Mihail Dragomirescu

Mihail Dragomirescu (22 martie 1868, Cucuieţi-Plătăreşti, judeţul Ilfov - 25 noiembrie 1942, Bucureşti) - traducător, estetician, teoretician şi critic literar. A fost căsătorit cu Laura Dragomirescu. Fiu al învăţătorului Moise Dragomirescu, Dragomirescu şi-a făcut studiile liceale la Bucureşti, urmând primele două clase la Gimnaziul „Gheorghe Lazăr”, iar clasele următoare la „Sf. Sava”. Îşi ia licenţa la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti (1892) cu o teză despre Herbert Spencer, continuând cu stagii de specializare în estetică la Paris şi Berlin. Funcţionează apoi ca profesor de filosofie la liceele „Matei Basarab” şi „Mihai Viteazul” din Bucureşti.

Debutează cu versuri în „Convorbiri literare”, în 1892; tot aici, îi apare un prim studiu - Criticele domnului Titu Maiorescu. Concomitent cu cea dintâi carte, Critica „ştiinţifică” şi Eminescu, publicată în 1895, devenea conferenţiar de estetică şi literatură comparată la universitatea în care se formase (suplinitor, 1895-1906, profesor titular, 1906-1938). Susţinut de Titu Maiorescu, fostul său profesor, este cooptat în redacţia „Convorbirilor literare” (1895-1906).

Cum din 1906 în comitetul redacţional intra Nicolae Iorga, iar conducerea revistei era încredinţată geografului şi etnologului Simion Mehedinţi - ambii favorizând pătrunderea ideologiei sămănătoriste -, Dragomirescu lansa la 1 ianuarie 1907 o publicaţie proprie, „Convorbiri”, devenită după un an „Convorbiri critice”. Tot sub direcţia sa apărea, ca supliment săptămânal al „Convorbirilor critice” şi „Falanga. Literară şi artistică” (10 ianuarie - 9 mai 1910), preluând titlul revistei simboliste pariziene „La Phalange” a lui Jean Rovere. După război, „Falanga” se reactiva într-o serie nouă (1926-1929).

Fondând în 1922 Institutul de Literatură, în cadrul Facultăţii de Litere, profesorul invită scriitori reprezentativi în intenţia de a-i face să-şi expună public metoda de creaţie. Un organ subordonat Institutului a fost revista mensuală „Ritmul vremii” (1925-1929), sub conducerea poetului George Dumitrescu.

Participant în 1931 la primul congres de istorie literară de la Budapesta, alături de Benedetto Croce, Fernand Baldensperger, Paul Van Tieghem, Oskar Walzel şi alţii, esteticianul aborda disciplina din punctul de vedere al integralismului. A devenit membru de onoare al Academiei Române (în 1938). Principalele sale opere sunt Ştiinţa literaturii (1926), reluată şi dezvoltată în La Science de la litterature (I-II, 1928-1938) şi Dialoguri filosofice. Integralismul (1929).

Iniţial, Dragomirescu jura pe modelul Maiorescu, „conducătorul literar al marii epocii Eminescu - Creangă - Caragiale”, personalitate de care fusese „pătruns poate mai mult decât toţi discipolii”. Prin Maiorescu s-a orientat spre Kant, Hegel, Schopenhauer, Vischer, pentru a ajunge la un sistem propriu ce preconiza purismul estetic absolut - un frumos în descendenţă ideală platoniciană -, „tot atât de universal şi obiectiv, neschimbător şi adevărat ca şi adevărul”.

În esenţă, un frumos „în afară de condiţiile de timp, de spaţiu şi cauzalitate”, disociat cu grijă de orice alte impulsuri sau înrâuriri. Jaloanele sistemului său estetic Ie schiţase la vârsta de douăzeci şi şapte de ani, în volumul Critica „ştiinţifică” şi Eminescu (1895). Pronunţându-se „în contra metodei istorice în literatură”, teoreticianul respingea de plano critica deterministe (Hippolyte Taine, Ferdinand Brunetiere), critica biografică-psihologică (Charles Augustin Sainte-Beuve), critica sociologică (Constantin Dobrogeanu-Gherea), de vreme ce „împrejurările externe şi psihologice” se rezumă la personalitatea omenească, nu la personalitatea artistică, aceasta făcând parte „din altă lume”.

