Luptele dintre Vladislav Vlaicu şi Ludovic de Anjou (1368-1369)

Relaţiile dintre Ţara Românească şi Ungaria au devenit din nou încordate după ce voievodul Nicolae Alexandru (1352-1364), spre sfârşitul domniei sale, rupsese legăturile de vasalitate. Aceeaşi politică de independenţă a fost continuată de fiul său, Vladislav Vlaicu (1364-1377). În consecinţă, regele Ungariei Ludovic de Anjou (1342-1382) a decis, la începutul anului 1365, declanşarea unui atac contra Ţării Româneşti.

Totuşi, acest fapt nu s-a petrecut atunci, în schimb, Ludovic s-a orientat spre un teritoriu care aducea un avantaj sporit pentru politica de expansiune spre sud-est a Ungariei: taratul bulgar de la Vidin, care era condus de Ivan Straţimir (1360-1365, 1369-1396). El a profitat de disensiunile existente între acest stat şi celălalt tarat bulgar, de la Târnovo. În iunie 1365, taratul de Vidin a fost cucerit, iar apoi transformat în iulie 1366 în Banatul Bulgariei (Ivan Straţimir a fost întemniţat). A început şi o acţiune intensă de convertire la catolicism a populaţiei locale. Acest fapt a fost decisiv pentru menţinerea unei stări de profundă ostilitate a bulgarilor faţă de noul stăpân. Banatul Bulgariei a fost conceput ca o bază pentru operaţii viitoare în Peninsula Balcanică şi pentru desfăşurarea ofensivei catolice în aceeaşi regiune.

Agresiunea contra lui Vladislav Vlaicu a fost o continuare a acţiunii de la sud de Dunăre. Ea era absolut necesară, deoarece voievodul român era cumnatul fostului ţar de Vidin (Straţimir era căsătorit cu Ana, sora lui Vladislav Vlaicu). Alianţa dinastică a fost motivul pentru care bulgarii care se opuneau convertirii la catolicism i-au solicitat sprijin lui Vladislav Vlaicu. Acesta nu putea în nici un caz să trimită trupe la Vidin, aşa cum îi ceruse regele Ungariei după izbucnirea revoltei bulgarilor, în primăvara anului 1368.

Politica ostilă a domnului român în problema Vidinului a provocat reluarea planurilor lui Ludovic de atacare a Ţării Româneşti. Armata Ungariei a fost mobilizată în august-septembrie 1368 şi a pătruns în Ţara Românească la începutul lunii noiembrie pe două direcţii: regele a atacat pe la Vidin, trecând Dunărea la Severin, iar voievodul Transilvaniei Nicolae Lackfi a trecut Carpaţii probabil prin pasul Cheia sau pe valea Buzăului. Voievodul român era conştient că războiul era iminent, astfel că a fost în măsură să pregătească defensiva, în mod concomitent în cele două regiuni. El a dispus forţele sale la Severin şi în apropiere de capitală. La 12 noiembrie 1368, Vladislav Vlaicu a împiedicat la Severin.

Înaintarea corpului de armată condus de rege, care s-a retras în Banat, la Mehadia. Retragerea a fost determinată şi de faptul că nici al doilea corp de armată, comandat de voievodul Transilvaniei Nicolae Lackfi, nu a obţinut victoria. Unul dintre comandanţii români, pârcălabul Dragomir, a întâmpinat aceste trupe undeva pe râul Ialomiţa, probabil în apropiere de Târgovişte. Iniţial, Lackfi a reuşit spargerea dispozitivului organizat de Dragomir într-o zonă care fusese fortificată cu parapete de lemn (prisăci).

Oastea comandată de Dragomir s-a retras spre munte, unde a fost organizată o ambuscadă similară celei din 9-12 noiembrie 1330 (s-a presupus că lupta a avut loc la Cetăţeni, pe valea Dâmboviţei). Această operaţiune a fost o victorie decisivă a oştii româneşti. Cea mai mare parte a forţelor inamice a fost nimicită (a fost ucis inclusiv comandantul lor). Astfel, campania lui Ludovic de Anjou din octombrie-noiembrie 1368 a eşuat, în pofida organizării temeinice a pătrunderii pe teritoriul Ţării Româneşti.

Avantajul strategic obţinut prin respingerea atacului i-a permis lui Vladislav Vlaicu să preia iniţiativa conflictului, prin declanşarea unei ofensive la Vidin, la chemarea bulgarilor care nu mai suportau propaganda făcută de călugării franciscani. Atacul a urmat la scurt timp după retragerea regelui Ludovic din faţa Severinului în Banat. Trecerea Dunării avusese loc probabil deja la 4 decembrie 1368. Oastea lui Vladislav a luat în stăpânire o parte din Banatul Bulgariei şi a capturat un mare număr de prizonieri.

Cetatea Belogradcik a fost cucerită, dar Vidinul asediat a rămas sub comanda banului maghiar Petru Himfy, până la restabilirea păcii dintre voievodul român şi regele Ungariei, fapt intervenit prin august 1369, din cauza apariţiei unui pericol comun: turcii care luptau alături de taratul bulgar de Târnovo. Înţelegerea a constat în readucerea la putere a lui Ivan Straţimir, care a fost eliberat de Ludovic cândva înainte de 29 august 1369. Regele Ungariei a mai fost nevoit să recunoască toate posesiunile lui Vladislav, acordându-i şi Ţara Făgăraşului. Astfel, Vladislav Vlaicu a euşit îndeplinirea obiectivelor politicii sale (menţinerea suveranităţii şi integrităţii Ţării Româneşti şi restabilirea cumnatului său la Vidin).

Fragment din Cronica lui Ioan de Târnave despre bătălia de pe Ialomiţa: „acel voievod Nicolae (Lackfi), trecând cu oastea suszisă râul Ialomiţa, unde se aflau întărituri şi cetăţui făcute de români pe care le-a izbit cu putere şi făcând război cu oastea puternică a însuşi voievodului Vlaicu, al cărei căpitan era corniţele Dragomir românul, pârcălabul aceluia de Dâmboviţa şi printr-o luptă foarte înverşunată a obţinut victoria; şi, după ce a omorât pe mulţi, pe însuşi căpitanul [Dragomir] l-a pus pe fugă; dar după aceea, înaintând apoi neprevăzător prin desele prisăci ale mărăcinişurilor şi când se înghesuise în nişte trecători strâmte, a fost atacat de mulţimea românilor din păduri şi din munţi, şi chiar în acel loc a fost ucis, dimpreună (...) cu alţi mulţi ostaşi şi nobili de vază. Şi, când ungurii din amintita oaste au dat dosul şi s-au pus pe fugă, nimerind ei în locuri înnămolite şi mlăştinoase, întărite, mulţi din ei au fost măcelăriţi de români şi numai câţiva au scăpat cu marea primejdie a vieţii şi cu paguba avutului; şi corpul neînsufleţit al acelui Nicolae voievodul, smuls cu mare încleştare din mâinile românilor, l-au adus în Ungaria.” (traducerea la Constantinescu, Vladislav I).

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …