Moara cu noroc, de Ioan Slavici (comentariu literar, rezumat literar)

Tematica. Momentele subiectului. Personajele

Ioan Slavici, prozator ardelean, precursor al lui Liviu Rebreanu, este un autor moralist, un fin psiholog, un creator de tipologii. După cum el însuşi mărturiseşte, ca adept înflăcărat al lui Confuciu, aplică în opera sa principalele virtuţi morale exprimate de acesta: sinceritatea, demnitatea, buna-credinţă, francheţea, cinstea, iubirea de adevăr, chibzuinţă, afirmând că filozoful chinez este „cel mai cu minte dintre toţi oamenii care le-au dat altora sfaturi”. (Educaţia morală)

Întreaga creaţie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibru moral, pentru chibzuinţă şi înţelepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni şi păstrarea măsurii în toate, iar orice abatere de la aceste principii este grav sancţionată de autor. Slavici construieşte o operă literară bazată pe cunoaşterea sufletului omenesc, cu un puternic caracter moralizator, concepţia literară fiind un argument pentru cumpătare şi păstrarea măsurii în toate.

Nuvela Moara cu noroc, de Ioan Slavici, a apărut în volumul de debut Novele din popor, din 1881 şi s-a bucurat de o largă apreciere critică, Titu Maiorescu însuşi considerând-o un moment de referinţă în evoluţia prozei româneşti, mai ales că autorul „s-a inspirat din viaţa proprie a poporului şi ne-a înfăţişat ceea ce este, ceea ce simte românul în partea cea mai aleasă a firii lui etnice”.

Mihai Eminescu aprecia faptul că personajele acestor nuvele „nu numai că seamănă în exterior cu ţăranul român, în port şi vorbă, ci cu fondul sufletesc al poporului, gândesc şi simt ca el”. Aşadar, Ioan Slavici construieşte o operă literară bazată pe cunoaşterea sufletului omenesc, cu un puternic caracter moralizator, concepţia lui literară fiind un argument pentru iubirea de oameni care trebuie să aibă caracter moralizator.

Compoziţia şi structura nuvelei

Nuvela este realistă, de factură clasică, având o structură viguroasă, unde fiecare episod aduce elemente esenţiale şi absolut necesare pentru firul epic. Ca relaţii temporale, întâmplările din cele 17 capitole se află în ordinea cronologică a desfăşurării acţiunii şi sunt integrate de cuvintele rostite de bătrână la începutul şi la finalul operei: „- Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit” şi „- Se vede c-au lăsat ferestrele deschise [...] Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dat”. Conflictul social şi psihologic se desfăşoară între aceste două norme etice, reliefând un destin tragic previzibil aflat în chiar profunzimile sufletului omenesc.

Construcţia şi momentele subiectului

Acţiunea

Acţiunea nuvelei se defineşte printr-o construcţie epică riguroasă, un singur plan narativ, care se referă la dezumanizarea lui Ghiţă din cauza lăcomiei pentru bani, o intrigă bine evidenţiată bazata pe valorile morale şi setea nestăpânită de îmbogăţire, în cadrul căreia se manifestă un conflict interior (psihologic) şi unul exterior (social).

Perspectiva narativă

Perspectiva narativă este reprezentată de naratorul omniscient şi de naraţiunea la persoana a III-a a unor fapte verosimile, la care participă personaje puţine, dar construite solid, cu puternice trăsături de caracter motivate de firea şi structura morală a fiecăruia dintre ele. Modalitatea narativă se remarcă, deci, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese distanţarea acestuia de evenimente.

Perspectiva temporală

Perspectiva temporală se defineşte printr-un timp real, acţiunea începând în preajma zilei de Sf. Gheorghe (23 aprilie) şi terminându-se de Paşte, într-un an de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Tema

Tema o constituie consecinţele nefaste pe care lăcomia pentru bani le are asupra individului, hotărându-i destinul pe măsura abaterilor de la principiile etice fundamentale ale sufletului omenesc.

Expoziţiunea

Incipitul nuvelei îl constituie sfatul, ce se va dovedi providenţial, rostit de bătrâna soacră a lui Ghiţă, atunci când află de intenţia ginerelui de a lua în arendă hanul Moara cu noroc: „- Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia: ci liniştea colibei tale te face fericit”. Cizmar de meserie, Ghiţă se săturase să cârpească „cişmele oamenilor”, mai ales că aceştia obişnuiau să umble „toată săptămâna în opinci ori desculţi, iar dacă Dumineca e noroi, îşi duc cişmele în mână până la biserică”.

Ioan Slavici

Spaţiul acţiunii este real, o zonă geografică din Ardeal, la hanul Moara cu noroc, aflat la o răscruce pe unde treceau turme de porci spre şi dinspre Ineu, loc important pentru afaceri şi comerţ. Mutându-se la Moara cu noroc cu soţia, soacra şi cei doi copii, Ghiţă devine repede cunoscut de „drumeţii mai umblaţi”, afacerile mergeau bine. Ana era „tânără şi frumoasă”, „fragedă şi subţirică”, „sprintenă şi mlădioasă” îl iubea pe bărbatul ei, „înalt şi spătos”, se înţelegeau bine şi erau fericiţi. Porcarii cu apucături primitive, fioroşi la înfăţişare, bandiţii, stăpânii de turme sau hoţii şi ucigaşii plătiţi alcătuiesc lumea ce se perindă pe la Moara cu noroc.

Intriga

Intriga începe odată cu apariţia la han a lui Lică Sămădăul, un simbol al răului, despre care Ghiţă aflase că, deşi „tot porcar şi el”, este „om cu stare, care poată să plătească grăsunii pierduţi ori pe cei furaţi”. De frica lui Lică „tremura toată lunca”, deoarece era „om aspru şi neîndurat”, care ştia toate înfundăturile, cunoştea pe toţi oamenii buni, dar „mai ales pe cei răi”. Porcar priceput, el recunoştea „urechea grăsunului pripăşit şi în oala cu varză”, dar discret şi tăcut în privinţa treburilor care nu-l priveau în mod direct.

Lică a cerut, autoritar să afle cine e cârciumarul căruia i se prezintă cu agresivitate: „- Eu sunt Lică, Sămădăul!... Multe se zic despre mine, şi dintre multe, multe vor fi adevărate şi multe scornite.” El accentuează faptul că este periculos - „nimeni nu cutează să fure, ba să-l ferească Dumnezeu pe acela, pe care aş crede că-l pot bănui”- şi îi pretinde lui Ghiţă să-l informeze despre tot ce se întâmplă, „cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face”. Ghiţă este copleşit de gânduri negre, pentru că simte pericolul care-l pândeşte dacă se supune lui Lică, dar şi riscul şi mai mare dacă-l refuză.

Desfăşurarea acţiunii

Conflictul psihologic se amplifică treptat, pe măsură ce Ghiţă se va implica în afacerile necinstite ale lui Lică. Speriat de atitudinea lui Lică, Ghiţă îşi cumpără două pistoale, îşi ia încă o slugă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad” şi doi căţei, pe care îi puse în lanţ ca să se înrăiască. Ana vede că bărbatul ei este îngândurat, se înstrăinează de ea şi de copii, se făcuse „mai de tot ursuz”, se enerva din nimic, „nu mai zâmbea ca mai ’nainte”, iar ea se temea să-l întrebe ce are, deoarece el se mânia cu uşurinţă.

Ghiţă îşi dă seama că la Moara cu noroc „nu putea să stea nimeni fără voia lui Lică”, iar el îşi dorea să stea aici numai „trei ani, să mă pun pe picioare” şi, pentru prima oară, el se gândeşte că ar fi fost bine „să n-aibă nevastă şi copii” şi să poată spune „Prea puţin îmi pasă!”. Lacom de bani, Ghiţă era gata „să-şi pună pe un an, doi, capul în primejdie”, enervându-se că se simte legat pe de o parte de familie, pe de alta de Sămădău.

Venit la han, Lică a mângâiat câinii, spre disperarea lui Ghiţă, care-şi dă seama că este total lipsit de apărare. Lică îi dă cârciumarului semnele turmelor lui şi-i porunceşte lui Ghiţă să-i spună ce turme treceau pe acolo, cum arăta porcarul, că de nu „îmi fac rând de alt om la Moara cu noroc”. Anei îi părea „om rău şi primejdios”, mai ales că îl vedea plătind mai mult decât consuma. Pe la han se abăteau din ce în ce mai des jandarmii de la Ineu şi dintre toţi, lui Ghiţă îi plăcea de căprarul Pintea, singurul cu care cârciumarul ar fi îndrăznit să vorbească „mai pe faţă”.

Aproape de Sf. Dumitru, Lică soseşte la han împreună cu Buză-Ruptă, cu Săilă Boarul şi cu Răuţ, stă de vorbă cu oamenii în cârciumă şi-l întreabă pe Ghiţă dacă ştie când vine arendaşul evreu după chirie, apoi vrea să joace cu Ana, iar Ghiţă o îndeamnă: „Joacă, muiere; parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe”. Dar când îşi vede nevasta îmbujorată de plăcerea jocului iar pe Lică strângând-o în braţe şi sărutând-o, Ghiţă „fierbea în el” ros de gelozie şi rănit în orgoliul de soţ. Sămădăul rămăsese la Moara cu noroc pentru că „are o vorbă cu arendaşul”, dar noaptea, trezită de lătrăturile câinilor, Ana îl vede venind la han dinspre Fundureni.

