Luptele de la sfârşitul anului 1848 şi din anul 1849. Apărarea teritoriului Munţilor Apuseni ca ţară românească în primăvara şi vara anului 1849

În a doua jumătate a lunii decembrie, situaţia s-a schimbat în mod radical, prin intrarea în acţiune a trupelor revoluţionare comandate de generalul Bem.

Iosif Bem, vechi luptător pentru libertatea poporului polon, care se luptase şi la Viena, nu avea la început decât circa 8.000 de oameni slab înarmaţi, recrutaţi în grabă; totuşi el a dus o campanie victorioasă în Transilvania. El a ştiut să însufleţească oştirea, să-i dea conştiinţa că luptă pentru libertatea popoarelor. Un ajutor efectiv îl dau voluntarii veniţi din toate părţile Europei, în primul rând voluntarii austrieci (legiunea vieneză consta din 600 de oameni) şi cei polonezi.

E de relevat că în oastea lui Bem luptau şi peste 3.000 de români. Armata aceasta nu mai era o armată cu caracter nemeşesc (în ce priveşte conducerea) şi exclusiv maghiară, lupta antihabsburgică şi antiţaristă primea o largă bază populară şi internaţională, întrucât Bem avea legături şi cu Comitetul revoluţionar polon. Se creau astfel condiţii favorabile unei colaborări între mişcarea de eliberare socială şi naţională română şi mişcarea revoluţionară maghiară.

Bem a căutat să îndepărteze din armată elementele contrarevoluţionare pe care numai setea de a se răzbuna asupra ţărănimii române care se ridicase împotriva asupritorilor ei îi adusese în armata ungară. A introdus o disciplină de fier, pedepsind pe ofiţerii şi subofiţerii care se purtau neomenos cu trupa, mai ales cu soldaţii români sau de alte naţionalităţi.

Ca vechi revoluţionar, Bem a ştiut să îmbine lupta pentru dezrobirea poporului său cu cauza revoluţiei europene. Intrând la 13/25 decembrie 1848 în capitala Transilvaniei, a lansat imediat o proclamaţie în care declara că n-a venit pentru a asupri popoarele, ci ca să combată despotismul. Să se uite neînţelegerile trecutului, iar românii şi saşii să se alăture cauzei libertăţii.

Bem s-a şi ţinut de cuvânt, a acordat o amnistie largă şi în calitate de comandant în Transilvania nu tolera, pe cât îi stătea în putinţă, acte de răzbunare ale nobililor moşieri împotriva foştilor iobagi. El a făcut, după cum spunea Bălcescu la 26 aprilie / 8 mai 1849 într-o scrisoare a sa către Ghica, ca maghiarii, secuii, românii şi nemţii să fraternizeze între dânşii în Transilvania.

Succesele lui Bem au fost fulgerătoare. Până în martie 1849, toate trupele imperiale austriece au fost izgonite din Transilvania. Din martie „până-n luna lui mai, Bem improvizase din Transilvania un corp de 30 mii cu 110 tunuri... El singur a făcut în 6 săptămâni atâta cât n-au ştiut să facă 6 generali austriaci în 6 luni de zile”. S-au retras şi trupele ţariste, chemate în ajutor de către comandantul austriac, de episcopul Şaguna şi de patricienii saşi. Bariţiu fusese ameninţat cu împuşcarea de către un preot din Săcele pentru că se opusese, ca şi majoritatea Comitetului român din Sibiu, chemării trupelor ţariste.

Chemarea trupelor ţariste n-a constituit singura decepţie pentru conducătorii transilvăneni români; o lovitură grea dată aşteptărilor şi speranţelor române a constituit-o şi aşa-numita „constituţie” imperială din 20 februarie / 4 martie 1849, dată de noul împărat. Francisc Iosif I îi urmase la tron, la 20 noiembrie / 2 decembrie 1848, lui Ferdinand; „camarila de la Olmutz - scrie Engels - a înfăptuit lovitura de mult pregătită.

Ea l-a silit pe idiotul Ferdinand, care se compromisese prin concesiile făcute revoluţiei şi-şi pierduse orice autoritate, să abdice şi a urcat pe tron, ca unealtă a ei, pe tânărul Franţ-Iosif, fiul Sofiei”. Departe de a admite unirea românilor din monarhia habsburgică într-un mare stat românesc, românii urmau să fie mai departe divizaţi în mai multe provincii; se înfiinţa o voivodină pentru sârbi de care ţineau şi părţi ale Banatului. De altfel, toate provinciile acestea nu aveau decât o autonomie restrânsă; problemele importante rămâneau în competenţa organelor centrale ale imperiului, dependente numai de împărat.

În preajma ocupării Sibiului (27 februarie/11 martie 1849) de către trupele lui Bem, Comitetul naţional şi un număr însemnat de intelectuali români s-au refugiat în Ţara Românească. Primirea făcută acestora de către oficialităţi n-a fost deloc prietenească; boierii conservatori îi acuzau pe intelectualii transilvăneni că ar fi agitat pe ţărani împotriva proprietăţii boiereşti, iar comandamentul militar ţarist îi invinuia de propagandă antiţaristă. 80 de intelectuali români, în frunte cu Bariţiu, Bărnuţiu, Cipariu, au fost arestaţi; unii au fost ţinuţi 5-6 săptămâni închişi prin cazărmi şi grajduri.

Eliberaţi, o parte dintre ei au plecat în Moldova, alţii în Bucovina; Bărnuţiu a plecat la Constantinopol, iar de acolo, ceva mai târziu, la Viena, unde erau încă unii conducători români, în frunte cu Laurian. Şaguna, bănăţeanul Mocioni şi bucovineanul Hurmuzaki au înaintat împreună mai multe memorii guvernului austriac, cerând unirea ţinuturilor cu populaţie română din Imperiul habsburgic într-o provincie dependentă direct de Viena.

Tratativele din Viena, continuate până în septembrie 1849, n-au dat nici un rezultat; ele au demonstrat perfidia Curţii din Viena şi jocul ei cinic cu interesele popoarelor din monarhie. Membrii Comitetului veniţi la Viena şi-au pierdut legătura cu populaţia română şi nici n-au mai influenţat evenimentele din Transilvania.

În Braşov a apărut ziarul „Espatriatul”, redactat de scriitorul revoluţionar Cezar Bolliac, iar în limba germană, în „Kronstadter Zeitung” scriau Anton Kurz şi Maximilian Moltke în favoarea prieteniei şi luptei comune a popoarelor împotriva despotismului. La Cluj a apărut o nouă gazetă, „Honved”. În primul număr al ziarului „Espatriatul”, la 25 martie 1849, Bolliac a adresat un apel românilor, în care se spunea: „Fraţilor români!... Pătrundeţi-vă odată de acest adevăr... astăzi este o singură luptă în toată Europa, este lupta între libertate şi tiranie, între popoare şi dinastii. Dinastiile îşi dau mâna din toate părţile spre a-şi propti tronurile ce se surpă, şi toată speranţa ce le-a mai rămas este neînţelegerea şi învrăjbirea popoarelor între ele”.

Din nefericire, intenţiile bune ale generalului revoluţionar Bem au fost adeseori dejucate de către unii conducători maghiari, ei înşişi proprietari de moşii sau legaţi de interesele nemeşimii proprietare. Aceşti nemeşi credeau că a venit timpul să se răzbune pe români, care devastaseră curţile domneşti, şi pe „aţâţătorii” saşi şi intelectuali români.

Comisarul gubernial pentru Transilvania, Csany, declara amnistia dată de Bem ca nevalabilă şi a instituit „tribunale de sânge” pentru pedepsirea „trădătorilor”. Un astfel de tribunal a condamnat la moarte, la Cluj, pe eruditul profesor şi pastor sas Stephan Ludwig Roth. Kossuth a afirmat că această execuţie s-ar datora unei „neînţelegeri”; în adevăr, moartea lui Roth, precum şi moartea lui Buteanu, Dragoş şi a atâtor alţi luptători, a fost o urmare a urii naţionale aţâţate de către ofiţerii şi agenţii habsburgici, de nemeşimea proprietară maghiară, de naţionaliştii burghezi maghiari, români şi saşi.

În martie 1849 aproape întregul teritoriu al principatului Transilvaniei era în mâinile armatei lui Bem. În aprilie, armata lui Bem intra în Banat, ocupând Caransebeşul şi Lugojul; populaţia îl întâmpina ca pe un eliberator. La4/16 mai, întregul Banat, cu excepţia cetăţii Timişoara, era eliberat de sub dominaţia habsburgică. Marx şi Engels apreciau mult poziţia revoluţionară a lui Bem. După ce arătau că în Transilvania Bem „a avut meritul de a împiedica cruzimile inutile şi lipsite de simţ politic”, ei scriau: „Politica lui de conciliere a naţionalităţilor învrăjbite l-a ajutat ca în câteva luni să-şi sporească efectivul armatei sale până la 40.000-50.000 de oameni şi să dispună, în cadrul ei, de cavalerie şi artilerie suficientă”.

Din întregul principat al Transilvaniei, armatelor ungare le rezista numai regiunea Munţilor Apuseni - cercurile Câmpeni, Abrud şi părţile muntoase ale cercurilor Ilia, Huedin, Turda şi Zărand -, care cuprindea în total o zecime din principatul Transilvaniei, având o populaţie de aproximativ 150.000 de locuitori. Aici se refugiaseră, după înfrângerea austriecilor, mulţi glotaşi români, împreună cu prefectul Vlăduţiu. Sub comanda prefectului Avram Iancu, ţăranii români s-au organizat milităreşte, înarmându-se cu lănci de fier şi cu puţine puşti.

Avram Iancu era ajutat de prefecţii Axente Sever, Simion Balint, Ioan Buteanu, Ioan Vlăduţiu şi Vasile Moldovanu. Comandamentul armatei ungare a hotărât împresurarea ţinuturilor muntene cu un cordon militar care trecea prin Ciucea, Huedin, Cluj, Turda, Aiud, Deva, Brad, Vaşcău, Oradea, şi care însuma 13.000-21.000 de oameni. Rezistenţa românilor era determinată de faptul că guvernul maghiar continua să nu recunoască dreptul la existenţă naţională al românilor, iar amnistia proclamată de Bem nu era respectată de autorităţile maghiare dominate de nobilime.

Bem voia să ajungă la o înţelegere cu românii şi saşii pentru a se îndrepta cu toată oastea împotriva armatelor împărăteşti, în timp ce cercurile conducătoare maghiare pretindeau capitularea fără nici o condiţie, iar nobilii proprietari voiau să pedepsească pe românii „răsculaţi” pentru omorurile din Zlatna, (12/24 octombrie 1848), incendierea Aiudului (27-28 decembrie 1848/8-9 ianuarie 1849), uitând câte fărădelegi săvârşiseră ei împotriva iobagilor, câte sate româneşti incendiaseră şi devastaseră în decursul verii anului 1848 prin execuţii militare.

Se credea că glotaşii români vor putea fi bătuţi fără nici o greutate; mai întâi fu trimis un detaşament sub comanda lui Csutak, apoi expediţia rămânând fără rezultat, au fost trimise, în luna mai, noi trupe, sub comanda maiorului Hatvani. Acesta a fost bătut în două rânduri. Primul atac s-a produs prin surprindere, la începutul lunii mai, în timp ce erau duse tratative pentru împăcare de către deputatul Ioan Dragoş, venit cu învoirea lui Kossuth. Întrucât Dragoş promisese armistiţiu, românii n-au putut apăra Abrudul, care a fost cucerit. Hatvani a arestat imediat pe prefecţii Ioan Buteanu şi Dobra, precum şi pe alţi conducători români; Avram Iancu de-abia a putut scăpa.

