Lupta revoluţionară din 1848 în Europa

Lupta revoluţionară izbucnită în 1848 în ţările române face parte integrantă din revoluţia generală care a zguduit din temelii aproape întreaga Europă. În prima jumătate a anului 1848, flacăra revoluţiei s-a întins de la Oceanul Atlantic până la Dunărea de Jos; revoluţia a izbucnit la Palermo şi Paris, la Viena şi Berlin, la Pesta şi Praga, la Cracovia şi Bucureşti.

Acolo unde iobăgia nu era desfiinţată şi unde se creaseră condiţii pentru o revoluţie burgheză, masele ţărăneşti s-au ridicat pentru a scăpa de servituţile feudale, pentru pământ şi libertate. Valul revoluţiei a pătruns până în guberniile de vest ale Rusiei, a pus în mişcare şi cercurile revoluţionare ruse. Cei mai înaintaţi fii ai Rusiei de atunci, Herzen, Cernîşevski şi Saltîkov-Şcedrin, au salutat cu entuziasm revoluţia europeană.

Referindu-se la cauzele izbucnirii şi înfrângerii revoluţiei din 1848, Engels scria că ele „nu trebuie căutate în întâmplătoarele eforturi, merite, lipsuri, greşeli sau acţiuni trădătoare ale câtorva conducători, ci în situaţia socială generală şi în condiţiile de existenţă ale fiecărei naţiuni care a trecut printr-o astfel de zguduire”. Care erau condiţiile de viaţă economică şi politică în preajma revoluţiei?

În Europa Occidentală şi centrală, nevorbind de Europa răsăriteană şi de cea sud-estică, condiţiile social-economice erau foarte diferite. Anglia, Franţa, Belgia, Germania de vest şi, în parte, Italia se scuturaseră una după alta de barbaria feudală; în aceste părţi ale Europei s-a dezvoltat mai de vreme industria, s-a extins mai mult comerţul decât într-o parte a Germaniei şi în ţările Imperiului habsburgic.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Austria propriu-zisă, în Boemia, în unele ţări germane, industria urmând dezvoltarea din Anglia, Franţa, a trecut tot mai mult de la faza manufacturieră la cea mecanizată. În deceniul al cincilea al secolului, ritmul de dezvoltare a reţelei de căi ferate şi a transportului fluvial cu vapoare înviora comerţul şi stimula producţia. „Barierele muntoase care despărţiseră monarhia austriacă de lumea exterioară... s-au năruit - scria Engels - în faţa căilor ferate...

Produsele marii industrii, ale maşinilor, au pătruns rapid... În cele mai îndepărtate colţuri ale monarhiei, distrugând vechea muncă manuală...”. „Introducerea maşinilor şi a forţei aburilor în industrie a revoluţionat în Austria, ca şi pretutindeni, vechile relaţii şi condiţiile de trai ale unor întregi clase sociale... Noua populaţie comercială şi industrială intra pretutindeni în conflict cu vechile instituţii feudale”.

Burghezia nu se împăca cu situaţia ca puterea politică să fie în mâinile unei clase care, în mare parte, îşi pierduse importanţa economică şi care, sprijinită de monarhiile absolutiste, frâna dezvoltarea economică.  Pe lângă burghezie, care, întărită prin dezvoltarea crescândă a industriei şi comerţului, voia să ia în mâinile sale conducerea societăţii, a apărut pe arena istoriei ca o forţă politică independentă nouă şi puternică proletariatul.

În Anglia, în 1847, numai în industria textilă lucrau peste o jumătate de milion de muncitori; şi în Franţa erau centre industriale, ca Lyonul şi Parisul, cu un proletariat numeros, a cărui conştiinţă de clasă era în creştere. În state cu orânduire feudală ca Austria şi Prusia, clasa muncitoare s-a afirmat ca o forţă politică importantă în lupta pentru înlăturarea privilegiilor feudale si-a regimului absolutist.

