Meşteşugurile în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Dezvoltarea forţelor de producţie şi adâncirea diviziunii sociale a muncii au dat posibilitate meşteşugarilor să lucreze în secolul al XVIII-lea în condiţii mai bune şi cu un randament mai mare decât în epoca anterioară. Activitatea lor, în ceea ce priveşte cele trei categorii principale (pe domenii, la sate şi la oraşe), se desfăşoară însă în mod inegal.

Meşteşugurile domeniale, atât de înfloritoare altă dată, sunt acum în continuă decădere, prin adâncirea unui proces început încă din secolul precedent. Obiectele pe care le produc nu mai sunt rentabile faţă de preţul de cost ridicat şi de calitatea lor. Mărfurile meşteşugăreşti de pe piaţa internă, provenite în special de la oraşe, dar şi din import, sunt mai ieftine şi de calitate superioară în comparaţie cu cele produse pe domeniul feudal.

În registrele de cheltuieli ale stăpânilor de pământ din Moldova şi mai ales din Ţara Românească apar, în această vreme, frecvente menţiuni referitoare la procurarea de pe piaţă a unor obiecte meşteşugăreşti care până atunci erau confecţionate pe domenii. De exemplu, în anii 1730-1740, egumenii unor mănăstiri cumpără pentru consumul oamenilor de pe domenii: cizme, haine de blană, haine de postav, lumânări, piei tăbăcite, postavuri, pânză. Alteori se aduc meşteri de la oraşe şi din sate pentru efectuarea reparaţiilor sau construirea unor noi clădiri.

Pe domeniile feudale se întâlnesc totuşi meşteşugari ca: fierari-potcovari, bucătari, morari, piuari, opincari, lumânărari, sticlari, zugravi etc. Meşteşugarii domeniali se recrutau în această vreme şi prin aducerea de oameni în calitate de posluşnici, ca de exemplu: lemnari, zidari, pescari, cojocari, blănari, ciobotari etc. Uneori se constată că domnia tinde să reducă numărul unor asemenea meşteşugari scutiţi de a plăti dări la vistierie. Astfel, episcopia de Roman are în 1709 printre posluşnici un blănar, un croitor, un ciobotar, un pescar şi un cojocar, iar începând din 1727, timp de câteva decenii, numai un cojocar şi un blănar.

Şi la curţile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, ca şi la căimăcămia Craiovei, numărul meşteşugarilor este în scădere, aprovizionarea curţii cu obiecte meşteşugăreşti făcându-se mai ales prin folosirea meşteşugarilor din oraşele amintite. Munca prestată de aceşti meşteşugari la cererea marelui cămăraş sau a caimacamului se făcea cu plată şi prin intermediul starostelui sau al vătafului breslei, care-i repartiza cu rândul. Această muncă prestată la curte de către meşteşugarii din oraşe se numea „muncă de beilic”.

Meşteşugurile săteşti continuă să desfăşoare o activitate importantă datorită faptului că producţia meşteşugărească de la oraşe nu satisfăcea în întregime cerinţele consumatorilor de la sate, într-o vreme de desprindere treptată, în anumite ramuri, de meşteşugul casnic. În acelaşi timp se constată că meşteşugarii săteşti produc şi mărfuri destinate locuitorilor din târguri şi oraşe, pe care le desfac la bâlciuri şi în târgurile săptămânale.

Prin prelucrarea lemnului se obţin astfel obiecte de uz caznic, materiale de construcţie şi mijloace de transport nu numai în regiunile de munte, ci şi în cele de câmpie. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, pietrele de moară se lucrau lângă Târgovişte şi în satele Deleni şi Maxut (Hârlău), piatra de construcţie se pregătea lângă Câmpina (Prahova), la Jiblea (Vâlcea), la Igoi (Gorj), la Albeşti (Muscel) - unde era o exploatare mai veche - în satele Bucium şi Poiana lui Păun lângă Iaşi; cărămidarii funcţionau la Lupeni, Cotroceni, Dudeşti, Pantelimon (Ilfov), Potigrafu (Prahova), Hurezi (Vâlcea), Glogova (Mehedinţi) şi în satele de lângă Suceava.

Meşteşugarii din sate care prelucrau metalele erau în special fierarii, potcovarii şi căldărarii, iar cei care luau parte la confecţionarea ţesăturilor erau: torcătorii, ţesătorii, piuarii, dârstarii, postăvarii, abagiii. Un mare număr de pive, dârste şi şteze funcţionau mai ales în judeţele şi ţinuturile de munte, ca de exemplu: Suceava, Neamţ, Bacău, Putna, Gorj, Argeş, Prahova, Saac. Prelucrarea pieilor se făcea de către tăbăcari, pielari, curelari, cismari, blănari, cojocari, mai ales în judeţele Argeş, Gorj, Vâlcea şi în ţinuturile Neamţ, Putna, Botoşani, Roman şi Huşi.

În această perioadă, practicarea unor meşteşuguri de către o mare parte din populaţia unor sate este mai frecventă decât în secolul al XVII-lea. Aceste sate poartă numele meşteşugului practicat. De exemplu, în Ţara Românească întâlnim sate - dintre care unele sunt mai vechi decât secolul al XVIII-lea - cu nume ca: Pietrari (Vâlcea, Dâmboviţa), Rudari (Mehedinţi), Olari (Dolj, Prahova), Sticlari (Dâmboviţa), Cărbunari (Gorj), Săpunari (Argeş, Romanaţi), Morari (Vâlcea), Legănări (Vâlcea); în Moldova, numărul lor este mai mic: Tăbăcari (Tutova), Torcători (Covurlui), Zlătari (Putna) şi Cojocari (Vaslui).

În secolul al XVIII-lea, cele mai numeroase meşteşuguri se practicau la oraşe. Aici se produceau pe scară largă articole alimentare, obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte, de uz caznic şi de artă. Mulţi dintre meşteşugarii din oraşe lucrau la construcţii publice şi particulare. La oraşe, diviziunea socială a muncii în cadrul meşteşugurilor a cunoscut o mai largă dezvoltare, concretizată în apariţia unora noi. Multe din ele poartă denumiri cu rezonanţă orientală, ceea ce arată influenţa exercitată de societatea turcă asupra modului de viaţă al boierimii şi al populaţiei orăşeneşti în perioada turco-fanariotă. Asemenea noi meşteşuguri sunt practicate de conduragii, işlicari, şalvaragii, ibrişingii, calpaccii, simigii, pacegii, cişmigii etc.

În acelaşi timp se constată dispariţia treptată a unor meşteşuguri vechi. Această dispariţie a fost uneori determinată de progresele tehnice şi de schimbările din organizarea militară, cum este cazul cu arcarii, zelarii, săbierii.  Meşteşugarii din oraşe posedau un inventar de unelte mai bogat decât al celor de la sate şi de pe domenii şi practicau o tehnică mai avansată. Mărfurile lor erau destinate nu numai orăşenilor şi ţăranilor, ci şi unor reprezentanţi ai clasei stăpânitoare, pentru care se lucra mai ales la comandă. Atelierele şi prăvăliile meşteşugarilor erau grupate îndeosebi în centrul comercial al oraşului, de obicei pe uliţa cea mare. La Bucureşti, ele se aflau în târgul din lăuntru, la Iaşi în târgurile de jos şi de sus, la Botoşani în târgul vechi.

În această vreme apar uliţe noi, care poartă nume de meşteşugari, ca de exemplu: la Bucureşti, uliţele boiangiilor, abagiilor, şalvaragiilor, papugiilor; la Focşani, uliţa tăbăcarilor; la Suceava, uliţa meserciilor; la Roman, uliţa fierarilor; la Botoşani, uliţa tălpălarilor. De multe ori meşteşugarii se aşezau şi în mahalale, pentru a fi mai aproape de târgoveţii care locuiau departe de centrul comercial.

Aşezarea meşteşugarilor în oraşe era în strânsă legătură şi cu specificul meşteşugului practicat. Din porunca domniei, atelierele meşteşugarilor care prin activitatea lor puteau prejudicia sănătatea şi securitatea orăşenilor sunt mutate mai la margine. La Bucureşti, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, fuseseră mutate atelierele tăbăcarilor de lângă mănăstirea Sf. Ion lângă mănăstirea Radu Vodă.

În secolul al XVIII-lea, măcelăriile au fost mutate de lângă Târgul Cucului în Târgul din afară. De asemenea, atelierele simigiilor, brutarilor, boiangiilor, săpunarilor, lumânărarilor trec mai la marginea oraşului. Din cele de mai sus rezultă că în secolul al XVIII-lea, producţia meşteşugărească din Ţara Românească şi Moldova are un roi însemnat, ca formă de producţie de mărfuri, în ansamblul vieţii economice a vremii.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …