Mihail Diaconescu

Mihail Diaconescu (8 noiembrie 1937, Priboieni, judeţul Argeş) - romancier, critic şi istoric literar. Este fiul Aureliei (născută Mârfu) şi al lui Aurelian Diaconescu, preot şi învăţător.

A absolvit Liceul „Gheorghe Şincai” din Bucureşti şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1960), obţinând în 1972 titlul de doctor în filologie la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, cu teza Gib I. Mihăescu, publicată în 1973. După absolvire, an care a coincis şi cu debutul său în „Gazeta literară” cu un articol despre Gala Galaction, este numit profesor de română, latină, logică şi psihologie la Liceul „St. O. Iosif” din Rupea, judeţul Braşov. Din 1965 este muzeograf la Muzeul Regional de Istorie şi redactor la secţia culturală a cotidianului „Drum nou” din Braşov.

În 1963 debutează editorial cu romanul Visele au contururi precise. În intervalul 1965-1985, este cadru didactic la Institutul Pedagogic din Piteşti, unde va participa la editarea revistei „Argeş”, al cărei redactor-şef va fi din 1966 până în 1969. Este, de asemenea, colaborator al revistelor „Astra” (1966) şi „Noua revistă română” (1966). A funcţionat, între 1985 şi 1995, ca cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu”.

Primul roman, Visele au contururi precise (1963), nereuşit, scris în litera tezismului ideologic al anilor ’60, se ocupă de lumea contemporană, ca şi cel din 1980, Umbrele nopţii, înfăţişând, moralizator, drama unui sculptor român exilat în Occident. Toate celelalte romane, de la Culorile sângelui (1973) până la Sacrificiul (1988), au fost concepute ca părţi constitutive ale unei „fenomenologii narative a spiritului românesc”; ele ilustrează o „literatură cu program”, teoretizată în diverse studii şi articole, pe o linie oarecum protocronistă, „idee” perimată astăzi, dar de mare actualitate în anii ’70-’80.

Scriitorul urmează şi o altă filieră, ortodoxist-mistică şi tradiţionalistă, de tipul Nae Ionescu, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae etc., vorbind despre „misiunea românească” şi caracterul „tragic, eroic şi sublim” al românilor. Dacă în ceea ce priveşte eseistica autorul poate fi aşezat alături de Paul Anghel sau Dinu Săraru, romanele pe care le-a scris sunt discutabile, iar încercarea de a da o Istorie a literaturii daco-romane (1999) este în cel mai bun caz un gest de curaj, ţinând de un uluitor spirit al fantazării.

Ceea ce depăşeşte ca limită a credibilului în Istoria... sa îi este permis romancierului, care poate mixa realul cu imaginarul, pentru a prezenta epoci diferite, de la vechii traci la secolul al XX-lea, într-o încercare de a reconstitui spiritul fiecărui timp. Abordând o tematică istorică, autorul recurge la stilul realist clasic, vizitând fie şi o realitate imaginată, cu unele infuzii romantice şi accente bombastic-retorice.

Culorile sângelui este o carte dedicată pictorului „oficial” din vremea lui Brâncoveanu, Pârvu Mutu, zugravul de biserici care, la început de veac XVIII, este un artist aproape renascentist, inaderent la cruda ambianţă balcanică. Renaşterea şi umanismul românesc prebrâncovenesc sunt urmărite şi în Adevărul retorului Lucaci (1977), unde personajul principal este un „profesor” din vremea Movileştilor. În Marele cântec (1980), probabil cel mai bun roman al lui Diaconescu, eroul este muzicianul şi savantul Ioan Căianu-Valachus, pentru puţină vreme episcop romano-catolic în Transilvania.

Epoca lui Burebista este văzută prin ochii lui Arhidamos, protagonistul romanului Călătoria spre zei (1982), ambasador al dacilor la Roma lui Iulius Cezar. Principele Grigore Alexandru Ghica al X-lea apare într-o carte despre vremurile romantismului (Speranţa, 1984), după care prozatorul se întoarce la epoca sa predilectă, cea străromână, acum personajul principal fiind astronomul şi teologul Dionysus Exiguus, „discipol” la „schola” unei mănăstiri tomitane (Depărtarea şi timpul, 1986).

În fine, Sacrificiul aduce în prim-plan pe luptătorii ardeleni pentru Marea Unire, totul fiind prezentat, ca şi în celelalte cărţi, pe fondul de violenţă şi „bestialitate” al naturii umane. În aceste contexte, cele mai reuşite pasaje literare se dovedesc, după Dumitru Micu, descrierile de ceremonial, recompuse în spiritul caracteristic al fiecăreia dintre epocile „reactualizate”.

În maniera lui Radu Theodoru, Paul Anghel, Viorel Ştirbu şi Eugen Uricaru, autorul mânuieşte dezinvolt instrumentarul narato-logic al realismului tradiţional. Realizează astfel un „mozaic de romane, înlesnite şi de tezele naţionalismului ceauşist optzecist”, înglobând, în ceea ce s-ar fi vrut un tot unitar, dacii, Reforma, Renaşterea, „barocul” ardelean, vremea lui Brâncoveanu, romantismul prepaşoptist, epoca Unirii, chiar dacă îi lipseşte totuşi acestui conglomerat un factor literar „incitator” (Marian Popa).

O lucrare serioasă şi bine documentată este Prelegeri de estetica ortodoxiei (1995-1996), în două volume intitulate Teologie şi estetică şi Ipostazele artei. O altă carte, Biserici şi mănăstiri ortodoxe (1988), ilustrează aceleaşi teze despre perspective inter şi transdisciplinare: teologie dogmatică, istoria artelor, culturii şi civilizaţiei, poietică, părinţii Bisericii. Volumul, Farmecul dialecticii şi fenomenologia narativă (2001), conţine în mare toate teoriile lui Diaconescu despre roman şi natura specifică a epicului.

Opera literară

  • Visele au contururi precise, Bucureşti, 1963;
  • Culorile sângelui, Bucureşti, 1973;
  • Gib I. Mihăescu, Bucureşti, 1973;
  • Adevărul retorului Lucaci, Bucureşti, 1977;
  • Umbrele nopţii, Bucureşti, 1980;
  • Marele cântec, Bucureşti, 1980;
  • Călătoria spre zei, Bucureşti, 1982;
  • Speranţa Bucureşti, 1984;
  • Depărtarea şi timpul, Bucureşti, 1986;
  • Sacrificiul, Bucureşti, 1988;
  • Biserici şi mănăstiri ortodoxe, Bucureşti, 1988;
  • Istorie şi valori, Bucureşti, 1994;
  • Prelegeri de estetica ortodoxiei, I-II, Galaţi, 1996;
  • Istoria literaturii daco-romane, Bucureşti, 1999;
  • Farmecul dialecticii şi fenomenologia narativă, Bucureşti, 2001.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …