Marcel Breslaşu

Marcel Breslaşu (pseudonimul literar al lui Marcel Bresliska) (19 septembrie 1903, Bucureşti - 20 septembrie 1966, Bucureşti) - poet şi traducător. Provine dintr-o familie de mici funcţionari.

După absolvirea Liceului „Spiru Haret”, urmează, în paralel, Conservatorul şi Facultatea de Drept, la Bucureşti, obţinând licenţa în 1925. Îşi pregăteşte şi susţine doctoratul la Paris (1929), unde frecventează şi cursurile de la Schola Cantorum (clasa de compoziţie, condusă de Vincent d’Indy). Întors în ţară, profesează avocatura. Scrie poezie, fără să publice.

Debutase în 1919, în revista „Cuib spre răsărit”, cu poezia C-am fost pribegi, semnată Marcel A. Bresliska. Compune lieduri, apreciate în epocă. În 1934, prezentarea într-o reuniune literar-muzicală a unui fragment din Cântarea cântărilor suscită o elogioasă tabletă argheziană în „Adevărul literar şi artistic”.

Debutează cu volumul Cântarea cântărilor, în 1938. Angajat politic la stânga, este simpatizant, apoi membru al Partidului Comunist Român (de la începutul anilor ’40), ceea ce îi prilejuieşte „olecuţă de-nchisoare”. Dobândeşte o anume reputaţie de „poet de cafenea”, construindu-şi o „boemă personală”, dar rămânând de fapt izolat de viaţa literară. Reticent în a publica masiv versuri până după război, e cunoscut în epocă mai mult în calitate de compozitor şi pianist înzestrat, considerat un fel de diletant superior. După război, prezenţa lui editorială este mai bogată.

Din 1948, devine director al învăţământului Artistic în Ministerul Artelor şi Informaţiilor, apoi, între 1949 şi 1960, profesor la Institutul de Artă (ulterior Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”) şi rector, între 1950 şi 1953, redactor-şef al revistei „Secolul 20”, între 1961 şi 1966. Deţine funcţii în conducerea Uniunii Scriitorilor. E considerat, în epocă, de oficialitatea culturală, poet reprezentativ şi încununat cu laurii Premiului de Stat în 1957 şi 1962.

Prefaţează volume ale unor tineri poeţi (Radu Cârneci în 1963, Marin Sorescu în 1964). Colaborează, de-a lungul vremii, la numeroase periodice („Adevărul literar şi artistic”, „Vremea”, „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români”, „Rampa”, „Scânteia”, „România liberă”, „Contemporanul”, „Gazeta literară”, „Viaţa românească”, „Secolul 20”, „Steaua” etc.).

Volumul Cântarea cântărilor (titlul e însoţit de precizarea: „Oratoriu profan pentru solişti, coruri şi orchestră. I. Texte după pre-textul Bibliei”), semnat Marcel Bresliska şi tipărit în 1938, în regia autorului, sub o înfăţişare de rafinament cert (foiţă aurie pe copertă, hârtie excelentă, caractere tipografice elegante, tipar deosebit de îngrijit), conţinând poemele care suscitaseră exclamaţia argheziană din 1934 („un mare poet, şi un poet complect”, care „a pus piciorul în lumea cealaltă şi calcă pământul inconsistent al făgăduinţei”), avea să-i aducă elogii peremptorii din partea criticii.

Conform adecvatei caracterizări formulate de poetul însuşi în nişte însemnări liminare, oarecum pretenţioase şi calofile, totuşi impunătoare prin seriozitate, poemele din Cântarea cântărilor „nu sunt nici o traducere, nici o adaptare, nici o versiune, ci texte pe un pre-text biblic”, pre-text de la care s-a străduit să preia „îmbinarea de eglogă şi de psalm, de incantaţie şi melopee, o ambianţă, o lungime de undă!”. Prin producţia poetică publicată după război, Breslaşu a oferit un edificator exemplu de autocenzură estetică benevolă, de deturnare a propriei vocaţii lirice din considerente social-politice, prin deliberată subordonare faţă de slujirea propagandistică a unor comandamente emanând de la opţiunea politică la care aderase anterior.

Începând cu Nişte fabule mici şi mari pentru mari şi mici (1946), şi-a înfrânat aplecarea spre lirism, alegând calea genului aforistic şi didactic, iar ulterior şi-a asumat - în chip neconvingător, lipsit fiind de vocaţie în materie - postura de poet-tribun, ce compune versuri agitatorice (Poeme pentru un ziar de perete, 1948) sau evocări istorice în conformitate cu exigenţele oficialităţii comuniste: Griviţa Roşie (1949), Cântec de leagăn al Doncăi, cu subtitlul Al XXVII-lea cânt din „Povestea poveştilor” (1953) şi În târg la Iaşi. 1917 (1955), texte ce ar fi urmat să se articuleze, alături de altele, proiectate, într-un vast ciclu Povestea poveştilor, un fel de La Legende des siecles.

Totuşi, în noua ipostază, conjuncturală, deşi adoptată din convingere, talentul, cultura şi inteligenţa l-au salvat pe poet de un eşec total. Remarcabila stăpânire a ştiinţei versificaţiei, îndemânarea prozodică, erudiţia, inventivitatea lexicală, simţul umorului (dus uneori până la sarcasm), inteligenţa scăpărătoare, recurgerea ghiduşă la un patrimoniu livresc substanţial şi solid, vivacitatea asociativă, o irepresibilă înclinaţie spre mânuirea ludică a limbajului (cu rezultate frizând uneori verbigeraţia mecanică, subordonată performanţei ritmice sau eufonice gratuite, iritantă poate, dar ajungând nu o dată în vecinătatea procedărilor avangardiste sau a tehnicii comicului absurd) au individualizat poezia lui postbelică, inclusiv pe cea „de comandă”.

Poetul a dobândit în peisajul literar al epocii un loc distinct, de meşteşugar iscusit şi agreabil al cuvântului, factor de relativă intelectualizare şi rafinament al versului într-o vreme când dogma oficială în materie de creaţie literară împingea majoritatea poeţilor conformişti la compuneri plate, narativ-expozitive, neavenite estetic.

Breslaşu era, într-un fel, un nonconformist în sânul conformismului. Insuficienţa fondului poemelor - deseori didacticist, convenţional, simplist - era compensată în parte de vigoarea formală. În fabulele sale, al căror limbaj „este când familiar, când purist, când bălţat cu neologisme şi barbarisme anume aşezate, în vederea efectului” (Şerban Cioculescu), poetul, „scăpărător de vervă” (Dumitru Micu), surprinde nu o dată prin „alegorizarea şi structura narativă [...] neaşteptate, de o cuceritoare fantezie” (Sanda Radian).

„Morala” fabulelor, uneori imprevizibilă, e rar exprimată explicit, fiind cel mai adesea difuză sau multiplă. Maniera este reluată, într-o altă ipostază, voit mai solemnă, în poemele din Dialectica poeziei sau Cântece despre cântec (1957), unde sunt expuse versificat, uneori pedestru, alteori elegant, enunţuri de pretenţie gnomică, sentinţe vizând o „artă poetică” angajată, de fapt generalităţi pe teme estetice, precepte convenţionale, mai mult platitudini decât iscodiri proprii sau expresii autentice.

La modul minor, dar cu, deseori, aceeaşi abilitate, vervă şi inventivitate prozodică şi lexicală, procedarea a fost reluată şi în volumele pentru copii (ciclul Bondocei etc.). De fapt, poetul a dus, de-a lungul celor două decenii postbelice, o „viaţă dublă”. Masivul volum antologic postum Zodiac, apărut în 1973, însoţit de o pertinentă prefaţă a lui Mihai Gafiţa şi reunind cicluri inedite, scrise de-a lungul anilor (unele poeme fuseseră totuşi publicate răzleţ, în periodice), a revelat un Breslaşu foarte diferit de cel cunoscut majorităţii publicului: un poet nu numai înzestrat, dar şi profund, dovedind o gravitate atenuată de o înţeleaptă autoironie, cultivând un lirism autentic, sensibil faţă de problematica intimă (dragostea, dureri şi nelinişti interiore, nostalgii) şi major-existenţială, un imagist remarcabil, un peisagist subtil.

S-a vădit astfel, tardiv, că „satiricul tânjea după lirismul părăsit”, mai toate poemele „secrete”, „de sertar” punând în lumină o faţetă - cea mai autentică, probabil - a personalităţii sale, pe care „şi-a comprimat-o din convingere” (Mihai Gafiţa): lirismul intimist, introspecţia meditativă, ilustrată convingător şi cu farmec. Poetul a dat şi numeroase traduceri din literatura universală (Vladimir Maiakovski, Mihail Lermontov, Friedrich Schiller, E.A. Poe, Benjamin Fondane, R.M. Rilke etc.).

Opera literară

  • Cântarea cântărilor, Bucureşti, 1938;
  • Nişte fabule mici şi mari pentru mari şi mici, Bucureşti, 1946;
  • Poeme pentru un ziar de perete, Bucureşti, 1948;
  • Criviţa Roşie, Bucureşti, 1949;
  • Cântec de leagăn al Doncăi. Al XXVII-lea cânt din „Povestea poveştilor”, Bucureşti, 1953;
  • Când în aer se simte bucuria înnoirii... 1 Mai 1954, Bucureşti, 1954;
  • Fabule, Bucureşti, 1954;
  • În târg la Iaşi. 1917, Bucureşti, 1955;
  • Bucuroşi de oaspeţi, Bucureşti, 1957;
  • Ce o să fie Bondocei, Bucureşti, 1957;
  • Dialectica poeziei sau Cântece despre cântec, Bucureşti, 1957;
  • Bondocei îşi alege o meserie, 1958;
  • Poezii, Bucureşti, 1959;
  • Schimbul de mâine, Bucureşti, 1959;
  • Alte „nişte fabule” mici şi mari pentru mari şi mici, Bucureşti, 1962;
  • Dialectica poeziei şi nişte fabule, prefaţă de Radu Popescu, Bucureşti, 1962;
  • Partidul, Bucureşti, 1962;
  • O nouă poveste a vorbei, Bucureşti, 1963;
  • Versuri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru Chiriacescu, Bucureşti, 1973;
  • Zodiac, prefaţă de Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1973.

Traduceri

  • Kornei Ciukovski, Spăl-de-rup, Bucureşti, 1948;
  • Poezia germană modernă de la Ştefan George la Enzensberger, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Petre Stoica, Bucureşti, 1967 (în colaborare);
  • Bertolt Brecht, Viaţa lui Galilei, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Emma Beniuc).

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …