Mijloacele financiare ale insurecţiei pandurilor lui Tudor Vladimirescu

Un argument invocat în sprijinul tezei despre apartenenţa la Eterie a revoluţiei din Ţara Românească este faptul subvenţionării ei de către această societate. După Andrei Oţetea, Eteria a pus la dispoziţia lui Tudor Vladimirescu mijloacele materiale necesare pentru răscularea poporului român şi pentru constituirea oştirii de panduri: „Se ştie acum că fondurile lui Tudor proveneau din casa Eteriei”. Această afirmaţie se întemeiază mai ales pe o presupunere înregistrată de Ilie Fotino (infirmată însă de alte izvoare): „Mulţi... susţineau de probabil, cum că la plecarea sa din Bucureşti..., Tudor se prevăzuse cu destui bani de la... comitetele Eteriei”, anume de la casierii M. Hristari şi I. Nicolopulos.

Într-o scrisoare din februarie 1821 (către Xanthos), Gheorghe Leventis se plânge însă că fondurile Eteriei din Bucureşti se rezumă la punga lui: „Aici mijloacele noastre băneşti se mărginesc la punga mea, care în cele din urmă se va goli”... „Nu avem recoltă bună, toţi banii şi toate greutăţile cad pe spinarea mea”. Autorul scrisorii arată că Sava, Iordache, Farmache apelează la el, când au nevoie de bani pentru „planurile lor”. E locul să amintim că în „planul general” al Eteriei (art. 13) se stabilise obligaţia Principatelor de a finanţa insurecţia eteristă şi că Ipsilanti a obţinut din ţările române, prin colectări şi, mai ales, prin despuieri şi rechiziţii forţate, resursele necesare mişcării sale. El ordona: „Să se adune bani de peste tot, de asemenea şi arme etc. etc. etc.”. Lui bimbaşa Sava el i-a scris din Iaşi „să se ia în stăpânire toate casele de bani publice”.

Mihai Cioranu notează că Ipsilanti a strâns din Moldova sume mari de bani, prin despuieri şi prin colecte, „dând mulţi de bună voie. Chiar şi Domnul Mihai Suţu a dat mai multe milioane. Asemenea şi boierii greci şi neguţătorii greci au dat mari sume. Dar toţi aceştia din sudoarea şi din sângele românesc! Şi zică oricine ce va voi, însă Eteria grecească fără bani din ţară nu putea face nimic”. În scrierea atribuită tagmatarhului C. Ducas se arată că Ipsilanti a autorizat jefuirea Ţării Româneşti pentru a împlini nevoile expediţiei sale, întrucât, „eforii din Bucureşti, atât domnul Nicolopulos, cât şi ceilalţi, au cheltuit banii adunaţi înainte, iar restul l-au luat cu ei să-l cheltuiască din belşug cu ţiitoarele lor, fiind nişte muieratici”.

De altfel, şi Andrei Oţetea recunoaşte că Ipsilanti, când a trecut Prutul, n-avea nici bani, nici arme, nici soldaţi. ţările române trebuiau să i le procure pe toate! Eteriştii „s-au împrăştiat la ţară, luând de la locuitori cai, boi, arme şi provizii”... Însă, pe de altă parte, autorul susţine că ţăranii răsculaţi de Tudor aveau braţele „înarmate de Eterie”. Acest punct de vedere, după care pornirea revoluţiei din Ţara Românească s-a înfăptuit graţie ajutorului bănesc oferit de Eterie, rămâne nedovedit. Ceea ce se ştie, în schimb, cu certitudine este că, pentru acoperirea cheltuielilor întreprinderii sale, Vladimirescu a luat bani împrumut, cu dobândă, de la creditori cu care avea mai de mult legături, şi care, ulterior, au ridicat pretenţii asupra averii rămase de la el. Astfel, Pavel Macedonschi l-a împrumutat cu 20.000 de lei, la 13 ianuarie 1821.

În chitanţa dată cu acest prilej de Tudor se specifică primirea a 20.000 de lei, „cu împrumutare, care bani să aibă a umbla cu dobândă a lor, câte taleri cinci la pungă pă lună”... O altă chitanţă arată că în august 1820, Tudor mai făcuse un împrumut de la Pavel Macedonschi (1.903 taleri, pentru „neguţătorie”), în aceleaşi condiţii. În 1832, creditorul cerea justiţiei „ca din averea pomenitului Vladimirescu să mi se împlinească banii cu dobândă lor”, căci „îndestul îmi este că atâta sumă de ani sunt isterisit de banii mei”. Se pare că fraţii Dimitrie şi Pavel Macedonschi erau obişnuiţi a-i încredinţa bani lui Vladimirescu, căci colaboraseră cu el în afaceri comerciale: „Am făcut noi comerţ cu capitalul nostru şi cu munca lui”, declară aceştia.

Dimitrie Macedonschi susţine că, după începerea răscoalei, a fost nevoit să-i dea lui Vladimirescu banii pe care îi avea la el, 12.000 de lei, cu poliţă, „pentru cheltuielile necesare poporului”. Nu se poate spune că fraţii Macedonschi au ţinut să sprijine băneşte, cu dezinteresare, în calitate de eterişti, pe Tudor, de vreme ce Dimitrie Macedonschi pretindea, în schimbul participării sale la această mişcare, „deplină răsplătire”. Desemnându-l ca „adjunct” al lui Tudor, boierii care aprobau răscoala i-au făgăduit, la 16 ianuarie, „leafă continuă, cu care să puteţi trăi, neducând lipsă de nimic”, „după aducerea în ordine a cârmuirii acestui principat”; iar în caz de moarte, „moştenitorii dumneavoastră... vor primi ajutoare de la cârmuire, de la noi personal, şi de la moştenitorii noştri, neîngrădind venitul lefii lor”.

Curând, boierii au aflat că Dimitrie Macedonschi intenţionează să se retragă din răscoală. Atunci, banul Barbu Văcărescu l-a avertizat, la 2 februarie, să nu încerce a se lăsa de „această delicată pornire”, căci îl aşteaptă moartea, şi i-a promis în schimb, ca unui mercenar, o foarte mare sumă de bani - 250.000 de lei - „de la casa mea”, pentru slujba adusă ţării, precizând: „această scrisoare să o aibi drept sinet”.

Boierii din guvernul provizoriu care, la 15 ianuarie, l-au împuternicit pe Vladimirescu să cheme poporul la arme (marii bani Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu), s-au angajat, în acelaşi timp, să-l susţină din punct de vedere material: „la toate vom da ajutor cu mijloacele folositoare”. Subvenţionarea mişcării de către aceşti boieri era însă în funcţie de respectarea obligaţiei de a se pune în aplicare instrucţiunile date de el. Lui Tudor i se cerea „să urmezi precum eşti povăţuit”, iar lui D. Macedonschi să urmeze „întocmai după îndrumările date de noi slugerului Teodor”.

Finanţarea acţiunii pandurilor de către unii boieri pământeni (certă este numai promisiunea făcută de ei în acest sens, la 15 ianuarie) nu înseamnă ajutor bănesc venit din partea Eteriei. Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu nu pot fi socotiţi partizani ai mişcării greceşti. Boierii pământeni urmăreau, în primul rând, să scape de despotismul fanariot, şi chiar cei intraţi de formă în Eterie - pe considerentul că acţiunea acesteia era susţinută de ruşi - nu aveau interese identice cu fanarioţii eterişti. Liprandi a atras atenţia asupra acestei distincţii esenţiale. Sinteza lui Andrei Oţetea nu ia în discuţie informaţia furnizată de Liprandi în legătură cu fondurile pe care le-a avut la dispoziţie Tudor, la începutul mişcării; potrivit acestei informaţii (şi în conformitate cu faptele prezentate mai sus), acţiunea revoluţionară din Ţara Românească n-a fost pornită cu banii Eteriei.

Pe baza înscrisului de la 15 ianuarie, prin care trei boieri din guvern îl desemnau pe Tudor „să ridice norodul cu arme” şi se angajau să poarte răspunderea cheltuielilor, Vladimirescu a putut împrumuta o sumă mai mare de bani, de la voievodul sârb Nenadovici, lăsându-i drept garanţie actul semnat de boierii caimacami: „Împuternicind pe Tudor cu un astfel de act - scrie Liprandi, boierii se temeau totuşi să-i încredinţeze bani, ca nu cumva el să se lepede de această acţiune şi să-şi păstreze banii, pe care ei nu ar fi îndrăznit niciodată să-i ceară înapoi, temându-se să nu le divulge împuternicirea pe care i-au dat-o”.

Însă Tudor „avea în vedere un singur lucru: eliberarea compatrioţilor săi, bazându-se ferm pe participarea boierilor menţionaţi, iar gândul lăcomiei, atât de firesc pentru aceştia, era departe de simţămintele sale”. El „s-a oferit să întrebuinţeze pentru aceasta o sumă de bani a sa”. „Avea în vedere 40.000 de galbeni, aparţinând voievodului sârb Nenadovici, şi pe care se obligase să o transmită acestuia în Basarabia”. „Lăsând drept garanţie menţionata împuternicire a boierilor, - el a întrebuinţat aceşti bani pentru primele lui nevoi”.

Pavel Macedonschi afirmă în declaraţia pe care a dat-o în Rusia: „Pentru cheltuieli s-au întrebuinţat la început banii fratelui meu şi ai mei, precum şi ai altor persoane, care tac ca şi noi în aşteptarea timpului oportun, când se va organiza în această ţară o cârmuire stabilă”. Într-adevăr, în timpul guvernării lui Kiseleff, Nenadovici, având în posesia sa înscrisul de la 15 ianuarie 1821, a intentat acţiune împotriva boierilor ce autorizaseră pe Vladimirescu să pornească răscoala şi se angajaseră s-o finanţeze. El pretindea (în 1830-1831) să i se restituie de către aceşti boieri banii împrumutaţi lui Tudor. Dacă afacerea Nenadovici rămâne neclară, sunt, în schimb, destule alte fapte care învederează că nu poate fi vorba de susţinerea financiară a lui Tudor de către Eterie.

În ceea ce priveşte sprijinul dat de unii boieri pământeni, reţinem că aceştia n-au acţionat în numele Eteriei, ci potrivit intereselor lor, care nu coincideau cu ale mişcării greceşti. Nici fraţii D. şi P. Macedonschi, care l-au împrumutat cu bani pe Vladimirescu, nu reprezentau Eteria (cu toate că, în cele din urmă, Dimitrie Macedonschi l-a „vândut” pe Tudor lui Iordache şi lui Ipsilanti). D. Macedonschi a putut fi atras şi menţinut în mişcarea pandurilor prin promisiunile băneşti făcute de boieri. După răscoală, el declară că a rămas „mai gol decât mortul ce zace în coşciug, cheltuind din pricina boierilor nu numai averea mea, ci şi cea a tuturor rudelor mele”.

În prima perioadă a insurecţiei, când nu dispunea de vistieria ţării, Tudor a obţinut bani cu împrumut pentru „trebuinţa oştirii” sale şi de la doi negustori din Orşova, Ghiţă Opran şi Fota Popovici (42.000 taleri şi 19.000 taleri). Aceste sume au fost restituite creditorilor de către vistierie, la 1 mai 1821, la cererea lui Tudor. Dintr-o scrisoare trimisă de paşa din Silistra domnitorului Grigore Ghica, în 1828, aflăm că Vladimirescu a avut legături cu negustorul austriac Nicolici; de la acesta a împrumutat 20.000 lei, pe care n-a apucat să-i mai restituie: „Mehmed Abdullah Selim către Ghica, voievodul Valahiei. Printr-o adresă trimisă înaltei Porţi, ministrul german [austriac] din Constantinopol ne comunică că comerciantul german [austriac] Nicolici i s-a adresat pentru încasarea sumei de 20.000 lei ce îi datora individul Tudor Vladimirescu, asasinat acum 7 ani, şi că Domnia ta ai spus suszisului domn că este imposibilă încasarea acestei sume până ce nu vine ordinul cuvenit”... Seraschierul adaugă mai departe: „cazul ne pricinuieşte bănuieli” şi „merită a fi examinat”; „...raportaţi-ne şi nouă rezultatul cercetărilor”.

Ştirea conţinută în acest act se asociază cu o observaţie făcută de consulul Prusiei, Kreuchely, într-un raport al său din 1 martie 1821: Tudor „plăteşte totul în ducaţi imperiali de Austria”. Potrivit celor spuse de negustorul grec de la Sibiu M. Safranos (într-o scrisoare datată din 17 martie 1821), Tudor ar fi transmis din Oltenia consulului Pini, printre altele, declaraţia: „Am 160.000 de ruble din anul 1817 şi sunt hotărât să le jertfesc pentru ţara mea”. Aceste cuvinte ar fi făcut parte din răspunsul slugerului la ameninţările lui Pini, care îi cerea să pună capăt răscoalei.

S-ar putea ca această din urmă informaţie despre fondurile băneşti ale lui Vladimirescu să reprezinte un simplu zvon care a circulat atunci. Dacă însă faptul e real, şi Tudor a avut la dispoziţie încă din 1817 o samă atât de mare, pe care a plănuit s-o utilizeze în scopuri patriotice, e cert că aceşti bani n-au fost obţinuţi de el de la casa Eteriei, deoarece - cum remarcă şi Nestor Camariano - „legăturile lui Tudor cu Eteria au început să se manifeste mult mai târziu”. De altfel, în 1817, Eteria nu-şi stabilise planul de acţiune şi nu era organizată în Principate.

E posibil ca Tudor (aflându-se, înainte de revoluţie, sub protecţia consulatului rus, pentru faptele sale de arme din trecutul război cu turcii) să fi primit o despăgubire din partea stăpânirii, prin 1817, fie pentru cheltuielile făcute de el în războiul din 1806-1812, când cu banii săi întreţinuse detaşamentul de panduri, fie pentru daunele suferite în 1815, când adalâii rebeli au năvălit în Oltenia. Când cercetăm mijloacele materiale ale mişcării, nu putem omite ajutorul spontan dat de populaţie armatei pandurilor.

În trecerea sa prin satele Olteniei, Vladimirescu, proclamând „slobozenie de sub supunerea domnilor [fanarioţi] şi a boierilor”, a fost întâmpinat pretutindeni ca un liberator. Cronicarul I. Dârzeanu, apărător al intereselor boierimii, notează, în legătură cu începutul revoluţiei: „Iar slugeru Theodor cu toată adunarea sa stând între Strihaia şi între mănăstirea Motrului, propoveduia către obştea lăcuitorilor feluri de dăşărtăciuni, aducându-i pe toţi la stare de apostasie [răscoală], încât toţi lăcuitorii judeţului Mehedinţi au făcut încetare de răspunderea datoriilor [faţă de stăpânire şi faţă de boieri], şi cu toţi alergau la adunarea slugerului Theodor, ducându-le prin cară şi pe cai cele trebuincioase de ale mâncării”.

În a doua perioadă a mişcării, eteriştii, în loc de a sprijini cârmuirea de la Bucureşti a lui Tudor, au sabotat-o, sporindu-i dificultăţile financiare, însuşi D. Macedonschi afirmă că „ticăloşii căpitanului Iordache Olimpiotul... aţineau calea acelora ce aduceau banii de prin judeţe”. De mai multe ori, conducătorii eterişti au încercat, prin dare de bani, să cumpere pe căpitanii de panduri, pentru a pune mâna astfel pe oştirea lui Tudor.

Acest lucru e recunoscut chiar de D. Macedonschi, care a făcut jocul eteriştilor şi le-a fost unealtă, dar, după uciderea lui Tudor, potrivit spuselor sale, a opus o oarecare rezistenţă încercării lui Ipsilanti şi Iordache de a-l trece în subordinea lor, împreună cu partea de oştire pe care o comanda: „Ipsilanti spera să cumpere cu bani oastea mea şi a dat oştirii mele, în ascuns, o sumă de bani, cu condiţia să nu recunoască alţi stăpâni decât pe Ipsilanti şi pe Iordache”. Ei „ar fi putut observa cu uşurinţă nemulţumirea mea şi a oştirii mele” împotriva lor. Considerăm deci că teza lui Andrei Oţetea şi C. Grecescu, după care Tudor „a pornit ridicarea poporului cu arme, cu banii Eteriei, asigurându-i-se această susţinere şi mai departe”, nu este conformă cu documentele răscoalei.

