Luptele dintre Ţaratul Româno-Bulgar şi Imperiul Latin de Constantinopol (1205-1207)

Împărţirea statului bizantin de către cruciaţi în 1204 a favorizat expansiunea statului româno-bulgar spre sud, iar consolidarea acestui stat i-a permis lui Ioniţă Asan să revendice titlul imperial. Papa Innocenţiu III (1198-1216) nu a acceptat însă decât recunoaşterea titlului de rege al bulgarilor şi românilor. Ambiţiile imperiale ale lui Ioniţă Asan l-au făcut să intre în conflict cu Balduin de Flandra, primul împărat latin de Constantinopol, şi cu alţi principi occidentali care se înstăpâniseră pe teritoriile foste bizantine.

Iniţiativa războiului i-a aparţinut suveranului de la Târnovo, care a decis să răspundă chemării locuitorilor din Adrianopol. Aceştia fuseseră ocupaţi de Veneţia şi se răsculaseră. Spre Adrianopol se îndrepta o armată a Imperiului Latin, comandată de Balduin şi de dogele Veneţiei, Enrico Dandolo, pentru a reprima revolta, Ioniţă Asan a declanşat o ofensivă cu o armată care număra circa 14.000 de oameni, ajungând în faţa zidurilor cetăţii în ziua de 10 aprilie 1205, pe când latinii începuseră deja asediul.

Venit cu forţe proaspete care cuprindeau un contingent important de cumani, Ioniţă a declanşat un atac asupra taberei lui Balduin în data de 14 aprilie. Bătălia a fost foarte violentă, iar împăratul a fost capturat şi ucis ulterior. Armata latină s-a retras spre portul Rodosto de la Marea Marmara. În urma victoriei zdrobitoare de la Adrianopol, Ioniţă Asan s-a impus ca stăpân al Traciei sudice, care se revoltase contra latinilor. Ulterior,însă, forţele Imperiului Latin au reluat controlul asupra oraşului Adrianopol.

A doua etapă a luptelor contra latinilor a fost ofensiva contra altui stat creat de cruciaţi, regatul de Salonic, condus de marchizul Bonifaciu de Montferrat (1204-l207). În vara anului 1205, armata lui Ioniţă a cucerit oraşele Serres şi Verria, iar regatul de Thessalonic a fost înfrânt. Anul următor, ofensiva s-a îndreptat din nou spre sudul Traciei, care făcea parte din Imperiul Latin de Constantinopol. De această dată, asedierea unuia dintre oraşe, Didymoteicnoh, a eşuat, în ciuda tentativei de blocare a accesului locuitorilor la sursele de apă.

În martie 1207, a avut loc un nou atac asupra Adrianopolului, care continua să se afle sub controlul împăratului latin Henri de Hainaut. În toamna anului 1207, Ioniţă Asan a pregătit un asediu al Salonicului, regat condus de văduva lui Bonifaciu (regele fusese ucis într-o ambuscadă organizată de aromâni în 4 septembrie 1207). Asediul nu a mai avut loc, deoarece Ioniţă Asan a fost ucis la instigarea nepotului său Borilă (8 octombrie 1207). După acest eveniment, armata româno-bulgaro-cumană a încetat ostilităţile şi s-a retras la nord de Munţii Balcani.

Fragment din Nicetas Choniates, Istoria. După cucerirea oraşului: „Aşezându-şi, deci, tabăra în preajma Didymoteichonului şi dându-şi seama că oraşul e bine fortificat prin aşezarea sa şi cu neputinţă de cucerit (Ioniţă Asan) s-a apucat să abată din albie râul Hebru, care înconjura cetatea şi-i alimenta cu apă pe cei dinăuntru prin nişte canale necunoscute mulţimii. Şi, aşezând de jur împrejur maşini de asediu, lovea zidul în locurile în care i se părea că nu e cu totul de neclintit de către atacatori şi unde pietrele azvârlite nu îşi slăbeau efectul izbiturii din pricina depărtării. (...) Iar cei dinăuntru făceau apărători de lemn şi de nuiele împletite, întindeau pe ziduri piei proaspăt jupuite pentru ca proiectilele aruncate de maşini să alunece pe suprafaţa lor bombată, aşteptând momentul în care Ioan avea să înceteze lupta şi prin gesturi de împăcare şi prin cuvinte măgulitoare se prefăceau că se supun, încercând să-l înşele. Dar când acela a poruncit ca partea cea mai aleasă a armatei să coboare de pe cai şi să se îndrepte spre părţile distruse ale zidului înarmându-se straşnic şi şi-a îndreptat atenţia şi spre dispozitivele de escaladat zidurile şi şi-a desfăşurat în linie de atac şi restul armatei, pretutindeni, atunci şi ei (...) prinseră să se apere aşa cum puteau şi văzând că salvarea lor stă în ziduri şi dându-şi seama că nimic nu e mai constrângător decât nevoia, luptându-se cu disperare şi cu mânie, l-au făcut pe duşman să sufere nu mai puţin decât au suferit ei, înfăptuind lucruri ce dovedeau forţă şi îndrăzneală. După ce destulă vreme a pierdut cu acest asediu, barbarul se întoarse în Misia”.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …