Mişcările ţărăneşti din Munţii Apuseni (1822-1847)

În timp ce asupra sălii de dezbateri a dietei din Cluj plana neîncetat teama de o răscoală a iobagilor, nemulţumirea ţăranilor din Munţii Apuseni era pe punctul de a izbucni. Soarta iobagilor devenise mai grea nu numai în regiunea minieră.

Înmulţirea populaţiei, ciuntirea sesiilor iobăgeşti, răpirea păşunilor şi pădurilor comune ale satelor au micşorat baza materială a ţăranilor. Fărâmiţarea sesiilor e tot mai accentuată şi numărul jderilor sporeşte. Cea mai grea povară, robota, se menţine mereu ridicată. Ţărănimea din Transilvania trebuia să suporte greutăţi mai mari şi din cauză că, în timp ce situaţia iobagilor din comitatele de vest - Banat, Bihor, Satu Mare etc. - fusese reglementată printr-un urbariu, nobilimea din Transilvania luptă cu succes contra acestuia. Ca urmare, obligaţiile ţăranilor din principatul Transilvaniei erau foarte variate şi mult mai grele.

În urma tendinţei stăpânilor de moşie de a intensifica producţia agricolă, marea majoritate a ţărănimii din Transilvania a ajuns într-o situaţie şi mai grea decât înainte. Dintre ţăranii mai conştienţi se ridică acum conducători care îşi dau seama că aservirea feudală nu mai poate dăinui. Răpirea de pământ, greutatea robotei au provocat în întreaga Transilvanie rezistenţe locale, izolate.

Pe acestea clasa dominantă le-a putut reprima uşor cu forţa armată. Totuşi, asemenea mişcări, aparent fără importanţă, devin atât de frecvente, încât petiţiile, plângerile adresate guvernului transilvan şi Cancelariei aulice de la Viena, protestele, refuzul de a munci ajunseră fenomene cotidiene. În multe locuri ţăranii pretind stabilirea precisă, prin urbariu, a îndatoririlor şi drepturilor lor. În alte părţi, ei au reocupat cu de la sine putere păşunile, încercând să se elibereze de sub directa dependenţă a stăpânilor de moşie.

Minerii iobagi din satele domeniului de mijloc al Zlatnei nici în aceste decenii nu încetează lupta contra exproprierii pădurilor, a curăturilor şi contra abuzurilor funcţionarilor domeniului. În fruntea luptei împotriva acestei jefuiri se ridică Ecaterina Varga, dând un nou impuls luptei de clasă a ţărănimii şi un frumos exemplu al luptei comune româno-maghiare. Ecaterina Varga este descendenta unei familii de mici proprietari din Hălmeag.

Căutându-şi dreptatea, ea se întâlneşte cu ţăranii mineri care, ca şi ea, aşteptau pe la uşile autorităţilor schimbarea în bine a sorţii lor. Minerii, dezvăluindu-şi păsul, îi cer ajutorul. Mai târziu o cheamă între ei şi o disting cu încrederea şi dragostea lor. O numesc „doamna noastră”, „doamna moţilor”, şi ea le îmbrăţişează cauza. Înfruntă autorităţile erariale, întocmeşte ţăranilor petiţii, duce tratative cu avocaţii, pleacă în interesul procesului lor la împărat, organizează şi dirijează lupta ţărănimii.

Când, în 1843, domeniul începe replantări pe terenul defrişat, răpit buciumanilor, vreo 60 de ţărani înarmaţi cu securi şi bâte, sub conducerea ei, alungă pe oamenii erariului şi distrug puieţii. Autorităţile vor să o prindă, dar poporul îşi apără conducătoarea. Mai târziu, în 1846, vicecomitele somează cele trei comune să-şi îndeplinească prestaţiile către domeniu. Buciumanii şi abrudenii însă nu se supun, ci, sub conducerea Ecaterinei Varga, alungă pe subpretori. Prin aceasta mişcarea intră într-o nouă fază. Încep să se contureze liniile răscoalei ţărăneşti.

Autorităţile camerale şi cele ale comitatului se tem de o reeditare a mişcării lui Horea. Cancelarul Samuil Josika, îngrozit de răscoala ţărănească din Galiţia şi de eventualul succes al opoziţiei în dietă, cere ajutorul nounumitului vicar episcopesc, Andrei Şaguna. Ambiţiosul Şaguna a sărit în ajutorul guvernului. După ce a luat informaţii detaliate asupra situaţiei, în ianuarie 1847 a prins-o personal prin vicleşug pe Ecaterina Varga, care astfel a ajuns în închisoare la Aiud. Guvernatorul Iosif Teleki şi cercurile cele mai înalte şi-au exprimat satisfacţia pentru acţiunea reuşită a lui Şaguna. Ecaterina Varga a scăpat din închisoare abia după revoluţia din 1848-1849.

Lupta ţăranilor din regiunea minieră în apărarea drepturilor şi împotrivirea lor faţă de noile obligaţii nu e izolată. În jurul fostelor oraşe-cetăţi, care erau centrele domeniilor fiscale, se mai găseau mici grupuri de ţărani liberi (puşcaşi, drabanţi etc.), care, pierzându-şi loturile şi luptând din greu pentru libertatea lor, sufereau de opresiunea nobilimii. Pe Pământul crăiesc, ţăranii liberi, saşi sau români, trebuiau să suporte grele poveri fiscale, precum şi asuprirea patriciatului săsesc.

În secuime crescuse proporţia iobagilor şi jelerilor. Majoritatea ţăranilor liberi erau încorporaţi în regimentele grănicereşti. Aceşti ţărani, ca şi ţăranii români grăniceri, gemeau şi ei sub povara sarcinilor fiscale şi sub comanda ofiţerilor austrieci. Lupta antihabsburgică şi antifeudală a grănicerilor se înteţea, accentuând contradicţiile între clasa stăpânitoare şi ţărănimea exploatată.

Este încă puţin cunoscută lupta de clasă a muncitorilor mineri, a lucrătorilor, a zilerilor din manufacturi, a calfelor din bresle. Totuşi, luptele pentru un salariu mai mare ale muncitorilor din regiunea Hunedoarei din anul 1829, ale lucrătorilor de la fierăriile din Sebeşel, Topliţa şi Govăjdia din anii 1837 şi 1839 trădează spiritul lor revoluţionar.

Criza economică din anul 1847 precum şi recolta slabă din anii precedenţi au stârnit un nou val de luptă. Minerii din Ţebea, Certeje şi Zlatna, tăietorii de sare de la Ocna Mureşului etc. luptă cu şi mai multă dârzenie pentru satisfacerea revendicărilor lor economice. Pe mineri, în anii revoluţiei, îi găsim în tabăra celor mai consecvente forţe antifeudale. La Timişoara, Baia Mare etc., ei joacă un rol însemnat în lupta împotriva forţelor reacţionare, iar în anii 1848-1849 radicalismul lor influenţează mersul evenimentelor.