Odată cu întărirea economică a burgheziei, s-au înteţit în centrul, estul şi sud-estul Europei mişcările naţionale. „Baza economică a acestor mişcări - scrie Lenin - constă în faptul că pentru victoria deplină a producţiei de mărfuri este necesar ca burghezia să cucerească piaţa internă, este necesar ca teritoriile cu populaţii vorbind aceeaşi limbă să se închege ca state, fiind înlăturate totodată orice piedici în calea dezvoltării acestei limbi şi în calea încetăţenirii ei în literatură...

De aceea orice mişcare naţională tinde (năzuieşte) spre formarea unui stat naţional... pentru întreaga lume civilizată, statul naţional este tipic, normal pentru perioada capitalistă”. Formarea statelor naţionale în deceniile de la mijlocul veacului al XIX-lea a fost un proces istoric legat de evoluţia economică şi social-politică a societăţii, în strictă conexiune cu lupta împotriva feudalismului. În formarea statelor naţionale erau deci interesate, în afară de burghezie, şi masele largi ale populaţiei.

Existenţa a zeci de principate, ducate, mai ales pe teritoriul german şi italian, stătea în drumul unificării. Necesitatea dezvoltării capitalismului impunea înlăturarea acestor piedici. Burghezia germană, pentru a-şi asigura piaţa internă, a format uniunea vamală a statelor germane; în acelaşi timp au existat încercări şi în vederea constituirii unei uniuni vamale italiene. Ivirea şi înteţirea mişcărilor naţionale în Imperiul habsburgic au zguduit din temelii acest imperiu asupritor al atâtor popoare.

S-a întărit mişcarea naţională germană, cehă, maghiară, română, polonă, italiană, croată, sârbă, slovacă, ucraineană, popoarele acestea tinzând la o viaţă liberă, unele dintre ele la crearea de state naţionale separate, independente. Încă în ianuarie 1848, la sosirea primelor ştiri despre mişcările revoluţionare din Italia, Engels întrevedea sfârşitul Austriei: „Monarhia austriacă - scria Engels -, acest complex pestriţ rezultat din moşteniri şi furtişaguri, acest talmeş-balmeş organizat în care se învălmăşesc zece limbi şi zece naţiuni, acest amestec întâmplător de obiceiuri şi legi dintre cele mai contradictorii, începe în sfârşit să se destrame”.

În epoca deşteptării naţionale a popoarelor din centrul şi estul Europei, erau încă o seamă de popoare care gemeau sub asuprirea străină. Imperiul habsburgic era o adevărată închisoare a popoarelor, tot aşa Imperiul ţarist şi cel otoman. Poporul polonez avea de suferit dominaţia a trei state reacţionare: Imperiul ţarist, Imperiul habsburgic şi regatul Prusiei. Nu e de mirare că la scurte răstimpuri se reînnoiau luptele de eliberare ale polonezilor.

În acelaşi timp, când industria, oraşele, comunicaţiile se dezvoltau, la sate persistau în cea mai mare parte a Europei centrale şi răsăritene relaţiile feudale care apăsau milioane de ţărani, dând o mare parte a rodului muncii acestora feudalilor parazitari. Aceste relaţii, pe lângă că loveau în interesele vitale ale celei mai mari părţi a populaţiei, constituiau o piedică în dezvoltarea economiei capitaliste.

„Marile ţări agricole situate între Marea Baltică şi Marea Neagră - scria Engels - nu pot fi izbăvite de barbaria patriarhală-feudală decât cu ajutorul unei revoluţii agrare care să-i transforme pe ţăranii iobagi sau clăcaşi (frohnpflichtigen) în proprietari de pământ liberi, o revoluţie cu totul asemănătoare celei care a avut loc în 1789 în satele franceze”.

Pentru rezolvarea problemelor arzătoare ale timpului - emanciparea ţăranilor de servituţile feudale şi împroprietărirea lor cu pământ, desfiinţarea monopolurilor şi a celorlalte privilegii feudale, cucerirea libertăţilor burgheze şi a egalităţii burgheze în faţa legilor, crearea condiţiilor pentru ca muncitorimea să poată lupta pentru îmbunătăţirea vieţii sale, abolirea autocraţiei, eliberarea popoarelor aflate sub stăpânire străină, unirea în state naţionale a unor popoare despărţite în două sau mai multe state, exista o singură cale, aceea a revoluţiei burghezo-democratice. Lenin arată că „în... 1848 atât în Franţa, în Germania cât şi în întreaga Europă revoluţia burghezo-democratică era în mod obiectiv la ordinea zilei”.

Monarhii autocraţi, aristocraţii feudali, sprijinindu-se pe clerul înalt, birocraţie şi poliţie, au căutat să pună stavilă mişcărilor revoluţionare, să smulgă din rădăcini spiritul „rebel” ce cuprinsese popoarele. În ciuda regimului poliţienesc instituit în multe ţări ale Europei, mişcările revoluţionare ale claselor şi popoarelor asuprite nu conteneau, deşi dăinuia încă „Sfânta Alianţă” a monarhilor.

Intelectualii, scriitorii progresişti se ridicau împotriva absolutismului, împotriva sufocării gândirii, pături largi ale burgheziei îşi manifestau nemulţumirea. Se formau asociaţii politice care, din cauza terorii poliţieneşti, luau un caracter conspirativ. Cei mai înaintaţi intelectuali români, polonezi, maghiari, cehi, slovaci etc. Îmbrăţişau postulatele ţărănimii: eliberarea de servituţile feudale, împroprietărirea pentru cei lipsiţi de pământ.

În 1846 s-a dezlănţuit răscoala ţăranilor din Galiţia; vestea răscoalei din Galiţia a pătruns în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Pe întregul cuprins al Imperiului habsburgic ţăranii spuneau că a venit timpul să alunge pe domnii feudali şi să ia în stăpânire pământul lucrat de ei. Odată cu creşterea numerică a proletariatului, mişcarea muncitorească lua amploare în ţările care păşeau pe calea revoluţiei industriale.

Insurecţiile muncitorimii din Lyon din anii 1831-1834 au fost înăbuşite, dar muncitorii cei mai conştienţi din Franţa au format organizaţii ilegale; ori de câte ori le spărgea poliţia, ele renăşteau. De la mijlocul deceniului al patrulea până la sfârşitul deceniului al cincilea al veacului al XIX-lea, în Anglia s-a dezvoltat chartismul, o mişcare politică revoluţionară care a cuprins sute de mii de muncitori şi a avut răsunet în toată Europa.

În 1844 a izbucnit în Silezia răscoala ţesătorilor; Das „Blutgericht” (Tribunalul sângelui), cântecul de luptă al muncitorimii sileziene, răsuna în toată Germania. În acelaşi an, la Praga, erau lupte de baricade, iar în 1845 au loc la Viena manifestaţii pentru pâine. Muncitorimea recurgea tot mai des la grevă, dându-şi seama că părăsirea muncii constituia o armă puternică împotriva exploatării capitaliste.

Lupta de clasă între burghezie şi proletariat a început să ocupe primul loc în istoria ţărilor mai dezvoltate ale Europei. O seamă de gânditori, în ura lor împotriva orânduirii înrobitoare care condamna imensa majoritate a omenirii la mizerie, concepeau planuri utopice pentru construirea unei societăţi noi, drepte, socialiste. Meritul utopiştilor Saint-Simon, Fourier şi Owen este că au arătat imposibilitatea de a menţine exploatarea capitalistă; ei greşeau însă când se bazau pe bunăvoinţa şi înţelegerea claselor stăpânitoare, care urmau să renunţe de bunăvoie la situaţia lor privilegiată şi la beneficiile lor.

Dezvoltarea ştiinţei şi creşterea luptei proletariatului împotriva exploatării în deceniile patru şi cinci ale secolului al XIX-lea în Europa Occidentală au pregătit terenul pentru dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă. Meritul întemeierii socialismului ştiinţific îl au Karl Marx şi F. Engels. Născut la 1818 la Trier, în Prusia renană, Karl Marx a studiat istorie şi filozofie, devenind în 1841 doctor în filozofie.

Influenţat de idealismul obiectiv al lui Hegel, dar şi de materialismul lui Feuerbach, el milita în 1842 pentru democraţia radicală, ca redactor-şef al ziarului Rheinische Zeitung. Expulzat în Franţa, din cauza ideilor sale înaintate, Marx a cunoscut în 1844, la Paris, pe F. Engels, cu care s-a împrietenit pentru totdeauna. Acesta era cu doi ani mai tânăr; născut la Barmen, în Prusia renană, trăia, din 1842, în Anglia, unde cunoscuse mişcarea chartistă şi pe aceea a lui Owen. Adânc observator al vieţii sociale, el scrisese aici opera sa Situaţia clasei muncitoare din Anglia, pe care a publicat-o în 1845.

Prietenia dintre Marx şi Engels se întemeia pe convingerea comună că proletariatul era clasa menită să înfăptuiască societatea comunistă, precum şi pe concepţia materialistă dialectică despre lume şi societate care începea să se cristalizeze în mintea lor. Combătând pe filozofii anteriori, în special pe Feuerbach şi pe Hegel, Marx scria în 1845: „Filozofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă de a o schimba”. În anii următori, în diferitele lor lucrări, Marx şi Engels au stăruit asupra rolului practicii revoluţionare în înţelegerea şi transformarea lumii.

Expulzat din Franţa în 1845 pentru activitatea sa revoluţionară, Marx a trecut în Belgia, la Bruxelles, unde a militat în cadrul Ligii democratice şi al Asociaţiei Generale a Muncitorilor, intrând în acest timp în legătură cu organizaţia revoluţionară Liga celor drepţi. Înfiinţându-se în 1847 la Londra Liga comuniştilor, Marx şi Engels au aderat la ea. Statutul prevedea că scopul ligii era desfiinţarea proprietăţii private, întemeierea unei societăţi noi, fără clase. Congresul al doilea, ţinut la Londra la sfârşitul anului 1847, însărcina pe Marx şi Engels să scrie programul ligii. Acest program a apărut în februarie 1848, purtând titlul Manifestul Partidului Comunist.

În această nemuritoare operă Marx şi Engels expun concepţia materialistă despre lume, pun bazele socialismului ştiinţific. Ei arată că ascuţirea contradicţiilor din societatea capitalistă duce în mod inevitabil la socialism. Manifestul dezvoltă teoria luptei de clasă, arătând rolul revoluţionar al proletariatului, ca făuritor al unei orânduiri noi, comuniste, desfiinţând exploatarea omului de către om. Proletariatul avea acum ideologia sa proprie, revoluţionară şi a devenit o forţă de sine stătătoare.

Clasa muncitoare nu era încă, la începutul anului 1848, atât de organizată şi conştientă încât să poată lua conducerea luptei revoluţionare. Uneori - scria Engels într-un articol publicat în ianuarie 1848 -, proletariatul „participă la strădaniile lor şi în parte la iluziile lor [ale burghezilor], ca de pildă în Italia şi în Elveţia, iar alteori este tăcut şi reţinut, pregătind însă treptat răsturnarea burgheziei, cum e cazul în Franţa şi în Germania; în sfârşit, ca în Anglia şi în America, unde se răzvrăteşte făţiş împotriva burgheziei dominante”. În alte ţări, ca Imperiul habsburgic, proletariatul constituia o forţă importantă în lupta împotriva vechii orânduiri.

Nu numai clasa muncitoare, dar şi celelalte clase şi pături sociale, cu excepţia beneficiarilor regimului de asuprire, erau în fierbere; majoritatea populaţiei era sătulă de guverne, care se menţineau numai prin poliţie şi forţa baionetelor, în anii 1846 şi 1847, recoltele proaste de cartofi şi cereale au făcut ca în multe ţări să bântuie foametea. Iarna 1847-1848 a fost deosebit de grea pentru muncitorimea oraşelor şi satelor. Cu alimentele se făcea speculă, orăşenii săraci au început să se revolte împotriva unor regimuri ce nu luau nici o măsură pentru îndreptarea situaţiei şi s-a ajuns în multe oraşe la ciocniri sângeroase.

În ţările unde nu se desfiinţase iobăgia, intensificarea exploatării feudale, răpirile de pământ aduceau ţărănimea la disperare. Accentuarea luptei de clasă, la care se adăuga în multe părţi şi asuprirea naţională, a dus la crearea unei situaţii revoluţionare în cele mai multe ţări ale Europei. Frământările neîncetate de la oraşe şi sate prevesteau apropierea unei furtuni. Clasele dominante înseşi, în Franţa burghezia, în Europa centrală şi în ţările române feudalitatea, îşi dădeau seama că nu mai puteau conduce cu metodele folosite până atunci.

Revoluţiile din 1848 au început cu insurecţia din Palermo, la 31 decembrie 1847 / 12 ianuarie 1848. Regele a fost constrâns să dea o constituţie; în curând şi papa de la Roma şi alţi domnitori s-au văzut siliţi să dea anumite libertăţi poporului răsculat. Revoluţia din Paris din 10-12/22-24 februarie a răsturnat regimul regelui Ludovic-Filip de Orleans, întemeiat pe oligarhia bancară. Astfel în Franţa sarcina principală a revoluţiei, care a unit la început burghezia industrială, mica burghezie şi proletariatul, a fost lichidarea dictaturii aristocraţiei financiare.

În luptele de baricade, care au durat trei zile, rolul determinant l-a avut proletariatul. În 13/25 februarie, sub presiunea muncitorilor înarmaţi s-a proclamat republica. Conducătorii burgheziei industriale s-au folosit de revoluţie pentru a înlătura de la putere oligarhia bancară, dar în acelaşi timp căutau să combată cu toate mijloacele influenţa proletariatului.

Revoluţia victorioasă de la Paris a avut o mare influenţă asupra claselor exploatate şi asupra popoarelor subjugate din Europa. La Viena, vârfurile aristocraţiei şi birocraţiei, în frunte cu Metternich, au fost înlăturate de la putere prin revoluţia din 1/13 martie. Sistemul feudalo-absolutist austriac era nevoit să facă concesii. Astfel, în guvernul imperial au intrat, în afară de reprezentanţii aristocraţiei austriece, şi câţiva funcţionari liberali; s-a desfiinţat cenzura.

Împăratul, în manifestul din 3/15 martie, promitea convocarea dietei la Viena, pentru a elabora o constituţie. La două zile după evenimentele din Viena, a izbucnit revoluţia şi la Pesta; peste puţin, împăratul habsburg, ca rege al Ungariei, se vedea constrâns să sancţioneze legile adoptate de dieta ungară, care erau menite să asigure independenţa şi dezvoltarea burgheză a Ungariei.

La 6/18 martie, mişcarea revoluţionară din Berlin a silit pe regele Prusiei să promită introducerea unei constituţii; s-a format un guvern din reprezentanţi ai burgheziei liberale. Şi în celelalte state germane, monarhii au fost siliţi să promită libertăţi poporului. În aprilie, Marx şi Engels arătau că sarcina imediată a mişcării revoluţionare germane era răsturnarea guvernelor monarhice, lichidarea instituţiilor feudale, unificarea Germaniei într-o republică burghezo-democrată. În cadrul acesteia, proletariatul putea să se organizeze pentru a trece apoi la înlăturarea burgheziei însăşi de la putere. Marx şi Engels vedeau în victoria revoluţiei burghezo-democratice prologul revoluţiei proletare.

În curând însă guvernul liberal din Prusia a trădat cauza revoluţiei. Speriindu-se de mişcările ţărăneşti care aveau drept ţintă lichidarea completă a relaţiilor feudale, liberalii burghezi, sub titlul apărării sfintei proprietăţi, dau ajutor militar moşierilor pentru înăbuşirea mişcărilor ţărăneşti. În tot timpul revoluţiei, Marx şi Engels au susţinut în gazeta „Neue Rheinische Zeitung” mişcarea antifeudală a ţărănimii, văzând în această mişcare principala forţă motrice a revoluţiei burghezo-democratice din 1848. Naţiunile asuprite - precum arată Marx şi Engels - îşi revendicau dreptul la existenţă politică independentă.

Patrioţii polonezi voiau să-şi elibereze ţara de sub jugul Prusiei, Austriei şi Rusiei şi să formeze un stat naţional unitar. „Germania, devenită revoluţionară - scria Engels -, trebuia să se lepede de tot trecutul ei, în special în ceea ce priveşte relaţiile cu popoarele vecine. Ea trebuia să proclame, odată cu libertatea ei, libertatea popoarelor pe care le oprimase până atunci”. Departe de a duce această politică naţională justă, guvernul liberal din Prusia s-a folosit de militarismul prusac pentru a zădărnici mişcarea de unificare a Poloniei.

Se reînnoiesc, încă din primele luni ale anului 1848, cu deosebită putere luptele naţionale din Lombardia şi Veneţia, pe atunci provincii austriece. Lupta de eliberare de sub jugul străin, îmbinată cu lupta pentru unitatea ţării, naţională-statală, pentru reforme sociale, era dusă de poporul italian sub conducerea celor mai buni fii ai săi. Mersul revoluţiilor în diferitele ţări ale Europei nu e acelaşi, el variază după condiţiile specifice, după stadiul diferit al dezvoltării social-economice şi politice a ţării respective.

În Franţa şi în statele de vest ale Germaniei, iobăgia era desfiinţată, scopurile revoluţiei se deosebeau deci de cele din Prusia răsăriteană, Austria, Ungaria, unde relaţiile iobăgeşti erau dominante. Şi mai diferită era situaţia în Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, unde desfiinţarea relaţiilor iobăgiste devenise o problemă capitală a revoluţiei. În aceste ţări, precum şi în statele italiene, se punea în plus şi problema eliberării şi unităţii naţionale, iar în Ungaria, Cehia, Polonia, a independenţei statului.

Burghezia germană punea, în primăvara anului 1848, unificarea Germaniei pe primul plan al străduinţelor sale. La 6/18 mai s-a întrunit parlamentul german la Frankfurt pe Main, votând, după nesfârşite discuţii, o constituţie. În calea unificării Germaniei stătea Austria habsburgică. Existenţa acestui imperiu făcea imposibilă instituirea unei orânduiri democratice.

Austria şi principii germani şi guvernele lor n-au recunoscut autoritatea parlamentului şi a guvernului central, problema unificării Germaniei rămânând astfel nerezolvată. Proletariatul nu era încă destul de puternic şi educat politiceşte spre a-şi impune voinţa, mica burghezie era dezorientată, iar burghezia mare şi mijlocie, temându-se de proletariat şi de răscoalele ţărăneşti, a trădat cauza revoluţiei şi a capitulat înaintea reacţiunii.

Eroica insurecţie din iunie a proletariatului din Paris a fost cel mai important eveniment al revoluţiei din 1848. Proletariatul s-a manifestat ca o forţă independentă, care lupta pentru scopurile sale proprii, de clasă. În această primă bătălie între proletariat şi burghezie, proletariatul a fost înfrânt şi a suferit reprimări sângeroase. Marx şi Engels arată că, după lupta proletariatului din Paris, burghezia din toate ţările a fost atât de speriată de posibilitatea unei noi insurecţii a proletariatului, încât ea s-a aruncat în braţele reacţiunii.

Tot atunci, precum scria Engels, „prosperitatea industrială care treptat s-a făcut din nou simţită de la mijlocul anului 1848, ajungând în 1849 şi 1850 la apogeu, a fost forţa înviorătoare a reacţiunii europene, care prinsese noi puteri”. Şi contrarevoluţia din Austria a prins curaj; curtea vieneză caută să anuleze libertăţile acordate mai înainte de frica revoluţiei. În septembrie trupele turceşti au intrat în Ţara Românească pentru a înăbuşi revoluţia; după câteva zile le urmează şi trupe trimise de ţarul Nicolae. În octombrie 1848, la Viena s-a dezlănţuit o nouă insurecţie, dar ea a fost curând reprimată de forţele armate. Printr-o lovitură de stat a fost dizolvată şi adunarea naţională din Prusia.

În august 1849 s-au stins ultimele focare ale revoluţiei din Europa. Trupele ţariste şi cele habsburgice au înăbuşit revoluţia din Ungaria, ultimul bastion al luptei revoluţionare europene din 1848-1849, în timp ce forţe armate franceze şi austriece lichidau ultimele puncte de rezistenţă ale revoluţiei din Italia. Cauzele înfrângerii revoluţiilor din anii 1848-1849 sunt multiple. În Franţa, în vestul şi centrul Germaniei, precum şi în Austria propriu-zisă, a izbucnit lupta de clasă dintre proletariat şi burghezie pentru conducerea revoluţiei burghezo-democratice.

S-a ajuns astfel la insurecţia din iunie 1848 a proletariatului parizian şi la trecerea burgheziei din Occident pe o poziţie contrarevoluţionară, întrucât interesele de clasă ale burgheziei o împiedicau pe aceasta să ducă până la capăt revoluţia burghezo-democratică, iar proletariatul nu era destul de călit încă spre a prelua conducerea revoluţiei. În Italia, în statele Imperiului habsburgic, în Prusia centrală şi răsăriteană, în Principatele Române dunărene, burghezia, interesată în apărarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, n-a sprijinit suficient lupta ţărănimii pentru lichidarea marii proprietăţi funciare, trădându-şi principalul ei aliat contra feudalităţii.

O altă cauză a înfrângerii revoluţiei au constituit-o în Europa centrală şi răsăriteană contradicţiile naţionale. Pentru a avea la dispoziţie o piaţă întinsă, burghezia liberală austriacă a sprijinit pe Habsburgi în campania dusă împotriva luptei de eliberare naţională a italienilor, cehilor, maghiarilor, românilor şi polonezilor. La rândul lor, nobilimea şi burghezia maghiară s-au opus cu armele eliberării naţionale a românilor, slovacilor, croaţilor şi sârbilor.

Burghezia prusacă s-a împotrivit formării unui stat naţional polonez independent, împiedicând extinderea revoluţiei în răsăritul Europei. Între conducătorii diferitelor revoluţii n-a existat o colaborare reală, întrucât burghezia din ţările cuprinse de revoluţie se preocupa în primul rând de apărarea intereselor sale înguste de clasă şi naţionale. Se adăuga particularismul mic statal care a acţionat în mod negativ în diferitele state italiene, germane şi habsburgice.

Slaba dezvoltare a capitalismului în Rusia a făcut ca aici să nu izbucnească revoluţia, din care cauză ţarismul, jandarmul Europei - cum îl numeau Marx şi Engels -, a putut veni cu numeroasele sale forţe armate în ajutorul reacţiunii feudale din Principatele Române dunărene şi din Imperiul habsburgic. Totuşi, luptele maselor muncitoare din anii 1848-1849 n-au fost zadarnice. Insurecţia proletariatului din Franţa a contribuit incontestabil la ridicarea conştiinţei clasei muncitoare, a îmbogăţit tradiţiile revoluţionare ale proletariatului.

Ţărănimea s-a ridicat cu atâta putere, încât desfiinţarea iobăgiei în ţările din Europa centrală a rămas un fapt împlinit, iar unele privilegii nobiliare, ca scutirea de dări sau menţinerea posturilor de conducere în mâinile nobilimii, au fost înlăturate; astfel, elemente burgheze pătrund tot mai mult şi în administraţia provinciilor Imperiului habsburgic, chiar şi în guvernul din Viena. Cu drept cuvânt constată Engels că „groparii revoluţiei din 1848 deveniseră executorii ei testamentari”.

Revoluţia din 1848 n-a rezolvat problema eliberării unor popoare de sub asuprire străină şi nici problema unirii în state naţionale a germanilor, italienilor, românilor etc.; ea a dus totuşi la întărirea mişcărilor naţionale, care au contribuit în ultimă analiză - cu toate că unele, temporar, au sprijinit dinastia - la destrămarea monarhiei habsburgice. Mersul revoluţiei nu putea fi oprit: „începând din 1789 - scria Engels în 1853 -, hotarele revoluţiei înaintează neîncetat. Ultimele ei avanposturi au fost Varşovia, Debreţin şi Bucureşti; avanposturile viitoarei revoluţii trebuie să fie Petersburgul şi Constantinopolul”.

Previziunea genială a lui Engels avea să se adeverească în revoluţiile ruse din 1905 şi 1917 şi în cea turcă din 1908. Revoluţia europeană a cuprins curând şi Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, unde poporul asuprit aştepta numai un semn ca să se ridice. Unul dintre conducătorii revoluţiei din Ţara Românească, marele revoluţionar democrat Nicolae Bălcescu, se afla la Paris la izbucnirea revoluţiei. A luptat împreună cu masele franceze trei zile pe baricadele Parisului, până la victoria revoluţiei. Plin de entuziasm, scria prietenului său, poetului Vasile Alecsandri: „Minunata revoluţie... va schimba faţa lumii”.

Îndată după constituirea guvernului provizoriu în Ţara Românească a început reacţiunea în Franţa, apoi şi în alte ţări. Întărirea reacţiunii europene a spulberat însă, pentru acel moment istoric, speranţele patrioţilor români în forţele revoluţionare europene. Încercările unor emigraţi poloni şi români şi ale unor emisari ai revoluţiei ungare, din primăvara şi vara anului 1849, de a făuri un front revoluţionar slavo-româno-maghiar n-a dus decât prea târziu, în ajunul intervenţiei ţariste, la o înţelegere româno-maghiară.

Înăbuşirea ultimelor focare ale revoluţiei din 1848-1849 n-a putut să frângă însă voinţa revoluţionarilor înaintaţi şi nici a maselor populare de a lupta mai departe pentru „a schimba faţa lumii”. După înfrângerea revoluţiei în ţările române, boierimea conservatoare a susţinut că revoluţia n-ar fi fost decât opera unor tineri „bonjurişti”, imitatori ai revoluţiei din Paris. Mulţi istorici burghezi au căutat să acrediteze aceeaşi părere, cu scopul de a răpi poporului tradiţiile sale revoluţionare.

Nicolae Bălcescu a combătut cu tărie teoria că revoluţia din Ţara Românească ar fi fost importată şi că ea n-ar fi avut rădăcini adânci în ţară. „Revoluţia română de la 1848 - scrie Bălcescu în 1850, în Mersul revoluţiei în istoria românilor - n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi viitor, fără altă cauză decât voinţa întâmplătoare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană. Revoluţia generală fu ocazia, iar nu cauza revoluţiei române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitorii ei sunt optsprezece veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi”.

Desfăşurarea revoluţiei din ţările române a stat, fără îndoială, în legătură cu evenimentele internaţionale, cu fluxul şi refluxul revoluţiei europene. Faptul acesta nu înseamnă însă nicidecum că revoluţiile din 1848 de pe teritoriul României n-ar avea cauze adânc înrădăcinate în istoria ţării.

Check Also

Noi state independente în Europa şi America în secolul al XIX-lea

Epopeea poporului grec La începutul secolului al XIX-lea, burghezia greacă, dezvoltată mai timpuriu decât în …

Europa răsăriteană în secolul al XVII-lea

Istoria socială şi politică a ţărilor de la răsărit de Elba, în special a Poloniei, …

Satele târguri şi oraşele din Europa. Lumea rurală

Societatea românească a evoluat, de-a lungul timpului, în strânsă legătură cu schimbările care au avut …

Paleoliticul inferior. Antropogeneza (circa 600.000-120.000 de ani) pe teritoriul Europei

Perioada de dezvoltare a hominizilor până la apariţia neandertalienilor aparţine din punct de vedere geologic …

Situaţia economică, socială şi politică din Moldova şi Ţara Românească în ajunul Revoluţiei de la 1848

Dezvoltarea forţelor de producţie în Ţara Românească şi în Moldova în perioada premergătoare anului 1848 …