Mineritul în Dacia romană

Minele de aur din Dacia formau una din bogăţiile de seamă ale provinciei în beneficiul fiscului imperial, înainte de cucerirea romană, ele aparţinuseră regelui dac, ca după 106 d.Hr., să treacă în patrimoniul împăratului roman. Exploatarea lor se intensifică sub stăpânirea romană prin introducerea unor sisteme de extracţie mai perfecţionate şi mai dezvoltate, prin folosirea muncii sclavilor şi a lucrătorilor specializaţi.

Dacă autorii antici nu pomenesc deloc despre minele de aur ale provinciei, avem, în schimb, numeroase documente arheologice privitoare la această activitate, compuse din galerii părăsite, instrumente de minerit şi texte epigrafice. Cunoaştem două importante districte aurifere situate în Munţii Apuseni şi ai Banatului, care produceau anual câteva mii kg aur. Regiunea cea mai bogată, cu mai multe centre importante de exploatare, se găsea în Munţii Apuseni (Abrud, Zlatna, Brad, Băiţa, Roşia Montană (Alburnus Maior), Baia de Arieş, Săcărâmb etc.).

În Banat s-au identificat mine de aur romane la Sasca Montană şi Moldova, în afară de acestea, pe văile şi râurile din ţinuturile aurifere, funcţionau spălătorii de aur care culegeau metalul preţios din nisip şi pietriş (Arieşul, Mureşul şi diferiţi afluenţi ai acestora). Centrul administraţiei exploatării aurifere din Munţii Apuseni a fost Ampelum, iar Alburnus Maior devenise un fel de „oraş al minerilor”.

Extragerea aurului din minele dacice a folosit trei metode de lucru. Metoda cea mai primitivă şi uşoară consta în a strânge nisipul aurifer din râurile sau pâraiele locale, a-l pisa, măcina şi spăla mai apoi cu curent de apă, spre a separa firişoarele de aur. A doua metodă de exploatare practica săparea sub cerul liber şi în stâncă auriferă a unor gropi în formă de puţ (putei), cu un diametru la gură de 1-1,30 m.

Hruba se adâncea şi lărgea treptat, folosindu-se scări de coborâre săpate în piatră. Când spaţiul şi aerisirea permiteau, roca auriferă era adesea încălzită puternic, apoi stropită cu apă şi oţet, care o făcea să crape mai uşor. Bolovanii extraşi din aceste puţuri se sfărâmau de asemenea în bucăţi de mărimea bobului de mazăre, apoi se măcinau şi spălau. A treia metodă de extracţie o formau galeriile (cuniculi), câteodată supraetajate şi ramificate, săpate cu târnăcopul şi pironul, pe firul filonului aurifer.

Ele se tăiau înguste (maximum 60 cm) şi scunde (1-1,30 m) spre a se economisi timp şi forţă de muncă. Cu atare galerii întunecoase, umede şi strâmte, romanii au putut pătrunde până la 300 m adâncime, fără însă să poată atinge filoanele puternice de aur, care se găsesc între 300-500 m adâncime. Roca extrasă suferea apoi aceleaşi operaţii pentru separarea firişoarelor de aur.

Măcinatul pietrişului aurifer, sfărâmat cu ciocanul de fier, constituia o muncă grea. Pietrişul aurifer se reducea în formă de făină sub pietrele din rocă dură ale unor mori de măcinat, puse în mişcare cu apa din nişte mari rezervoare ale căror urme s-au păstrat până azi. Pulberea de piatră se freca într-un jgheab de scânduri prin care trecea un curent de apă şi îndepărta făina de piatră, iar aurul, mai greu, cădea la fund, de unde se culegea cu ajutorul unor bureţi. Puţinele instrumente romane de minerit păstrate azi în muzeele din Transilvania (ciocane, târnăcoape, pene de fier, strecurători, roţi de scos apa din minele inundate etc.) sunt primitive şi grosolane.

Locul de muncă, metodele înapoiate ce se foloseau şi primitivitatea instrumentelor de minerit fac valabile şi pentru Dacia constatările lui Marx: „Munca excesivă este ... groaznică în antichitate, atunci când este vorba să se obţină o valoare de schimb în forma sa independentă de bani, adică atunci când este vorba de producţia aurului şi a argintului. Munca forţată până la istovirea de moarte este aci forma oficială a muncii excesive”.

Pentru a realiza o exploatare mai bună şi mai sistematică a minelor de aur din Munţii Apuseni, Traian aduce aci seminţii de iliri din sudul Dalmaţiei Pirustae, Baridustae, Sardeates), specializaţi în asemenea lucrări. O serie de inscripţii ni-i arată pe aceşti dalmaţi locuind satele şi cătunele din ţinutul aurifer ca vicus Pirustarum, castellum Baridustarum). Faţă de restul coloniştilor peregrini, aceşti piruşti aveau unele avantaje în plus.

Cei mai mulţi dintre ei erau mici arendaşi de mine (leguli). Ei se organizau în collegia aurariarum, asociaţii de ordin profesional şi fără un scop economic direct, în ceea ce priveşte asocierea în vederea exploatării în comun a anumitor mine. Contractarea arendării de locuri pentru extracţie (loci, putei) se făcea prin intermediul personalului administrativ al minelor, format în cea mai mare parte din liberţi şi sclavi publici. La rândul lor, leguli puteau rearenda anumite locuri de minerit.

Lucrările în mine se făceau cu sclavi şi cu muncă salariată recrutată dintre elementele indigene şi coloniştii sărăciţi. Existau şi mine mai productive unde se lucra direct de către stat, cu condamnaţi (damnati ad metalla), a căror supraveghere cădea în sarcina unor posturi de soldaţi din legiunea XIII Gemina. În afară de plata în bani a arenzii, leguli erau obligaţi să predea autorităţilor aurul extras, necesar monetăriilor de stat.

Forţa de muncă liberă se găsea din belşug şi era prost plătită, după cum rezultă din informaţiile întâlnite în contractele din tăbliţele cerate descoperite în galeriile acestor mine. Din conţinutul unui atare contract, scris la 20 mai 164 d.Hr., vedem cum un astfel de lucrător liber, Memmius al lui Asclepius, se angajează faţă de arendaş ca să-i lucreze cu sârguinţă timp de 5 luni şi 24 zile, în schimbul hranei şi a 70 denari plătiţi în rate lunare. Condiţiile de trai şi muncă ale acestor lucrători mineri se deosebeau foarte puţin de ale sclavilor cu care munceau adesea împreună.

Organizarea exploatării minelor de aur cădea în sarcina unui procurator aurariarum, libert în timpul lui Traian, iar de la Hadrian înainte numit dintre cavaleri. Procuratorul minelor de aur dispunea de o întreagă armată de funcţionari recrutaţi din liberţi şi sclavi publici, care-l ajutau la organizarea şi supravegherea întregului proces de exploatare. Inscripţiile ne vorbesc de acest personal de administraţie a minelor, cum sunt subprocurator aurariarum (adjunctul procuratorului), tabularii (contabilii), adiutores tabularii (ajutoarele acestora) disperi satores (casierii), librarii (agenţi ai fiscului), scribae (registratori) etc.

Prin aceşti funcţionari mărunţi se încheiau contractele de arendă cu leguli, se încasau impozitele şi cotele de aur datorate statului, se făcea controlul pe teren şi altele. Ca oameni ai împăratului, ei erau puternici şi venali şi constituiau un fel de „corp” numit în inscripţii: liberti et familia aurariarum. Despre minele de argint, aramă şi plumb ştim foarte puţin.

Cum argintul, plumbul şi arama se găsesc în acelaşi loc cu aurul, exploatarea lor se putea face laolaltă. S-au semnalat urmele unor mine de cupru la Micia (Veţel) şi Centum Putei (la acesta din urmă se făceau şi exploatări de argint). Descoperirile de obiecte dacice arată că regii daci organizaseră o largă extracţie a aurului şi argintului, care a fost extinsă sub romani, spre a satisface nevoile pentru baterea monedelor.

Puţine informaţii ne rămân de asemenea şi despre minele de fier ale Daciei. Ele s-au exploatat în general acolo unde se exploatează intensiv şi azi, ca la: Ghelar, Teliuc (Hunedoara), munţii Trascău etc. Textele epigrafice arată că, spre deosebire de sistemul de organizare a exploatării aurifere, minele de fier, care făceau parte tot din patrimoniul împăratului, erau arendate direct unor particulari (conductores ferrariarum), care în afară de arendă, vor fi fost de asemenea obligaţi a furniza statului şi o anumită cantitate de metale.

Este mai mult ca sigur că metalul preţios (aur, argint) extras din minele Daciei se exporta sub forma de lingouri în Italia sau în alte părţi, unde se găseau ateliere monetare şi de lucrat bijuterii. Existau însă ateliere pentru confecţionarea de unelte şi arme din fier, la oraşe şi chiar în centrele de extracţie ale acestui metal (Ghelari, Lupeni, Teliuc). Se pare că unii proprietari particulari de ateliere metalurgice contractau confecţionări sau reparări de armament pentru trupele provinciei

Faţă de provinciile vecine, Dacia era mult favorizată prin numeroase şi bogate ocne de sare. Acest mineral a fost extras şi exportat intens. El constituie tot un domeniu al împăratului, care arenda salinele unor oameni de afaceri, puternici prin averea lor. Cercetările arheologice au identificat urme de extracţie a sării la: Salinae (Ocna Mureşului), Cojocna, Sic, Ocna Dejului, Domneşti şi altele. Deşi ne lipsesc documente, nu este exclusă şi exploatarea măcar vremelnică şi a masivelor de la Ocna Sibiului, Ocnele Mari şi Slănic (Prahova).

Cele patru documente epigrafice legate de extracţia sării din Dacia amintesc numele unor arendaşi care, separat sau împreună cu această bogăţie, puteau arenda venitul păşunatului şi al dreptului de a vinde sarea (conductores pascui, salinarum et commercii). În aceste întreprinderi ei se folosesc de agenţi personali formaţi din sclavi sau liberţi, care în numele stăpânului organizează procesul de exploatare şi încasează taxele.

Printre aceşti arendaşi se remarcă pe la începutul secolului III d.Hr., cavalerul roman (libert la origine), Publius Aelius Strenuus, însemnat personaj în Dacia, prin bogăţia sa, strânsă de pe urma veniturilor din arendare a ocnelor de sare, a taxelor de păşunat şi a încasării taxelor pentru exercitarea comerţului. De aceea, oraşele din Dacia, ca să-i câştige favoarea, se întrec a-l încărca, cu onoruri sacerdotale şi municipale, iar unele colegii şi-l aleg ca patronus. Este probabil că aceşti arendaşi erau ei înşişi posesori de turme şi în contul obligaţiilor din contract furnizau o parte din sare pentru stat. În orice caz, taxele pentru păşunatul pe domeniile împăratului arendate acestor conductores ruinau pe micii crescători de vite, în marea lor majoritate indigenii daci.

Dacia a fost bogată şi în cariere de piatră a căror exploatare se intensifică de către romani, pentru satisfacerea cerinţelor lor de construcţii locale, urbanistice şi defensive, şi probabil, în parte, pentru export în unele regiuni învecinate, în cea mai mare parte, urmele carierelor romane au dispărut prin exploatările moderne. Mai însemnate au fost, în Transilvania, cele de la Bucova (marmură), Deva, Călan, Cheile Turzii, Ighiu, Gilău, Creaca, Măgura şi Rusca Montană (marmură în Banat).

Cele de la Bucova au alimentat cu piese arhitectonice (coloane, căpiţele, arhitrave etc.) construcţiile din capitala Daciei. La Călan (Aquae) s-a descoperit o inscripţie cu numele unui pietrar (lapidarius), Diogenes. La Micia este cunoscut pietrarul M. Cocceius Lucius, iar în teritoriul Sarmizegetusei apare un Titus Iulius, tot lapidarius. Se pare că aceşti trei pietrari nu erau dintre lucrătorii ce munceau la extracţia blocurilor din cariere, ci ei prelucrau acest material pentru a-l transforma în monumente sculpturale, inscripţii sau piese arhitecturale.

În unele cariere de piatră (Cheile Turzii, Creaca lângă Porolissum) s-au descoperit mari nişe săpate în stâncă pentru păstrat uneltele, sau figuri umane sculptate, probabil chipuri ale zeilor protectori ai acestor munci grele (Silvanus şi Hercules Saxanus). Dacia Inferioară nu a avut cariere de piatră de calitate. Singură Drobeta avea la îndemână calcarul din carierele vecine de la Gura Văii, pe când Sucidava, Romula şi alte centre din câmpia Olteniei se aprovizionau cu blocuri şi monumente de piatră aduse de peste Dunăre, mai ales din carierele de calcar de pe valea râului Isker.

În carieră lucrau de obicei sclavii, condamnaţii şi oamenii săraci, folosind târnăcoape, dălţi, ciocane şi pene de lemn pentru izolarea şi despicarea blocurilor. E probabil că principalele cariere de piatră ale Daciei constituiau şi ele un domeniu al împăratului. Cunoaştem o inscripţie din vremea lui Caracalla, sau Elagabal, din care rezultă că soldaţii staţionau în zona unor cariere de piatră, mai degrabă spre a păzi pe cei condamnaţi la această muncă, decât pentru a lucra ei înşişi în carieră.

Check Also

Năvălirea ungurilor în Dacia

Starea ţărilor de peste munţi la venirea ungurilor. Români sub voievozii bulgari De la stingerea …

Întinderea şi organizarea administrativă a Daciei

La sfârşitul celui de-al doilea război dacic întreg teritoriul care formase regatul lui Decebal era …

Coloniştii romani în Dacia

Colonizarea Daciei pe timpul lui Traian a avut un caracter oficial şi ea s-a realizat …

Romanizarea Daciei

Indiferent de originea atât de pestriţă a coloniştilor din Dacia, ei sunt cu toţii purtătorii …

Istoria românilor din Dacia Traiană

Istoria unui popor este în mare parte determinată de natura, în sinul căreia este aşezat. …