A doua zi, Pintea le spune că noaptea trecută arendaşul fusese prădat, bătut de abia se mai ţinea pe picioare şi că acestuia i se păruse că, deşi avuseseră feţele acoperite, unul din cei doi tâlhari ar fi fost Lică. Ghiţă îi spune lui Pintea că Lică dormise la han şi că nu plecase nicăieri, ci abia în dimineaţa aceea părăsise hanul. În drum spre Ineu, Pintea îi destăinuie că fusese tovarăş cu Lică, furaseră nişte cai şi fuseseră închişi împreună, apoi se certaseră atât de rău, încât el îl urăşte de moarte şi jură că se va spânzura dacă împlineşte patruzeci de ani şi nu o să-l dovedească pe Lică.

La han soseşte o doamnă îmbrăcată în doliu cu un copil, într-o trăsură boierească trasă de trei cai şi cu un fecior pe capră, lângă vizitiu. Achitând consumaţia, femeia îi dă Anei o bancnotă ruptă la un colţ şi, la rugămintea hangiţei de a-i da alta, tânăra „scoase zâmbind o pungă mare şi plină de hârtii noi nouţe, luă una dintre ele şi i-o dete, apoi se găti de plecare”.

La Ineu, Ghiţă depune mărturie mincinoasă, el jură „pe pâne şi pe sare” că nu ştia de ce Sămădăul îl căuta pe arendaş şi declară că „Lică a stat toată noaptea la cârciumă”. Întorcându-se cu Pintea la han, găsesc pe drum trăsura boierească fără cai, pe iarbă văd un copil mort, iar spre miezul nopţii jandarmii găsesc cadavrul „unei femei tinere, îmbrăcate în negru” şi un bici, cu care îi fuseseră legate mâinile. Biciul era al lui Lică, Pintea îl cunoştea bine, iar acasă la Buză-Ruptă este găsită o parte din argintăria furată de la arendaş.

Procesul are loc la Oradea-Mare şi mărturiile tuturor conduc spre sacrificarea lui Buză-Ruptă şi Săilă Boaru care au şi fost condamnaţi pe viaţă; După proces, Ghiţă se simte foarte vinovat pentru că jurase strâmb şi spune, cu lacrimi în ochi: „Iartă-mă, Ano! [...] Iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului”. Măcinat de remuşcări, Ghiţă îşi compătimeşte copiii: „Sărmanilor mei copii, [...] voi nu mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri, un tată om cinstit. [...] Tatăl vostru e un ticălos”. Slavici realizează o analiză psihologică profundă a lui Ghiţă, frământările interioare, zbuciumul şi setea pentru bani devin din ce în ce mai chinuitoare.

Prima întâlnire a lui Ghiţă cu Lică după proces este înfricoşătoare pentru cârciumar. Sămădăul îi vorbeşte, despre „dulceaţa păcatului” şi-i relatează cum a înfăptuit primul omor din cauză că nu avea bani să cumpere nişte porci care-i fuseseră furaţi, cum a doua oară a ucis „ca să mă mângâi de mustrările pentru cel dintâi”, iar acum simte o adevărată plăcere. Îi destăinuie lui Ghiţă că un om poate fi stăpânit dacă-i descoperi punctul slab, iar cel mai periculos defect este slăbiciunea pentru o singură femeie. Aluzia lui Lică era clară, sugerând că slăbiciunea cea mai mare a lui Ghiţă era iubirea pentru Ana şi, simţindu-se umilit în orgoliul lui de bărbat, cârciumarul se gândeşte - a câta oară? - să-l ducă pe Sămădău la spânzurătoare.

Lică îi dăduse hangiului banii însemnaţi, ca acesta să-i schimbe prin negustorie şi să li se piardă urma. Ghiţă se hotărăşte brusc să-l demaşte, ia toate bancnotele însemnate şi se duce eu ele la Pintea, care plănuieşte să-l prindă pe Lică în flagrant. Pintea îi dă înapoi bani buni, dar cârciumarul nu-i spune că jumătate din bani sunt ai lui, recuperându-şi astfel întreaga sumă. Ghiţă îşi găseşte scuze pentru lăcomia care-l stăpâneşte: „Aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac, dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea!? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat, că are cocoaşă în spinare: nimeni mai mult decât dânsul n-ar dori să n-o aibă”.

În săptămâna Paştelui, bătrâna pleacă împreună cu copiii să petreacă sărbătorile la nişte rude din Ineu, iar Ana insistă să rămână cu bărbatul ei acasă, stricând astfel planurile soţului. Lică se enervează că nu-l găseşte singur pe Ghiţă şi izbucneşte: „Să te ferească Dumnezeu de oamenii care au slăbiciune de vreo muiere”. De aceea, Lică îl sfătuieşte pe Ghiţă să plece undeva şi să-l lase singur cu nevasta lui, ca să se vindece de slăbiciunea pe care o avea pentru o femeie: „- Are să-ţi vie greu acu odată, [...] de aici înainte eşti lecuit pe vecie. Tu vezi că ea mi se dă de bună voie: aşa sunt muierile”.