Preocupările pentru teatru (Critica dramatică, 1904, Dramaturgia română, 1905), pasagere, lasă repede loc interesului pentru poezie, de unde Teoria elementară a poeziei (Introducere în poetică) (1902) şi Teoria poeziei cu aplicare la literatura română (1906) sunt revăzute şi îmbogăţite în 1927. Opţiunea pentru universalii şi permanenţe frapează în aspiraţia autorului de a înscrie conceptele într-un corpus de modele şi legi.

Ştiinţa literaturii - reluată în ediţie franceză într-o variantă mult amplificată, în patru volume - are ca obiect capodopera, nu operele de talent sau de îndemânare. Produs al „genialităţii”, care este „puterea mistică” de a îmbina elemente contrarii - sufletul şi natura - printr-o armonie efemeră, capodopera nu este o creaţie lesne repetabilă, ci o „specie”, „deci unică, deci originală, mai întâi de toate, prin originalitatea ideii creatoare”. Ştiinţa literaturii, care nu poate fi o ancilla historiae, se desparte de „critica ştiinţifică”, având un domeniu propriu. În cadrul ei intră estetica literară (care depistează capodoperele) şi metodologia literară (care urmăreşte analiza lor).

Metodologia şi critica literară sunt părţi ale esteticii literare. Scopul final al ştiinţei literaturii e clasificarea literară, operaţie similară cu aceea întreprinsă în ştiinţele naturii de Linne şi Cuvier. Ca metodă generală, ştiinţa literaturii şi artelor „începe unde istoria încetează”. Esteticianul are a studia trei categorii de fenomene: fizice, sufleteşti şi psihofizice ideale - creaţia fiind „încorporarea concretului sufletesc în material fizic, pentru ca să dea naştere la un obiect psihofizic”. La analiza capodoperei, pe lângă conceptele de fond şi formă, se introduce un al treilea: armonia. Cel mai important „organ” al oricărei creaţii nu este „nici fondul, nici forma”, ci armonia. „Fără armonie, fondul e un simplu conţinut sufletesc.”

De la misticism la raţionalism (1924) - iată un titlu de volum (de „cronici culturale”) vizând contestarea lui Nicolae Iorga şi a „şcolii mistico-naţionale istorice” de la „Sămănătorul”. În locul „individualismului şi personalismului”, Dragomirescu pune „ideea de neam şi ideea de adevăr”, ajungând la un ciudat „raţionalism mistic” sau „misticism raţional”. Practic, acesta constă, cum exact observă Eugen Lovinescu, „într-o supravalorificare a valorilor estetice româneşti, prin punerea lor într-un plan universal”. Procedând astfel, studiile despre Mihai Eminescu şi I.L. Caragiale, pe lângă observaţii judicioase, sunt viciate de limbajul hiperbolic; Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu e aşezată, din punctul de vedere al fondului, pe acelaşi plan cu Divina Comedie.

La „Convorbiri critice”, apoi la cenaclul dragomirescian, se pledează pentru critica de laborator, prin „şcoala nouă” înţelegându-se colaborarea cu criticul. Acesta nu se atinge de „individualitatea scriitorului”, nu-i prescrie „idei preconcepute, tendinţe, imagini, sentimente streine de atmosfera lui sufletească”, ci doar contribuie ca opera „să ajungă la o expresie cât mai limpede şi mai firească”. Scriitori de la „Sămănătorul” şi „Făt-Frumos”, macedonskieni, maiorescieni, „începători de talent” aderă, zice esteticianul, la metoda „criticii active”.