Totodată, se cere corectată o informaţie eronată dată de Aricescu şi însuşită de unii cercetători, după care, în ajunul revoluţiei din Ţara Românească, Alexandru Ipsilanti, aflat la Chişinău, a trimis bani lui Tudor Vladimirescu. În această privinţă, Aricescu a modificat fără justificare spusele istoriei lui Alexandru Suţu, din care s-a documentat şi pe care o citează. Iată afirmaţia lui Aricescu: Ipsilanti „trimise lui Căpitan Iordache prin Xantos 50 mii de franci pentru el, pentru Sava şi pentru Tudor Vladimirescu; trimise 80 mii franci lui P. Mavromihali şi lui Theodor Colocotroni...”. Această susţinere, în legătură cu mijloacele băneşti ale lui Tudor, o reîntâlnim la N. Adăniloaie şi la N. Camariano, care se întemeiază pe Aricescu. Nicolae Iorga a fost influenţat şi el de această teză. Aşadar, Ipsilanti n-a trimis bani lui Tudor Vladimirescu.

Organizarea mişcării pandurilor (inclusiv sub raport financiar) nu se înţelege fără a ţine seama de spiritul prevăzător şi plin de abnegaţie al conducătorului. Amintim că devotamentul acestuia pentru cauza naţională s-a manifestat încă din timpul războiului ruso-turc din 1806-1812. Cum au fost procurate atunci mijloacele materiale trebuitoare organizării detaşamentului de panduri? Din resursele ţării şi chiar din avutul comandantului oştirii.

O serie de ofiţeri ruşi, care l-au cunoscut pe Vladimirescu în acel război, au lăsat mărturii despre faptele sale de arme şi despre personalitatea lui, documente ce nu pot fi omise, când vrem să definim aportul comandantului de panduri la lupta împotriva asupritorilor Ţării Româneşti. Astfel, într-un atestat dat de generalul maior Isaiev, în aprilie 1808, se arată că „boierul băştinaş slugerul Tudor Vladimirescu, de bună voie comandant peste o mie de panduri la Cerneţi, a oprit timp de un an de zile atacul turcilor asupra acelui ţinut. Având cu ei câteva lupte în munţi, i-a respins de fiecare dată. Prin aceasta, a ferit acest ţinut de devastări. El îşi ţine în bună ordine detaşamentul...”.

O adeverinţă semnată de maiorul Redrikov, în septembrie 1810, conţine declaraţia că slugerul Tudor, comandant al batalionului de panduri, „cunoscând toate trecătorile prin munţi, a păzit interiorul Olteniei” de incursiunile turcilor. „Toate informaţiile cu privire la situaţia turcilor în aceste locuri le avem prin spionii lui şi cu cheltuiala lui”.

Check Also

Opoziţia lui Tudor Vladimirescu faţă de Eterie înainte de intrarea Adunării norodului în Bucureşti

Comandantul pandurilor a plecat din Bucureşti spre Oltenia (18 ianuarie), însoţit de o ceată de …

Un act fundamental: Scrisoarea lui Tudor Vladimirescu către vornicul Constantin Samurcaş din 28 februarie 1821

Un document edificator pentru disensiunile dintre căpetenia pandurilor şi eterişti, şi pentru uneltirile unora dintre …

Lichidarea mişcării revoluţionare din 1821. Moldova şi Ţara Românească între 1821-1828

Ocupaţia turcească în Principate Oştirile turceşti care au intrat în Moldova şi Ţara Românească la …

Tudor Vladimirescu şi bimbaşa Sava

Documentele cer corectarea afirmaţiei făcute de C.D. Aricescu şi întărite de Andrei Oţetea, potrivit căreia: …

Acuzaţiile formulate de eterişti împotriva lui Tudor Vladimirescu

Să examinăm învinuirile aduse de eterişti lui Tudor Vladimirescu: 1) A călcat legământul faţă de Eterie, …