Sub conducerea lui Avram Iancu, a lui Simion Balint, a lui Ioan Vlăduţiu şi a altora, românii au contraatacat, recucerind Abrudul, de unde au alungat pe Hatvani, care a fugit din munţi numai cu câteva sute de oameni. Înainte de retragere, el a ordonat împuşcarea lui Dobra, iar pe Buteanu l-a executat mai târziu. La recucerirea Abrudului, românii l-au omorât pe Dragoş, crezându-l înţeles cu Hatvani.

După o săptămână, Hatvani a revenit la atac, dar a fost greu înfrânt şi de data aceasta, între Roşia şi Abrud. La începutul lunii iunie, contele Kemeny, care dispunea de 4.000 de oameni şi 18 tunuri, a pornit din Brad un nou atac contra românilor, dar a fost şi el înfrânt după două săptămâni de lupte grele. Un nou atac a fost dat la începutul lunii iulie de către Vasvari, unul dintre partizanii apropiaţi ai lui Kossuth. El a fost însă înfrânt în lupta de la Fântânele, unde a pierit, împreună cu el, cea mai mare parte din oastea sa, inclusiv legiunea vieneză. Aceste lupte au slăbit forţele revoluţionare, atât româneşti cât şi maghiare.

Muntenii - cum li se spunea pe atunci locuitorilor din Munţii Apuseni, căci „moţi” se numeau numai locuitorii a câtorva comune - s-au luptat cu o vitejie fără seamăn, au îndurat tot felul de lipsuri, regiunea fiind blocată din toate părţile. Încă din vara anului 1848 ei luaseră în stăpânire puţinele pământuri arabile, păşunile şi pădurile pentru care purtaseră zeci de ani procese, pentru care trimiseseră înainte zeci de petiţii.

Au luptat pentru stăpânirea munţilor lor şi astfel se explică dârzenia cu care s-au luptat pentru acest teritoriu până la sfârşitul revoluţiei. „Când (poporul din Munţii Apuseni) - scrie Bălcescu în Mişcarea românilor din Ardeal la 1848 - rămase slobod de orice povăţuire nemţească ce îl paraliza, îl văzurăm desfăşurând toată energia sa, stând neclintit ca granitul munţilor săi înaintea duşmanului ce măturase atâtea oştiri mari, regulate şi tari... Fusei fericit a găsi acolo, pe acele piscuri uriaşe, pe deasupra norilor, o naţionalitate şi o viaţă românească înfocată şi puternică”.

Lupta din primăvara anului 1849 era întemeiată pe o mişcare de masă independentă de influenţa reacţionară a Curţii vieneze. Şi femeile, mai ales „buciumanele” (locuitoare din comuna Bucium), au luat parte la toate primejdiile, fie că stăteau de pază - rândurile bărbaţilor se răriseră în luptele necontenite -, fie că participau la lupte.

Sub aspectul revoluţiei europene, al luptei popoarelor împotriva absolutismului austriac şi a despotismului ţarist, lupta izolată a românilor din Munţii Apuseni pentru pământ şi drepturi naţionale n-a putut să dea rezultate; ea trebuia, aşa cum a povăţuit Bălcescu, să se încadreze în lupta generală pentru libertatea popoarelor. Nu trebuie să pierdem însă din vedere că ţăranii români, în frunte cu „craiul munţilor” Avram Iancu, s-au luptat pentru pământ, pentru libertate şi egalitate naţională, împotriva apăsătoarei domnii a nobilimii proprietare. Aceasta se arătase cu totul neînţelegătoare faţă de justele revendicări ale maselor ţărăneşti.

La 16/28 aprilie, însuşi Csany, comisarul guvernului maghiar în Transilvania, care încurajase răzbunările contra românilor şi saşilor, s-a văzut silit să dea o ordonanţă în care acuza pe nobilii moşieri că-i sileau pe foştii iobagi la robote, împingându-i astfel la răscoală. Autorităţile dominate de nobilime intensificau teroarea contra românilor şi saşilor. Indignat contra acestor răzbunări, generalul revoluţionar Bem spunea, într-o proclamaţie dată la 2/14 iunie din Braşov: „Cu mare durere vedem cum că şi aceia cari pentru câştigarea libertăţii civile şi-au vărsat sângele, libertatea cea adevărată rău înţelegând-o, asupresc şi terorizează şi prin aceasta înstrăina simpatia către ocârmuirea cea maghiară”.

Tradiţiile luptei populare din Munţii Apuseni au rămas vii nu numai în Munţii Apuseni ci au contribuit la ridicarea şi întărirea conştiinţei naţionale a românilor din Transilvania. Un timp s-au adăpostit în Munţii Apuseni şi revoluţionari veniţi din Ţara Românească - Al. Golescu-Albu, Ion Ionescu de la Brad, Gheorghe Adrian, pictorul Iscovescu etc. Marele revoluţionar democrat Bălcescu, care a mers el însuşi la sfârşitul lui iulie la Avram Iancu, unde a fost adăpostit apoi de ura reacţiunii habsburgice şi ţariste, a preţuit mult vitejia şi jertfele maselor transilvănene, dar totodată a văzut clar tragicele greşeli ale conducătorilor români şi maghiari.

Ca răspuns la „constituţia” imperială emisă la 20 februarie / 4 martie 1849, menită a provoca o şi mai mare dezbinare a naţionalităţilor din Imperiul habsburgic, la 2/14 aprilie 1849 Camera deputaţilor maghiari, întrunită la Debreţin (Dobriţin), a votat legea care detrona pe Habsburgi şi declara Ungaria independentă, Kossuth fiind ales guvernator al acesteia. E de accentuat că la acest memorabil act au luat parte şi deputaţii români.

În curând însă disensiunile din pătura conducătoare maghiară s-au manifestat cu toată tăria. Aristocraţii, dintre care mulţi se refugiaseră la Curtea din Viena, cerşeau ajutorul ţarului împotriva revoluţiei; o mare parte a nobilimii mijlocii, pentru a nu face concesii maselor lipsite de pământ, naţiunii române şi celor slave, a format „partidul păcii”, cu scopul de a ajunge la un compromis cu Habsburgii. Odată cu intervenţia masivă a trupelor ţariste, defetismul a cuprins conducerea armatei; la 28 iulie / 9 august, oştile de sud ungare au fost bătute la Timişoara, iar la 1/13 august generalul comandant Gorgey a capitulat la Siria (Vilagos, comitatul Arad).

Cu două săptămâni înainte, armata lui Bem fu învinsă în lupta de la Sighişoara-Albeşti. Aici cad doi adjutanţi ai lui Bem, poetul revoluţionar Petofi şi publicistul german Anton Kurz, care au militat pentru înfrăţirea revoluţionară a popoarelor. Austria - arată Herzen - şi-ar fi dat sufletul, dacă n-ar fi intervenit mâna criminală a ţarului Nicolae. S-a întărit din nou acest imperiu reacţionar, sprijin al aristocraţiei latifundiare, duşman al libertăţii popoarelor. Victoria contrarevoluţiei în Ungaria a prelungit cu încă şapte decenii existenţa monarhiei habsburgice, numită cu drept cuvânt o închisoare a popoarelor.

Check Also

Craiova în timpul Revoluţiei de la 1848

Nu întâmplător oraşul Craiova a fost ales drept locul de întrunire a guvernului provizoriu înainte …

Revoluţia burghezo-democratică de la 1848 din Transilvania

Revoluţia de la 1848-1849 a pus la ordinea zilei problemele fundamentale, sociale şi naţionale ale …

Revoluţia de la 1848-1849 în ţările române

În 1848 întreaga Europă a fost cuprinsă de mişcări revoluţionare care îşi propuneau reforme democratice …

Situaţia economică, socială şi politică din Transilvania în ajunul Revoluţiei de la 1848

Situaţia economică În deceniile premergătoare anului 1848, în condiţiile adâncirii descompunem feudalismului, elementele capitaliste din …

Mişcarea ţărănească din aprilie şi mai 1848 din Transilvania

Încă de la sfârşitul lunii martie, ţăranii români şi maghiari au cerut pretutindeni: desfiinţarea imediată …