţiei s-a bazat pe extinderea libertăţilor publice, în special cea a presei, şi pe o puternică descentralizare administrativă şi politică.

Republica democratică

Democraţia republicană franceză, cealaltă variantă a modelului politic liberal european, a triumfat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ea îşi are originea în epoca revoluţiei franceze din 1789, când, la câţiva ani după revoluţia americană, ideologia liberală devenea baza unui proiect liberal de tip republican sub o formă mult mai complexă şi mai radicală. El răsturna cea mai veche şi mai puternică monarhie din Europa, iar Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului se referea mai direct la indivizi şi libertăţi decât Declaraţia de Independenţă americană, ea impunându-se tuturor regimurilor care s-au succedat.

Chiar dacă până la acceptarea definitivă a regimului republican, o dată cu Republica a III-a, Franţa a revenit la regimuri monarhice şi imperiale, acestea au fost monarhii constituţionale bazate pe respectarea a două principii fundamentale: separarea puterilor şi suveranitatea naţiunii, în sensul participării sale la conducere prin reprezentanţi aleşi pe baza votului.

Cea de a doua Republică franceză, proclamată în zilele revoluţiei de la 1848, a confirmat din nou eşecul sistemului monarhic. Ea făcea un pas înainte pe calea democratizării regimului, proclamând libertatea presei şi a întrunirilor şi introducând votul universal. Exersat încă din timpul revoluţiei franceze, între anii 1792 şi 1794, reintrodus în 1848, votul universal nu a dispărut după înfrângerea ultimei revoluţii, dar a funcţionat într-un cadru plebiscitar.

Republica a III-a, proclamată în 1870, care a pus capăt celui de al doilea Imperiu, a fost confirmată prin Constituţia din 1875. Seria de reforme şi măsuri ce a urmat, având iniţial puternice accente conservatoare, a condus la triumful deplin al principiilor republicane şi a făcut din Franţa o republică democratică.

Europa între absolutism şi liberalism

De-a lungul secolului al XIX-lea, celelalte ţări ale Europei au urmat aproximativ acelaşi model şi acelaşi traseu. Suedia a avut o constituţie din 1814, iar din 1866 şi un Parlament care a înlocuit vechile Adunări de stat. Belgia a optat în 1831 pentru un regim parlamentar, şi la fel Danemarca şi Ţările de Jos în 1848, lărgind progresiv dreptul de vot.

Spre deosebire de aceste regimuri liberale, marile imperii din centrul şi estul Europei au modificat foarte lent structurile politice tradiţionale. Reprezentativ este exemplul Rusiei, unde tentativa ţarului Alexandru al II-lea din anii 1860, de a evolua spre un liberalism în stil occidental, a eşuat. În Germania, proclamată imperiu, regimul impus de Otto von Bismarck, deşi a practicat votul universal, era departe de a fi unul parlamentar. Ţările din sudul Europei au rămas, de asemenea, mult în urmă în privinţa democratizării.

Modelul politic liberal în România

Ideologia liberală s-a afirmat în programele şi proiectele reformatoare alcătuite de reprezentanţii Partidei naţionale sau de paşoptişti, dar a fost aplicată la nivelul societăţii româneşti începând cu epoca lui Alexandru Ioan Cuza.

Instituirea monarhiei constituţionale în 1866 a reprezentat un moment important pentru democratizarea şi liberalizarea regimului politic din România. Constituţia care fundamenta acest regim, compromis al forţelor conservatoare şi liberale româneşti din epocă, era în esenţă un document liberal, care s-a menţinut, cu unele mici modificări, până în 1923.

Ea limita prerogativele domnului la cele ale unui monarh constituţional, prevedea alegerea unui guvern reprezentativ şi statua principiul separării puterilor. De asemenea, stabilea drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi garanta dreptul la proprietate. Sistemul electoral cenzitar a fost menţinut, cu unele modificări, până la începutul secolului al XX-lea.

Cadrul instituţional a permis apariţia partidelor politice moderne, dintre care cele mai importante erau Partidul Naţional Liberal (1875) şi Partidul Conservator (1880). Din 1895, prin sistemul „rotativei guvernamentale”, cele două partide au condus pe rând România.

Check Also

Începuturile vieţii politice moderne în ţările române în secolul XIX

Încă din 1802, programele politice ale partidei naţionale ceruseră alegerea unui domn străin, iar cererea …

În căutarea unor noi soluţii politice în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea

Elita românească În societatea românească din secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al …

Cucerirea puterii politice de către Tudor Vladimirescu. Relaţiile sale cu boierii divaniţi în a doua etapă a mişcării revoluţionare din 1821

Cel care s-a opus venirii lui Tudor Vladimirescu cu Adunarea norodului în capitală a fost …

Diversitatea etnică şi confesională, soluţii politice în perioada interbelică

O nouă structură etnică şi confesională După 1918, România a cuprins patru regiuni care fuseseră …

Noi orientări în politica externă a României după 1989

Prăbuşirea sistemului comunist în 1989-1990, destrămarea URSS şi dispariţia sferei ei de influenţă au pus …