Punctul culminant

Consolându-se ca un laş, „aşa mi-a fost rânduit”, Ghiţă acceptă să plece şi se gândeşte că se va întoarce pe înserat cu Pintea şi-l vor prinde pe Sămădău cu banii însemnaţi asupra lui, reuşind astfel să-l ducă la spânzurătoare. Ana, dezamăgită de comportarea soţului ei şi crezând că n-o mai iubeşte se aruncă în braţele lui Lică, după care îl roagă s-o ia cu el, întrucât îi era ruşine să mai dea ochii cu soţul ei. Sămădăul o respinge cu indiferenţă şi-o sfătuieşte să se împace cu Ghiţă.

Deznodământul

Pintea este puternic impresionat de faptul că Ghiţă îşi sacrificase nevasta pentru a-l prinde pe Lică: „Tare om eşti tu, Ghiţă [...]. Şi eu îl urăsc pe Lică; dar n-aş fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind”. Ajunşi în apropierea satului, Pintea, împreună cu Marţi şi cu încă doi jandarmi, îl văd pe Lică plecând în goana calului de la han şi pornesc în urmărirea lui.

Ghiţă se îndreaptă spre Moara cu noroc cu gândul să-şi încheie socotelile cu nevastă-sa. Când în han au năvălit Lică şi Răuţ, „Ana era întinsă la pământ şi cu pieptul plin de sânge cald, iară Ghiţă o ţinea sub genunchi şi apăsa cuţitul mai adânc spre inima ei”. Răuţ îşi descarcă pistolul în ceafa lui Ghiţă, care „căzu fără să mai poată afla cine l-a împuşcat”. Sămădăul dă ordine tovarăşilor săi să găsească banii cârciumarului, apoi să dea foc hanului.

Lică încearcă să fugă, dar calul era obosit de atâta alergătură şi atunci se hotărăşte să treacă râul înot, dar acesta se umflase de la ploaie. Simţindu-se sleit de puteri, Lică ar vrea să se târască până la Moara cu noroc, unde ar fi trebuit să se afle calul lui Ghiţă, să-l ia şi să-şi piardă urma. Pintea îl zăreşte însă la lumina focului pus la han şi strigă atât de tare „încât răsună toată valea”. Auzindu-i glasul, Lică „îşi ţinti ochii la un stejar uscat ce stetea la depărtare de vreo cincizeci de paşi, scrâşni din dinţi, apoi îşi încorda toate puterile şi se repezi înainte”. Pintea îl găsi „cu capul sfărâmat la tulpina stejarului” şi, ca să nu afle nimeni că-i scăpase din nou, de data aceasta definitiv, îi împinse trupul în valurile râului.

Finalul

Finalul nuvelei este reprezentat, ca şi incipitul, de cuvintele bătrânei, care se întorsese şi stătea cu copiii pe o piatră, plângând cu lacrimi amare soarta nemiloasă: „- Se vede c-au lăsat ferestrele deschise [...] Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dat”.

Limbajul artistic

Opera lui Ioan Slavici are un profund caracter popular, atât prin tematică, prin concepţia morală, cât şi prin dragostea lui pentru sufletul omenesc. El este un adevărat maestru în construirea dialogurilor şi a monologărilor interioare, prin care sondează sufletul omenesc, analizează reacţiile, trăirile interioare, gândurile personajelor.

Deşi a fost acuzat de folosirea excesivă a regionalismelor, stilul lui Slavici are o oralitate asemănătoare cu aceea a lui Creangă, dând impresia de „spunere” a întâmplărilor în faţa unui auditoriu, mai ales că şi el intervine deseori în naraţiune fie prin exclamaţii sau interogaţii retorice, fie prin proverbe şi zicători. Ioan Slavici reuşeşte să comunice cu claritate ideile, să formuleze cu o concizie clasică trăsătura unui personaj, să descrie un peisaj cu mijloace simple, într-o frază sobră, fără ornamente inutile, valoarea limbii literare constând tocmai în „lipsa de stil”.

În concluzie, limbajul artistic este original prin vigoare, sobrietate, spontaneitate şi oralitate, Ioan Slavici fiind iniţiatorul prozei realiste în literatura română, solidă prin dragostea lui profundă pentru oameni: „în gândul meu rostul scrierii a fost întotdeauna îndrumarea spre o vieţuire potrivită cu firea omenească”. (Ioan Slavici, Lumea prin care am trecut)

Check Also

Sur les elements turcs dans la langue roumaine, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Sur les elements turcs dans la langue roumaine, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic …

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile romanice, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile …

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de …