Când vine de la Berlin, I.L. Caragiale „îşi face o plăcere de patriarh venerat să viziteze seratele noii «scoale»” (De la misticism la raţionalism). Ca exemple de colaborare dintre critic şi autor se citează poemul Pe Golgota de George Gregorian, diverse poezii de Panait Cerna şi Corneliu Moldovanu, nuvele de Emil Gârleanu şi alţii.

În aplicaţiile la obiect, judecăţile de valoare din cele două volume de Critică - publicate în anii 1927 şi 1928 - nu lipsite de aprecieri exacte, sunt fie rigid dogmatice, fie compromise prin absenţa măsurii. Mai puţin vulnerabil când se referă la creatori intraţi în conştiinţa publică (Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Alexandru Macedonski, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc), criticul tinde spre hiperbolizare şi spirit sectar când comentează producţiile scriitorilor din cenaclul său. Panait Cerna devine pentru circumstanţă un emul al lui Eminescu, superior lui Octavian Goga. Ion Dragoslav are „genialitate”, fiind alăturat lui Ion Creangă. Criticului chiar şi adversarii i-au recunoscut o certă capacitate analitică, exercitată în seminariile Facultăţii de Litere sau la Institutul de Literatură.

Aici se aplicau cu o mare dexteritate idei din Teoria poeziei..., din Principii de literatură sau din Ştiinţa literaturii, criticul excelând în demontarea operelor de arhitectură clasică. Metodologic, avea prezumţia de a crede în eficienţa absolută a sistemului său, dar, desprinzând elementele componente din încheieturile lor, analistul nu reuşea decât rareori să ajungă la o formulare critică de ansamblu.

„Critica integrală” se vedea înăbuşită sub noianul sutelor de etichete şi corelaţii scoase de prin rafturile şi sertarele Ştiinţei literaturii. Astfel, în Mortua est de Mihai Eminescu, Dragomirescu crede că se confruntă patru concepţii: creştină, materialistă, budistă şi ateistă, puse de el în evidenţă printr-o analiză migăloasă. Trase de aici, concluziile despre universalitatea poetului sunt însă cu totul plate: „Eminescu este mare şi universal prin minunata lui formă, prin fond şi mai cu seamă prin armonie” (Eminescu, poet universal, 1941).

Somnoroase păsărele de Eminescu şi Booz endormi de Victor Hugo, supuse aceleiaşi „critici integrale”, devin pretexte pentru interminabile exemplificări analitice. Există în Ştiinţa literaturii sute de clasificări, diviziuni dihotomice, trihotomice şi de alte tipuri. Se disting aici, teoretic, capodopere din punctul de vedere al desăvârşirii elementare, primitive, clasice, manierate. Originalitatea subiectivă se divide în superficială, necompletă, adâncă, iar originalitatea plastică în genuină, perfecţionată, calculată etc. Imaginile sunt la rândul lor brute, neutre, polarizate, concepţionale, intensive şi plastice.

În posteritate, prin La Science de la litterature, Dragomirescu avea să atragă atenţia unor Rene Wellek, Pierre Moreau şi Guy Michaud. În orizont naţional, l-au preţuit în special Tudor Vianu şi Şerban Cioculescu. Îi fuseseră studenţi Eugen Lovinescu, George Călinescu, Vladimir Streinu şi alţii.

În deceniile din urmă, e de observat tendinţa considerării lui ca întemeietor în materie de teorie literară şi estetică. Pledoaria contemporanului său Paul Valery la College de France pentru o poetică la nivelul epocii coincidea cu efortul profesorului român, preocupat de norme şi repere de aspect structuralist. L-au pasionat nexurile morfologice, funcţiile expresive ale limbajului, structurile profunde - motive, toate acestea, de cercetare combinatorie.

Vorbind de organizarea structurală a semnelor, de reguli generale, de un estetism „integral”, el explora teritorii în care retoricieni, poeticieni şi semioticieni de după al doilea război mondial - Roman Jakobson, Gerard Genette, Michel Foucault, Roland Barthes, Tzvetan Todorov şi ceilalţi - urmau să vină cu instrumente noi.

Esteticianul, adept al ideii de clasicism peren, a publicat fabule (1928, sub pseudonimul Radu Bucov), câteva traduceri din Sofocle şi WilliamShakespeare şi un roman, Copilul cu trei degete de aur (I-IV, 1932-1936), pe fundal autobiografic. Recenzând romanul, Şerban Cioculescu regreta, cu maliţie, că degetele nu i-au fost tăiate autorului din leagăn.

Opera literară

  • Relaţiunea dintre premisele şi ultimile concluziuni ale filosofiei lui Herbert Spencer, Bucureşti, 1892;
  • Critica „ştiinţifică” şi Eminescu, Bucureşti, 1895;
  • Estetica unită cu studiul literaturii române contimporane, Bucureşti, 1901;
  • Teoria elementară a poeziei (Introducere în poetică), Bucureşti, 1902;
  • Critica dramatică, Bucureşti, 1904;
  • Dramaturgia română, Bucureşti, 1905;
  • Teoria poeziei cu aplicare la literatura română, Bucureşti 1906;
  • Curs de literatură română, partea I: Metoda istorică şi metoda estetică, Bucureşti, 1913;
  • Literatura română. Teoria genurilor literare, Bucureşti, 1915;
  • Poezia română, partea I: Teoria poeziei, Bucureşti, 1915;
  • Metodologie literară. Armonia capodoperei, Bucureşti, 1920;
  • Introducere în metodologia literară, Craiova, 1923;
  • Estetica literară, Bucureşti, 1924;
  • De la misticism la raţionalism. Cronici culturale, Bucureşti, 1924;
  • Enciclopedia operei literare, Bucureşti, 1925;
  • Directive literare, Bucureşti, 1925;
  • Nuvelistica română, Bucureşti, 1926;
  • Ştiinţa literaturii (Introducere în ştiinţa literaturii. Estetică generală. Estetică literară), Bucureşti, 1926;
  • Critică, I-II, Bucureşti, 1927-1928;
  • Versuri. Proză. Fabule, Bucureşti, 1928;
  • Amintiri din propaganda în Rusia (1917), Bucureşti, 1928;
  • Fabule, Bucureşti, 1928;
  • Poezia dramatică, Bucureşti, 1928;
  • Poezia lirică românească, Bucureşti, 1928;
  • La Science de la litterature, I-IV, Paris, 1928-1938;
  • Capodopera, opera de talent şi opera de virtuozitate, Bucureşti, 1929;
  • Dialoguri filosofice. Integralismul (Prolog. Principii. Lumea fizică. Lumea sufletească), Bucureşti, 1929;
  • Curs de enciclopedie literară şi clasificări literare, Bucureşti, 1929;
  • În ce constă cursul de literatură românească?, Bucureşti, 1930;
  • Nouveau point de vue dans l’etude de la litterature, Bucureşti, 1931;
  • Primul congres de istorie literară din Budapesta, Bucureşti, 1931;
  • Enciclopedie literară, Bucureşti, 1931;
  • Copilul cu trei degete de aur, I-IV, Bucureşti, 1932-1936;
  • Focul, Bucureşti, 1934;
  • Sămănătorism, poporanism, criticism, Bucureşti, 1934;
  • Sănducu, Bucureşti, 1935;
  • Război şi biruinţă, Bucureşti, 1936;
  • Eminescu, poet universal, Bucureşti, 1941;
  • Scrieri critice şi estetice, ediţie îngrijită de Zigu Ornea şi Gheorghe Stroia, introducere de Zigu Ornea, Bucureşti, 1969;
  • Mihai Eminescu, ediţie îngrijită de Leonida Maniu, Iaşi, 1976;
  • Critica dramatică, ediţie îngrijită şi introducere de Constantin Măciucă, Bucureşti, 1996.

Traduceri

  • Sofocle, Antigona, Bucureşti, 1896; Edip Rege, Bucureşti, 1925;
  • William Shakespeare, Romeo şi Julieta, Bucureşti, 1922; Othello, Bucureşti, 1923; Macbeth, Bucureşti, 1925.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …