Manifestările plastice ale artei populare în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Condiţiile istorice de dezvoltare a artei populare româneşti

Arta populară românească s-a elaborat în procesul de formare a poporului român, încheiat în veacul al X-lea. Constituirea, ca şi întregul proces de dezvoltare a artei populare româneşti, sunt determinate de-a lungul epocii feudale de condiţiile economice şi sociale proprii României. Datorită acestora, creaţiile plastice populare au dobândit trăsături individuale, care în ansamblu dau originalitate artei noastre şi o deosebesc de arta minorităţilor conlocuitoare sau a popoarelor învecinate. Unitatea în varietate, trăsătura esenţială a artei româneşti, este rezultată din condiţiile proprii de constituire a poporului nostru.

Unitatea remarcabilă a artei populare se datorează desigur dezvoltării ei pe fondul străvechi dac, comun întregului teritoriu al ţării, cât şi continuităţii neîntrerupte a aceleiaşi populaţii în cadrul acestui teritoriu. În acest substrat îndepărtat, coborând până în vremurile străvechi, trebuie căutate izvoarele comune ale artei populare, aşa cum o cunoaştem din secolele XVIII-XIX.

Geometrismul, trăsătura cea mai caracteristică a artei noastre populare, îşi are rădăcinile în cultura cucuteniană şi în aceea a tracilor. Moştenirile daco-romane se recunosc de îndată în forma locuinţei, în componenţa de bază a costumului, în formele principale şi ornamentaţia ceramicii, comune de asemeni întregului teritoriu al României. În epoca migraţiilor şi în feudalism, peste acest fond străvechi se altoieşte o gamă bogată de elemente datorită mai ales contactului cu slavii şi legăturii cu cultura bizantină şi orientală.

Pe când arta clasei dominante s-a diferenţiat potrivit hotarelor politice ale celor trei ţări române, arta populară a rămas unitară, dar a câştigat în diversitate şi bogăţie, datorită condiţiilor economice şi sociale locale. De aceea nu se poate vorbi de o artă populară a Transilvaniei, a Ţării Româneşti sau a Moldovei, ci de una a Bihariei, Maramureşului, Haţegului, Făgăraşului, Sibiului, Vrancii etc. Aceste zone sunt cele mai precis conturate şi cele mai rezistente, faţă de noile condiţii de organizare socială şi politică a vieţii feudale propriu-zise. Ele păstrează totodată şi cele mai curate forme ale artei tradiţionale.

În zonele supuse într-o etapă timpurie migraţiilor, iar mai târziu incursiunilor de jaf tătăreşti şi turceşti, aşa cum este o mare parte din câmpia Dunării şi zona de stepă a Moldovei, arta populară nu s-a dezvoltat tot atât de armonios şi complex. Unele condiţii istorice au contribuit în evul mediu la menţinerea şi întărirea legăturii fireşti între elementele alcătuitoare ale poporului român. Astfel sunt relaţiile economice stabilite prin vechile căi de acces ale Carpaţilor, ca şi transhumanta păstorească. Ele au contribuit la schimbul cultural permanent între regiuni, care n-a făcut decât să întreţină această străveche unitate.

De aceea constatăm nenumăratele elemente comune, între arta zonelor de la sud şi nord de Carpaţi, care în genere corespund şi fostelor „ţări” din feudalismul timpuriu. Astfel există o comunitate artistică între arta din depresiunea gorjană şi Haţeg, între Vâlcea şi Mărginimea Sibiului, Argeş şi Ţara Oltului, Muscel şi Ţara Bârsei, Vrancea, Câmpulungul Moldovenesc şi Maramureş etc.

În afară de aceşti factori esenţiali care au determinat caracterele de bază ale artei populare româneşti, unele cauze locale, mai limitate şi mai recente, au contribuit de asemeni la îmbogăţirea ei. Contactul dintre sat şi oraş, ca şi dintre sat şi mediul artistic al curţilor şi mănăstirilor, a îmbogăţit, mai ales în Moldova, repertoriul ornamental al artei populare, fără a-i modifica fondul originar. Suprapunerea între unele zone a unor populaţii eterogene având propria lor artă, şi contactul cu ele, au determinat de asemeni pătrunderea în costum şi ornamentaţie a unor elemente, în genere secundare.

Astfel de interferenţe s-au petrecut mai ales în Transilvania între români, saşi şi maghiari. În alte zone, arta românească a imprimat caracterul ei artei unor populaţii stabilite printre români. De pildă, ceangăii din vestul Moldovei au adoptat în întregime portul moldovenesc, întocmai ca şi huţulii din nord. Şi unii şi ceilalţi, împrumutând costumul moldovenesc, şi-au imprimat caracterul lor etnic numai în colorit şi în unele mici detalii, care deosebesc totuşi portul lor de acela al românilor. Anumite variante ale artei populare se datorează şi altor cauze, legate direct de viaţa zilnică a ţăranului. De pildă, aspectul costumului este condiţionat de anotimpuri, de vârstă şi de caracterul lui festiv.

Domeniul artei populare româneşti şi caracterul ei

Condiţionate de materia primă şi de îndeletnicirile de bază ale poporului nostru - agricultura şi creşterea vitelor - unele genuri de artă populară s-au dezvoltat pe scară mult mai largă în raport cu altele. Pădurile, păşunile şi plantele textile au determinat înflorirea artei lemnului şi a ţesutului, pe când piatra şi metalele au fost cu totul nereprezentative în ansamblul artei româneşti.

Arta metalului turnat apare numai în acele zone, care se găsesc în vecinătatea imediată a unor exploatări miniere, sub forma podoabelor, în zona Pădurenilor, sau a aplicaţiilor pe obiectele de lemn, în munţii Apuseni şi nordul Moldovei. Piatra se lucrează foarte rar şi atunci în stilul crestăturilor în lemn. În contrast cu acestea, arta lemnului, a ţesăturilor, cusăturilor şi ceramicii, oferă un domeniu deosebit de bogat şi de variat.

Meşteşugul artistic al construcţiilor, împreună cu acela al crestăturilor s-au dezvoltat mai ales în zona muntoasă şi deluroasă a ţării; dar diversitatea arhitectonică a construcţiilor ţărăneşti - locuinţe şi biserici - nu este numai de ordin regional, ci ea continuă să se adâncească chiar în limitele aceleiaşi regiuni, până la subtipuri, pe grupe de sate înşirate de-a lungul unei văi.

Această varietate în care casa evoluează de la încăperea unică a focului, către locuinţele cu 3-4 camere, este determinată fie de condiţiile economice locale, fie de adâncirea diferenţelor sociale, care-şi găsesc expresia în mărirea proporţiilor, în apariţia unor elemente constructive noi şi în bogăţia ornamentaţiei. Cele mai reprezentative creaţii în acest domeniu, se păstrează în nordul Olteniei, în Vrancea, Maramureş, Hunedoara etc.

În dependenţă directă de casă, s-a constituit interiorul ţărănesc, alcătuind un ansamblu organizat, după anume reguli precise, rezultat al unei îndelungate tradiţii de popor sedentar. Interiorul ţărănesc cuprinde în componenţa sa toate celelalte genuri de creaţie artistică, legate printr-o unitate de stil care reflectă aceleaşi condiţii de viaţă, în care el s-a dezvoltat, impunând o concepţie unitară şi complexă.

Mobilierul simplu este redus la câteva obiecte esenţiale, integrate organic arhitecturii casei. Obiectele de mobilier, ca şi acelea mărunte de uz casnic, întocmai ca şi unele elemente ale construcţiei (stâlpii, cadrele uşilor şi ferestrelor etc.), poartă toate aceeaşi decoraţie de caracter geometric, crestată cu dalta şi cuţitul. În cadrul interiorului românesc, textilele ocupă un loc principal, dându-i căldură şi lumină.

Rolul decorativ al ţesăturilor de azi, bogat ornamentate şi viu colorate, a avut la origine un sens practic, ţesăturile groase de lână înlocuind scoarţa de copac sau muşchiul, cu care oamenii îşi acopereau pereţii de bârne ai locuinţelor, pentru ca să le fie mai cald. În decoraţia încăperilor, ţesăturile de lână sunt desigur cele mai vechi, având acest scop utilitar imediat, pe când acelea de cânepă sau de bumbac, sub forma ştergarelor, a feţelor de pernă etc. sunt cu mult mai recente.

Arta ţesăturilor, împreună cu aceea a cusăturilor s-au dezvoltat deopotrivă în legătură cu îmbrăcămintea. Fără îndoială că aceste două genuri sunt cele mai reprezentative pentru arta noastră populară, dându-i o valoare şi originalitate unică. Două sunt însuşirile esenţiale care ridică aceste arte la treapta desăvârşirii: varietatea şi perfecţiunea tehnicii, îmbinate cu valoarea decorativă a ornamentaţiei şi a coloritului.

Preocuparea cu totul specială de a înfrumuseţa obiectele de îmbrăcăminte, mai ales cămaşa, cu o bogată ornamentaţie realizată cu acul a dus la crearea celor mai reprezentative realizări ale artei populare româneşti. În acest domeniu, Transilvania se deosebeşte de celelalte două provincii istorice româneşti prin caracterul arhaic al tehnicii şi al concepţiei ornamentale. La sud şi est de Carpaţi, broderia costumului are în schimb însuşiri de rafinament şi bogăţie în tematică, colorit şi motive, care vădesc influenţa broderiei dezvoltate, în tot cursul evului mediu, în atelierele de curte şi în mănăstiri.

Un gen străvechi de artă, legat de asemeni de nevoile zilnice, este olăria, manifestată bogat şi în cursul evului mediu. Ca şi arhitectura şi textilele, olăria românească oferă aspecte variate ca forme, dar mai ales ca ornamentaţie. Varietatea rezultă din evoluţia istorică a ceramicii, deoarece constatăm coexistenţa unor forme şi procedee tehnice străvechi, dace, în partea de est a ţării, alături de acelea romane şi bizantine, în spaţiul carpato-dunărean şi sud-vestul Transilvaniei.

Funcţiunea deosebită a olăriei, atât în viaţa zilnică, cât şi într-unele împrejurări speciale - sărbători şi ceremonii - imprimă de asemeni o diferenţă în ornamentaţia ei. Tehnica smalţului a cuprins treptat cea mai mare parte a domeniului olăriei populare, dând naştere renumitei oferii olteneşti de la Hurez şi Oboga, aceleia de la Argeş, Vama, Rădăuţi etc.

Pictura deţine un loc mai restrâns, dezvoltându-se mai ales în legătură cu împodobirea interioară a bisericilor, a icoanelor de lemn şi de sticlă şi a troiţelor. Ea este strâns legată de pictura atelierelor specializate de zugravi şi iconari. Din tot grupul de picturi populare bisericeşti, cea mai interesantă este aceea a monumentelor din Maramureş şi din munţii Apuseni, care prin conţinutul ei dovedeşte stăruinţa unei tradiţii culturale cu mult mai vechi.

Pictura de caracter laic, înfrumuseţând obiectele de mobilier, apare târziu aproape exclusiv în Transilvania şi în Banat, sub influenţa artei populare săseşti. Un domeniu aparte, legat de pictură ca tehnică, dar ca ornamentaţie mai mult de ceramică şi de cusături, este arta oului încondeiat, care are un repertoriu de motive străvechi. O ultimă manifestare a artei populare, de origine mult mai recentă, este xilogravura. Legată de răspândirea slovei scrise în mediul ţărănesc, ea s-a dezvoltat mai ales în Transilvania, exemplarele lucrate aci de meşterii populari circulând şi dincoace de Carpaţi.

Repertoriul ornamental al artei populare a avut la origini caracter simbolic. El s-a născut în arta noastră populară, ca şi în arta slavă veche, rusă, balcanică etc., din nevoia omului de a exprima idei şi sentimente despre lume şi viaţă şi de a se apăra contra forţelor naturii, pe care nu şi le puteau explica ştiinţific. Astfel, motivele artei populare, mereu aceleaşi, cu o semnificaţie magică şi simbolică, alcătuiesc un adevărat scris, o ideogramă.

Pe măsură ce ţărănimea însăşi dobândeşte o altă înţelegere a fenomenelor naturii, motivele din arta românească devin elemente de contemplaţie, păstrându-şi însă forma străveche şi uneori denumirea simbolică, astfel încât le putem recunoaşte sensul şi izvorul original. Repertoriul ornamental al artei populare româneşti este propriu unui popor sedentar, de agricultori şi crescători de vite, legaţi de fertilitatea solului, sub diferite aspecte. Motivele geometrice cele mai simple, liniile vălurite, vârstele de pe lăicere, crestăturile în dinţi etc., derivă direct din material şi tehnică.

Cea de-a doua categorie, cuprinzând meandrul, spirala, roata, cercul, vârtejul sub aparenţa ei strict decorativă, ascunde un conţinut legat de cultul soarelui. Acest mare grup, caracteristic pentru arta noastră populară, reprezintă moştenirea fondului autohton străvechi. Alte câteva motive de origine îndepărtată, se leagă mai ales de cultura popoarelor orientale. Ele sunt: arborele vieţii, vasul cu flori, porumbiţa, având o largă răspândire pe tot cuprinsul ţării.

Motivele vegetale sunt mai rare, uneori transformate de geometrism. Într-unele zone, de pildă în nordul Moldovei, unde influenţa artei de curte şi mănăstireşti a fost mai puternică, apar în arta populară aceleaşi motive de tradiţie bizantină ca în pictura murală şi broderiile din secolele XV-XVI. Motivele florale tratate naturalist, tipice mai ales pentru arta minorităţilor din Transilvania, au pătruns acolo, în unele domenii ale artei româneşti.

Motivele zoomorfe şi antropomorfe sunt de asemeni sporadice cu excepţia păsărilor, frecvent întâlnite în scoarţe, ţesături, cioplituri şi ceramică. Calul apare mai ales în acele zone care au venit direct în contact cu popoarele de stepă. Călăreţul, „Magna Mater”, leii asociaţi cu arborele vieţii, apar uneori în scoarţele din Oltenia. Cu acest redus număr de motive de bază, artiştii populari creează o varietate infinită de ornamente, rezultate din îmbinarea lor în nenumărate moduri.

Arta populară românească este în primul rând o artă decorativă, de aplicaţie, în care ornamentul joacă rolul hotărâtor. În concepţia populară ornamentul este continuu, repetându-se la infinit, la o scară diferită, în legătură cu forma, proporţia şi funcţiunea obiectului. Compoziţia apare mai rar în arta populară, de pildă în scoarţele olteneşti şi bănăţene. Valoarea estetică excepţională a artei populare româneşti rezultă din varietatea şi rafinamentul tehnicilor, îmbinarea organică a motivului cu obiectul şi din armonia coloritului.

Check Also

Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma …

Societăţile culturale în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Dacă presa din ţările româneşti a izbutit – cum vom vedea – să înmănuncheze, în …

Feudalism

Feudalismul este o noţiune apărută în secolul XVII, folosită pentru a descrie sistemul de relaţii …

Condiţiile istorice de dezvoltare a feudalismului timpuriu în secolele XI-XIII pe teritoriul României

Situaţia economică şi socială Ca urmare a dezvoltării forţelor de producţie, în veacul al X-lea …

Scrisul şi literatura în limba latină în timpul feudalismului în Transilvania

Paralel cu dezvoltarea culturii feudale slavo-române în regiunile de la est şi sud de Carpaţi, …