Manufacturile în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Apariţia manufacturilor este semnul premergător al orânduirii capitaliste. „Atelierele cu un număr de muncitori mai mult sau mai puţin important introduc treptat diviziunea muncii, şi în felul acesta cooperaţia capitalistă simplă se transformă în manufactură capitalistă”. Printre atelierele cu lucrători ceva mai numeroşi, în ţările române au fost tipografiile.

În secolul al XVIII-lea se tipăresc în tipografiile româneşti câte două-trei cărţi pe an şi chiar mai multe, ceea ce arată că numărul lucrătorilor s-a mărit şi că ei posedau o tehnică mai înaintată. Aceşti lucrători erau diferenţiaţi în privinţa lucrului: culegători, corectori, gravori, legători de cărţi, toţi lucrând sub conducerea unui meşter tipograf. În unele tipografii se turnau chiar literele.

În secolul al XVIII-lea, funcţionează în Ţara Românească trei tipografii: la Bucureşti, la Râmnicul Vâlcea şi la Buzău. La acestea se adaugă, în 1767, tipografia „neamului grecesc” din Bucureşti. În Moldova, funcţionează în aceeaşi vreme numai două tipografii, cea de la Iaşi şi cea din Rădăuţi (aceasta din urmă începând din anul 1744). Toate aceste tipografii fiind destinate tipăririi în primul rând a cărţilor bisericeşti, erau legate de mitropolii şi episcopii. Ele aparţineau domniei („tipografia domnească”) sau scaunelor metropolitane şi episcopale. Totuşi, la Iaşi, începând din 1743, tipografia devine şi o întreprindere particulară; Duca Sotirovici, originar din insula Thassos, tipăreşte cărţi de pe a căror copertă nu lipseşte numele lui cu indicaţia: „întru a sa tipografie”.

Meşterii tipografi erau în parte clerici, în parte laici, aceştia din urmă îşi învăţau de multe ori copiii la meşteşug, ca ucenici, până ce le urmau în conducerea atelierului. Astfel, tipografia din Bucureşti a fost condusă pe rând, între 1716 şi 1767, de către Stoica Iancovici, Ion Stoicovici şi Iordache Stoicovici, iar cea de la Râmnic de către Ieremia Atanasievici, Mihai Atanasievici, Constantin Atanasievici şi Gheorghe Atanasievici. O parte din meşteri erau străini, alţii erau meşteri veniţi din Transilvania, ca Ioan Simeonovici „tipograf ardelean”, care lucrează în tipografia din Iaşi. Dintre meşterii tipografi unii sunt indicaţi prin numele lor ca orăşeni din Bucureşti.

În 1747, tipografia din acest oraş era condusă de meşterul Barbu Bucureşteanul. Un alt meşteşugar din capitala Ţării Româneşti, Sandu Bucureşteanul, apare între conducătorii tipografiei din Iaşi în anii 1755-1766, ceea ce arată că meşterii circulau dintr-o ţară într-alta, din Transilvania peste munţi şi de la Bucureşti la Iaşi. În fiecare tipografie lucrau mai mulţi meşteri, căci numele lor apare alternativ pe cărţile publicate în acelaşi an sau ia distanţă de un an sau doi.

Se vede că fiecare meşter avea separat răspunderea tipăririi unei cărţi, după terminarea căreia trecea la editarea alteia. De obicei se indica pe fiecare carte numele meşterului, câteodată apar câte doi mesteci pe o carte, dar numele ucenicilor, corectorilor şi de multe ori şi ai gravorilor nu este indicat. Face excepţie o carte tipărită la Buzău în 1768, pe care, alături de diacul Iordache, tipograf, apare şi numele lui Constantin „ucenicul”.

Cea mai veche manufactură de postav din Ţara Românească a fost aceea de la Afumaţi, pe moşia Cantacuzinilor, a cărei întemeiere - aşa cum s-a arătat - este socotită de banul Mihai Cantacuzino ca datând din domnia lui Şerban Cantacuzino. La Afumaţi se folosea de preferinţă lâna mai fină a oilor crescute în fostul judeţ Vlaşca. Postavul era vopsit în manufactură, şi anume în două culori, în albastru şi în cenuşiu. Aceste postavuri erau destinate unor pături mai puţin înstărite, după cum o indică preţul lor de 22 de parale cotul.

În întreprinderea manufacturieră de la Afumaţi, aşezată pe o moşie boierească, este foarte probabil că o mare parte dintre lucrători erau rumâni (mai târziu clăcaşi), care lucrau în contul clăcii datorate stăpânului. Cantacuzinii concesionaseră manufactura unor antreprenori germani, care aduseseră cu dânşii un număr de lucrători specialişti, salariaţi, germani şi ei. Manufactura a funcţionat până în preajma războiului ruso-turc (1768-1774), când antreprenorii au părăsit ţara, şi odată cu ei şi lucrătorii specialişti.

În Moldova, în 1764, Grigore Alexandru Ghica înfiinţează manufactura de postav de la Chipereşti, pe malul râului Jijia. Este vorba, spre deosebire de cea din Ţara Românească, unde manufactura era o întreprindere boierească, de o iniţiativă domnească. Despre această manufactură, într-o cronică contemporană se spune că domnul a hotărât „să facă un lucru, care să nu fi mai fost altă dată în ţara aceasta... ca să facă postav aice în ţară... chirhana, adecă postăvărie”.

El trimite scrisori în Polonia şi în Germania şi cheamă meşteri specialişti care cercetează locurile în Moldova şi aleg punctul de vărsare a Bahluiului în Jijia, la Chipereşti, unde se aflau şi nişte mori pe care le-au pus în serviciul fabricii. Se aduc, de asemenea pe cheltuiala domnului, lână de diferite calităţi, maşinile necesare şi unelte („madem”), pentru care domnul înaintează fondurile.

Cu acest prilej se încheie un contract scris cu meşterii care aduc din Polonia lucrători germani; aceştia formează o colonie la Chipereşti, în frunte cu un căpitan al meşterilor. Meşterii şi lucrătorii străini erau plătiţi cu salariu. Postavul se lucra în mai multe culori „şi au făcut şi o bală (sul), de postav pre frumoasă, de au trimis-o la împărăţie, la sultanul Mustafa, peşcheş”.

Doi ani mai târziu (1766), când încetează lucrul manufacturii moldoveneşti, se înfiinţează cea munteană de la Pociovalişte, lângă Snagov, deci nu departe de capitală. O parte din meşterii postăvari de la Chipereşti vin în Ţara Românească şi organizează această postăvărie, care aparţinea fostului mare clucer Radu Slătineanu, stăpânul moşiei.

Lucrările premergătoare - cum sunt colectarea, sortarea, spălatul linei, pieptănarea ei - se făceau cu munca locuitorilor, adică a clăcaşilor de pe moşie, care lucrau pentru manufactură în contul muncii datorate boierului; torsul lânii, care la început fusese încredinţat lucrătorilor specializaţi, a fost repede învăţat şi de ţărani, care au luat locul meşterilor.

Însă operaţia principală, ţesutul, era rezervată meşterilor străini salariaţi. Postavul era apoi vopsit în albastru, cenuşiu sau galben, folosindu-se vopsele extrase din plante. Ţăranii torceau lâna acasă şi o aduceau toarsă, dar de la o vreme conducerea manufacturii a cerut efectuarea lucrului în localul ei, sub motiv că acasă se toarce prea gros. Întreprinderea se afla sub conducerea unui „epistat”, care, mai ales în a doua perioadă de activitate, după războiul din 1768-1774, a avut numeroase conflicte cu lucrătorii.

Munca în manufactură, întreruptă iarna, reîncepea primăvara, odată cu tunderea oilor, şi ţinea până în octombrie, ţăranii lucrând o săptămână din două (în săptămâna liberă, îşi vedeau de munca câmpului). Această manufactură, pe care o cunoaştem mai bine, este de tipul manufacturii boiereşti care lucrează totodată cu muncă salariată şi cu muncă servilă, tip cunoscut şi în alte ţări în perioada care a precedat orânduirea capitalistă.

Manufactura de sticlărie de la Călugăra (Bacău) a funcţionat cu începere din 1740, când 12 sticlari de acolo se angajează faţă de domn să producă 500 de table de sticlă şi 100 de sticle anual. În 1769 exista lângă Târgovişte, pe moşia boierului Mihai Bărbătescu, o „sticlărie domnească”. O manufactură de hârtie se înfiinţează în Ţara Românească în 1765-1766.

Ea era o întreprindere boierească, aparţinea lui Dimitrie Racoviţă, fost mare vistiernic, şi i se zicea „hardughia de pe apa Colentinii, pe moşia Fundeni”. Din privilegiile succesive acordate de domni acestei manufacturi între anii 1765 şi 1776 se vede că mâna de lucru, afară de aceea a meşterilor specializaţi, era dată de clăcaşi. Domnul acordă manufacturii 40 de „liude” scutiţi de dări, în schimbul muncii pe care urmau să o depună în cadrul întreprinderii.

În 1752 funcţiona la Iaşi un atelier de lumânări, în care se investiseră 696 de piaştri. 12 ani mai târziu, în 1764, Ştefan Racoviţă da la rândul său un privilegiu pentru manufactura de lumânări de ceară albă care se afla în Bucureşti şi depindea de o biserică din oraş, metohul episcopiei de Râmnic. Deşi numărul manufacturilor este încă redus, totuşi ele înseamnă un fapt nou în dezvoltarea producţiei de mărfuri în Moldova şi Ţara Românească, constituind un semn premergător al capitalismului, o formă de producţie care urma să se dezvolte mai mult în epoca de trecere la capitalism. V.I. Lenin arată că manufactura este „veriga intermediară dintre meserie şi mica producţie de mărfuri cu forme primitive ale capitalului, de o parte, şi marea industrie mecanizată (fabrica), de altă parte”.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …