Mişcarea eteristă în Moldova

Alexandru Ipsilanti a trecut Prutul, în uniformă de general rus, în seara zilei de 22 februarie 1821, însoţit de vreo 20 de persoane, printre care fraţii săi Gheorghe şi Nicolae şi cumnatul său Gheorghe Cantacuzino-Deleanu, colonel în armata rusă şi aghiotant al generalului Bennigsen. Ei au fost întâmpinaţi de 200 de arnăuţi ai domnului şi însoţiţi până la Iaşi.

Încă în noaptea aceea, Ipsilanti avu o întrevedere cu Mihai Şuţu, pe care-l încredinţa că o armată de 70.000 de soldaţi ruşi avea să-l urmeze. El ar fi avut intenţia de a desfiinţa printr-o proclamaţie toate privilegiile de clasă din cele două principate. Dar postelnicul lui Mihail Suţu, Iacovache Rizos, i-a arătat că o asemenea măsură ar ridica împotriva lui toate stările privilegiate, de la prima clasă a boierilor până la târgoveţii oraşelor şi de la mitropolit până la ultimul călugăr.

Ipsilanti a renunţat cu atât mai uşor la proiectul său, dacă într-adevăr l-a avut, ceea ce e foarte îndoielnic, cu cât el a fost sprijinit de boieri şi de clerul înalt. Prin aceasta şi-a înstrăinat masele populare, care n-au mai văzut în trupele eteriste formate pe teritoriul Moldovei decât nişte cete prădalnice care au jefuit populaţia de cai şi de provizii şi au comis cele mai odioase acte de violenţă.

În noaptea de 23 februarie, majoritatea turcilor aflaţi la Iaşi au fost omorâţi, aşa cum cu două zile înainte turcii din Galaţi fuseseră ucişi din ordinul şefului poliţiei greceşti, Vasile Caravia. Aceste evenimente au mărit confuzia şi panica răspândite şi la ţară. La 24 februarie, Alexandru Ipsilanti şi Mihai Suţu au trimis ţarului, la Laibach, câte un memoriu, în care îl puneau la curent cu ultimele evenimente şi-l rugau să ordone generalului Wittgenstein să intre cu trupele sale în Moldova: „Un corp de armată e indispensabil pentru siguranţa Moldovei”. La sfatul lui Suţu, boierii moldoveni s-au adresat şi ei ţarului, arătându-i situaţia grea în care se aflau şi solicitând şi ei intervenţia armatelor ruse.

În aceeaşi zi, Alexandru Ipsilanti lansează către populaţia Moldovei un manifest, prin care declară că nu face decât să străbată ţările române în drum spre Grecia şi îndeamnă populaţia la linişte, fiindcă „siguranţa persoanelor şi a averilor va fi garantată”. De turci să nu se teamă, fiindcă, dacă ar îndrăzni să calce teritoriul ţării, vor fi aspru pedepsiţi de „o putere straşnică”. Toată lumea a înţeles că era vorba de Rusia.

Prin această declaraţie, Ipsilanti compromitea public pe ţar, silea guvernul rus să-l dezavueze şi avea să facă imposibilă intervenţia diplomaţiei ruse în favoarea cauzei pentru care Eteria ridicase steagul revoltei. În alte două proclamaţii, Ipsilanti prezenta răscoala tuturor provinciilor europene ale Imperiului Otoman ca o revoluţie plănuită şi pregătită de mai mulţi ani de societăţi patriotice secrete şi ajunsă acum la scadenţă, ceea ce pentru suveranii întruniţi la Laibach spre a înăbuşi mişcările revoluţionare din Italia constituia un motiv în plus de a o dezaproba.

Masacrul turcilor la Galaţi şi Iaşi, precum şi declaraţia lui Ipsilanti că acţiunea lui e sprijinită de Rusia şi că o armată rusă e pe punctul de a trece Prutul, aveau să dezlănţuie fanatismul musulman şi să expună populaţiile pe care Eteria voia să le salveze celor mai grave primejdii. Aceste evenimente puneau pe baronul Stroganov, ambasadorul rus la Constantinopol, într-o situaţie extrem de delicată, mai ales că, puţin înainte de sosirea lui Ipsilanti la Iaşi, Poarta descoperise o vastă conspiraţie pentru răscoala generală a supuşilor creştini ai Imperiului Otoman şi pentru regenerarea Greciei. Poarta dobândise dovada într-o corespondenţă interceptată a prinţului Ipsilanti, datată din Chişinău, cu şeful sârb Milos, trădată de un emisar şi predată paşei de Vidin, care a trimis-o la Constantinopol.

Scrisorile lui Ipsilanti îl invitau pe Milos Obrenovici să se răscoale, promiţându-i ridicarea în masă a Greciei, ridicare al cărei şef ar fi fost el, Ipsilanti, şi care a început în principate. Mişcarea lui Vladimirescu era prezentată ca semnalul şi nucleul acestei insurecţii generale, care avea să izbucnească în Moreea, în insule, în toată Grecia şi chiar la Constantinopol. El adaugă că „acţiunea a fost pregătită în Rusia şi încurajată de guvern”. Eforturile îndelungate şi destoinice ale lui Stroganov de a lichida divergenţele rezultând din aplicarea tratatului de la Bucureşti şi de a restabili relaţiile de încredere între Rusia şi Turcia, ca şi raporturile lui cu şefii celorlalte misiuni diplomatice de la Constantinopol, au fost considerabil îngreunate prin aceste descoperiri.

O ultimă imprudenţă a lui Alexandru Ipsilanti a produs panică şi consternare la Constantinopol şi a pus în pericol viaţa tuturor grecilor din acest oraş. A doua zi după sosirea sa la Iaşi, la 23 februarie, el a adresat consulului general al Rusiei la Bucureşti un pachet şi o scrisoare în care-l ruga să expedieze cu maximum de celeritate pachetul la Constantinopol, baronului Stroganov. Pachetul, expediat printr-un expres, a sosit la Constantinopol în dimineaţa zilei de 3/15 martie, înainte ca Poarta să fi aflat de incursiunea lui Ipsilanti.

El conţinea, pe lângă un manifest către toţi grecii, şi o scrisoare adresată lui Stroganov, şase scrisori destinate eforilor de la Patras, lui Panaioti Sekeris, lui Cristofor Perrevos, secretarului patriarhului de la Constantinopol, arhimandritului Grigore Dikeos şi eforilor de la Constantinopol, prin care îi înştiinţa, „în numele autorităţii respectabile”, adică a ţarului, că momentul acţiunii a sosit şi-i invita să proclame această ştire tuturor grecilor. „Eu mă grăbesc - scrie Ipsilanti lui Cristofor Perrevos - să străbat aceste provincii (Moldova şi Ţara Românească), pentru a ajunge pe pământul Greciei şi pentru a mă uni cu toţi aceia care se pregătesc să răstoarne jugul odios care apasă asupra lor”.

Eforii de la Patras sunt îndemnaţi să cheme la luptă pe toţi compatrioţii din Pelopones, să-i însufleţească cu propriul lor exemplu, să arboreze tricolorul naţional (alb, roşu şi negru), reprezentând pe de o parte pasărea Phoenix cu ochiul „Providenţei” deasupra şi dedesubt inscripţia: „Renasc din propria mea cenuşă”, iar pe cealaltă parte crucea cu inscripţia: „În acest semn vei învinge”. Scrisoarea adresată eforilor de la Constantinopol confirmă planul extravagant, conceput la conferinţa de la Ismail, de distrugere a Constantinopolului: „îmbarcaţi şi salvaţi familiile voastre, invocaţi providenţa, chemaţi la voi pe toţi bravii compatrioţi: focul să mistuie capitala! îndemnaţi marinarii greci să pună stăpânire pe arsenal. Căutaţi prin toate mijloacele să puneţi mâna pe sultan în momentul când se va duce la incendiu. Faceţi să răsune vocea patriei! Arboraţi drapelul naţional!”.

Toate aceste uluitoare măsuri pornesc din convingerea sinceră a lui Ipsilanti cu privire la sprijinul guvernului ţarist şi la intervenţia iminentă a armatelor ruse, cum o dovedeşte scrisoarea sa către baronul Stroganov: „Eu nu ştiu dacă E.V. aveţi instrucţiuni asupra unei mişcări din partea mea atât de neprevăzute; dar eu cred că, în cazul când Poarta v-ar face reprezentări în această privinţă, puteţi spune că n-aţi fost deloc instruit şi că e numai o ispravă a mea. De altfel, domnule baron, faceţi tot ce veţi crede de cuviinţă şi ceea ce împrejurările vă vor prescrie... În caz că Poarta ar vrea să trimită trupe în cele două provincii, trebuie să protestaţi, căci e împotriva tratatelor. Eu cred că trebuie să vă păziţi, fiindcă e probabil că armata va porni dintr-o zi într-alta”.

Pachetul lui Ipsilanti mai conţinea o mulţime de scrisori prin care părinţi, soţi, fraţi, fii îşi conjurau rudele aflate în Constantinopol să se salveze în grabă şi care puneau pe Stroganov în alternativa crudă de a compromite toate aceste persoane trimiţându-le scrisorile sau de a le lipsi de avertismentele celor mai apropiate rude. El s-a decis să le remită scrisorile prin mijlocirea patriarhului de Ierusalim.

Stroganov a fost uluit citind aceste scrisori, care revelau precipitarea şi lipsa de înţelegere politică a lui Alexandru Ipsilanti. Împreună cu ţarul Alexandru şi cu Capodistria, Stroganov fusese la curent cu toate planurile şi cu toată acţiunea Eteriei şi cooperase la pregătirea insurecţiei. În vara anului 1820, el trimisese pe consilierul ambasadei D.B. Daşkov să viziteze toate consulatele din Orient, sub pretextul elaborării unui plan de reorganizare generală. Misiunea lui avea în realitate ca scop pregătirea insurecţiei, după cum o dovedeşte corespondenţa sa cu consulatul de la Patras.

Ceea ce Ipsilanti n-a înţeles e că ţarul autocrat nu se putea pune în fruntea unei mişcări revoluţionare şi că nu putea interveni în favoarea eteriştilor decât dacă s-ar fi creat în Imperiul Otoman „o situaţie imperioasă şi ireparabilă”. Misiunea Eteriei - aşa cum rezultă din legământul lui Tudor faţă de Eterie şi dintr-o scrisoare a lui Capodistria către confidentul său, fostul mitropolit al Ungro-Vlahiei, Ignatie, retras la Pisa - era tocmai de a crea această „situaţie imperioasă şi ireparabilă”, adică o stare de anarhie generală, pe care Poarta să n-o poată stăpâni şi care să permită ţarului să intervină nu ca şef al unei mişcări revoluţionare, cum l-au prezentat eteriştii, ci ca restaurator al ordinii, învestit cu această misiune chiar de Sfântă Alianţă, după cum fusese învestită Austria de Congresul de la Laibach cu misiunea de a înăbuşi mişcarea revoluţionară din Italia.

Legal învestit de către celelalte puteri sau chiar solicitat de Poartă, ţarul ar fi putut atunci să ridice problema „soartei popoarelor creştine” din Imperiul Otoman supuse „unui sistem de distrugere şi de sânge”. Prin neînţelegerea şi imprudenţa sa, Ipsilanti avea să compromită toate aceste planuri. De aceea, pe cât de mult a apreciat diplomaţia rusă înţelepciunea şi abilitatea lui Tudor, care, în toate proclamaţiile lui s-a arătat credincios sultanului şi pornit exclusiv împotriva jafurilor şi nedreptăţilor comise de boieri şi de domni, pe atât de sever a condamnat acţiunea lui Ipsilanti, care, „printr-o imprudenţă fatală, a compromis naţiunea întreagă şi a întins un văl de doliu asupra Constantinopolului, a dat semnalul unui război religios şi a jurat să moară sau să extermine tiranii care au asuprit Grecia de patru secole. Poarta, speriată în cel mai înalt grad de această întreprindere, s-a folosit de ea pentru a înflăcăra fanatismul turcilor”.

Aşa se explică faptul că ţarul Alexandru, Capodistria şi Stroganov - care au sprijinit Eteria şi, până la un punct, au condus-o - au rămas consternaţi când au cunoscut formele luate de răscoală. Stroganov a dezavuat mişcarea în mod spontan, fără să aştepte instrucţiunile guvernului său, iar ţarul l-a felicitat pentru fidelitatea cu care i-a interpretat sentimentele.

Spontaneitatea şi acordul perfect cu care factorii responsabili ai politicii ruse au reacţionat în momentul critic împotriva mişcării pe care ei înşişi au pregătit-o au consternat pe eterişti şi au încurcat pe toţi istoricii Eteriei. Explicaţia cu care s-au mulţumit contemporanii şi pe care au adoptat-o şi istoricii de mai târziu a fost că eteriştii au pornit mişcarea la un moment nepotrivit, când ţarul şi Capodistria se aflau la Laibach, sub influenţa lui Metternich, ca şi cum Rusia ar fi fost, în politica externă, la remorca Austriei.

Adevărul e că Ipsilanti a trecut Prutul după ce a primit la 17 februarie (1 martie) un curier de la Troppau. Înainte de a fi plecat de la Petersburg, ţarina Elisabeta l-a invitat la curte să-şi ia rămas bun de la el şi să-i dea o scrisoare pentru generalul Wittgenstein, comandantul armatei din Basarabia. Mişcarea trebuia să izbucnească în timpul congresului de la Laibach şi să creeze acea „necesitate imperioasă şi ireparabilă” care să oblige congresul să însărcineze Rusia cu restabilirea ordinii. „Imprudenţa fatală” a lui Ipsilanti a răsturnat toate aceste socoteli şi, cum era inevitabil, el a fost dezavuat.

Check Also

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Epilogul acţiunii eteriste în Moldova

Conducătorii trupelor eteriste din această provincie, C. Pendedeca (ce fusese trimis de Ipsilanti în luna …

Campania regelui Ioan Albert în Moldova (1497)

Pregătită din vreme, campania regelui Ioan Albert din toamna anului 1497 a reprezentat pentru Moldova …

Manufacturile în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Apariţia manufacturilor este semnul premergător al orânduirii capitaliste. „Atelierele cu un număr de muncitori mai …