Mihail Davidoglu

Mihail Davidoglu (11 noiembrie 1910, Hârlău, judeţul Iaşi - 17 august 1987, Bucureşti) - dramaturg. Este fiul Clarei (născută Kochen) şi al lui Mihail Davidoglu, muncitor. După clasele primare, familia se mută la Galaţi, unde Davidoglu va absolvi Liceul Comunităţii Israelite (1929), urmând apoi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1929-1931). Funcţionează o vreme ca învăţător şi profesor de limbi clasice, apoi ca funcţionar în Ministerul Artelor (1945-1948).

În mai 1936 i se difuzează la radio piesa Marinarul smirniot, scrisă (după propria mărturisire) la îndemnul lui Liviu Rebreanu, consilier la Societatea Română de Radiodifuziune; în februarie 1937 i se difuzează piesa Ion Vodă. Inspirându-se din viaţa pescarilor, scrie piesa într-un act Semnul (foarte apreciată de Haig Acterian).

Locuieşte un timp în Delta Dunării, unde va scrie piesa Delta, devenită în 1944 Omul din Ceatal, cu acţiunea plasată în 1936; montarea ei va avea treisprezece reprezentaţii la Teatrul Naţional (premiera: 23 mai 1947), în regia lui Ion Şahighian, primind premiul „I.L. Caragiale” al Academiei Române şi Premiul de stat. Va mai primi şi alte numeroase premii şi distincţii pentru spornica sa dramaturgie, începătoare întru realism socialist în primul deceniu de după 23 August 1944.

Posedând un bun meşteşug al spectacolului teatral, Davidoglu surprinde şi reprezintă de la început cerinţele noii dramaturgii, realiste şi populare: personaje net conturate, „pozitive” (muncitorii conştienţi de necesitatea făuririi noii societăţi) şi „negative” (burghezi, „foşti”, care se opun, sabotează etc.), conflicte puternice care se rezolvă optimist prin triumful „noului”, o abilă şi simplă retorică propagandistă, replici scurte şi dure, un limbaj accesibil, pigmentat cu regionalisme şi cuvinte specifice diverselor profesiuni.

Omul din Ceatal (tipărită în 1948) aducea pe scenă o lume necunoscută până atunci teatrului, exotică nu numai prin localizare (Delta Dunării), ci şi prin viaţa frustă, naturală, dură, prin conflicte puternice şi deznodăminte crunte între oameni simpli şi tari, instinctuali şi hotărâţi. Programul tânărului dramaturg era desigur „tezist”, chiar dacă bine disimulat prin jocul excelent al actorilor. Acţiunea amestecă indistinct oameni de etnii diferite - români, lipoveni, ruşi, greci -, evoluând simultan spre conştiinţa de clasă şi spre solidaritate; dramele personale se estompează astfel în marea „familie” comunitară.

Cu piesa în trei acte Minerii (1949), autorul adânceşte „tezele” momentului istoric, aducând un elogiu muncii eroice până la sacrificiu a minerilor stahanovişti, care îl urmează pe maistrul Andrei Nastai în întrecerea de a da ţării cât mai mult cărbune şi în „demascarea” elementelor „duşmănoase” sau oscilante, ce se manifestă „nociv” în procesul evolutiv al „ascuţirii luptei de clasă”.

În fine, Cetatea de foc (1950) va deveni un fel de model al dramaturgiei realist-socialist, fiind mult jucată şi intrând chiar în manualele şcolare. Aici ideea de familie muncitorească a devenit ideea de generaţie, continuitatea solidară a proprietăţii colective, a experienţei şi inovaţiei s-a transformat în profesionalism plin de abnegaţie („Uzina mai presus de orice!”). Şi cum acţiunea e plasată la Reşiţa, se exploatează conform politicii din epocă ideea că în Munţii Semenicului există o „bandă” de „duşmani ai poporului”, sabotori, reacţionari care vor să oprească mersul înainte al societăţii şi economiei, depăşirea producţiei de oţel etc., ceea ce aminteşte de nişte întâmplări de pe aceleaşi locuri, cu aceiaşi „bandiţi”, din Lazăr de la Rusca (1949) a lui Dan Deşliu.

În contextul anilor ’60, dramaturgul încearcă să se metamorfozeze, fie întorcându-se spre istorie, ca în Horia (1956), fie restrângând acţiunea la „dezbaterea de idei”, cum procedează în Platforma magică (1973). Dar predominanţa „problemelor de producţie”, chiar dacă trecute acum în seama inginerilor, tehnicienilor, intelectualilor, şi mai ales concepţia naiv-dihotomică a conflictului şi personajelor datează piesele scrise, uneori foarte ambiţioase, asimilându-le tot primului deceniu al dramaturgiei „noi”, pentru care Davidoglu a fost un reprezentant tipic.

Opera literară

  • Flăcăul de pe Ceanul Mare. Steagul celor de pe munte. Zăporul, Bucureşti, 1948;
  • Omul din Ceatal, Bucureşti, 1948;
  • Minerii, Bucureşti, 1949;
  • Cetatea de foc, 1950;
  • Nunta, Bucureşti, 1950;
  • Schimbul de onoare, Bucureşti, 1953;
  • De trei ori ca la brigadă, Bucureşti, 1953;
  • În vizită, Bucureşti, 1953;
  • Inimă vitează, Bucureşti, 1954;
  • Teatru, Bucureşti, 1954;
  • Oraşul în flăcări, Bucureşti, 1955;
  • Horia, Bucureşti, 1956;
  • Noi cei fără de moarte, Bucureşti, 1956;
  • Nemaipomenita furtună, Bucureşti, 1957;
  • Şoimul, Bucureşti, 1958; Teatru, Bucureşti, 1959;
  • Trandafirul negru, Bucureşti, 1962;
  • Baba Dochia şi brigadierul, Bucureşti, 1962;
  • Piese într-un act, Bucureşti, 1962;
  • Dansul fetelor şi echipajul D. 685, Bucureşti, 1963;
  • Două fete şi-o comoară. Meşterul Adam şi ucenicii săi, Bucureşti, 1965;
  • Un om în noapte, Bucureşti, 1965;
  • Pe drumul fără întoarcere al iubirii, Bucureşti, 1967;
  • Tunelul, Bucureşti, 1969;
  • Teatru. Neamul Arjoca, Bucureşti, 1972;
  • Platforma magică, Bucureşti, 1973;
  • Măicuţa, Bucureşti, 1981;
  • Cele trei Marii din Vale. Noi, cei din vale. Din pragul veşniciei, Bucureşti, 1983;
  • Suflete în furtună, Bucureşti, 1986.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …