Lumea satului în ţările române în timpul Evului Mediu

În Evul Mediu, românii au locuit în principal la sate. Lumea rurală a stat la baza economiei medievale, fiind caracterizată prin structuri sociale şi politice specifice epocii. Îndeletnicirile de bază ale populaţiei erau agricultura, creşterea animalelor, albinăritul, pescuitul şi meşteşugurile. Satul a fost, în cea mai mare parte a epocii medievale, principalul furnizor de bunuri materiale, de forţă de muncă şi de soldaţi.

Economia rurală

De-a lungul întregului ev mediu românesc, activitatea economică principală a reprezentat-o, în toate ţările române, agricultura. Sporirea calităţii şi productivităţii solului, ameliorările aduse utilajului agricol, folosirea pe scară largă a tracţiunii animale şi a îngrăşămintelor, ca şi practica asolamentului trienal sau bienal au permis o exploatare tot mai eficientă a pământului. Dintre plantele cultivate o importanţă deosebită au avut-o meiul - element de bază în alimentaţia populaţiei; grâul - mai ales pentru uzul celor bogaţi şi, mai târziu în teritoriile extracarpatice, pentru plata tributului către Poartă; iar din secolul al XVII-lea, porumbul. La acestea se adăugau orzul şi ovăzul, legumele (varza, mazărea, ceapa şi usturoiul), viţa de vie şi pornii fructiferi.

Creşterea animalelor a reprezentat şi ea permanent o ocupaţie importantă a românilor. Cea mai răspândită era creşterea oilor, care în Evul Mediu timpuriu fusese chiar ocupaţia de bază a valahilor, până într-acolo că însuşi numele de valah ajunsese sinonim cu cel de păstor. Cu timpul, chiar dacă pe o scară mai mică la început, s-au introdus cornutele şi caii. Apicultura şi pescuitul, îndeletniciri vechi în teritoriile locuite de români, contribuiau şi ele la asigurarea hranei şi a mărfurilor de export. Se practicau de asemenea în lumea rurală meşteşuguri de tip casnic (ţesut, olărit, cioplit) sau de tip domenial, menite să satisfacă nevoile curţilor boiereşti.

Obştea sătească şi domeniul feudal

Principalul cadru de vieţuire ţărănească de-a lungul Evului Mediu l-a constituit obştea sătească. Liberă sau aservită, ea s-a menţinut în decursul secolelor, ba chiar elemente ale acesteia au persistat până în secolul XX. Aservirea obştilor săteşti a stat la baza constituirii domeniilor feudale. Marile averi se măsurau mai ales prin numărul de sate pe care le cuprindeau, prin numărul de „suflete” care le munceau.

Domeniul feudal era o unitate economică complexă ce reunea - pe lângă sate - casa sau curtea boierească, prisăci, stâne, vii, livezi, torcătorii de lână, mori. O parte a pământului arabil era distribuit ţăranilor dependenţi în loturi în folosinţă. Cealaltă parte, constituind rezerva feudală, era lucrată de aceştia în cadrul obligaţiilor de muncă pe care le aveau faţă de stăpâni. Pădurile, iazurile şi păşunile erau folosite în comun cu obştea sătească. Numeroasele resurse ale domeniului au asigurat nobilimii şi boierimii un stil de viaţă confortabil, sub influenţă occidentală în Transilvania şi bizantină în teritoriile extracarpatice.

Modul de viaţă

Lumea rurală asculta neabătut de cutume, fiind puţin receptivă la elemente de noutate. Tipurile principale de locuinţă erau bordeiul semiîngropat şi locuinţa de suprafaţă căptuşită cu bârne, acoperite cu paie sau trestie şi un strat de pământ, unele înconjurate de anexe, precum grajduri, hambare şi grădini. Vatra era indispensabilă, iar mobilierul sărac. Hrana era simplă şi nu prea variată, bazată în special pe resursele gospodăriei.

Hainele confecţionate în casă erau din lână sau cânepă. Cu una sau două încăperi, locuinţele adăposteau multe persoane, căci familiile ţărăneşti erau numeroase iar copiii, în special băieţii, constituiau o importantă forţă de muncă. Arta populară, specifică spaţiului rural, s-a concretizat în construcţiile din lemn şi obiectele cu crestături din acelaşi material, în motivele geometrice şi florale de pe scoarţe şi costume, realizate într-o gamă largă de culori dominată de alb şi negru.

Obştea sătească

Comunitatea sătească s-a caracterizat printr-o accentuată solidaritate manifestată în planul relaţiilor interumane, în viaţa economică şi socială, în plan militar. În obştea satului liber, proprietatea privată asupra casei, grădinii şi lotului aferent fiecărei familii se împletea cu cea comună asupra fâneţelor, pădurilor şi iazurilor. Potrivit „obiceiului”, comunitatea avea drept de control asupra întregului pământ, orice moştenire, înstrăinare, schimbări de hotare trebuind să fie aduse la cunoştinţa membrilor. Obştea se bucura de autoconducere şi îşi alegea cnezii, juzii şi voievozii în calitate de diriguitori ai treburilor administrative, fiscale şi juridice.

Achitarea obligaţiilor faţă de domnie (stat) şi de Biserică era responsabilitatea comună a tuturor membrilor. Obştea datora domnului o dare în bani, muncă gratuită în folosinţă publică şi participarea la „oastea cea mare”, iar către Biserică dijma, ce cuprindea o parte a produselor principale realizate în gospodărie. Obştea s-a destrămat lent prin trecerea pământului în proprietatea exclusivă a unora dintre membrii ei, sau prin aservirea obştilor săteşti în întregime. Acest proces a luat proporţii de masă în Transilvania începând cu secolul al XIII-lea, dar în afara arcului carpatic procesul a fost mai lent, iar numărul comunităţilor libere a fost mai mare aici până în secolul al XVI-lea.

Demografie

Ca pretutindeni în Evul Mediu, numărul populaţiei în teritoriile locuite de români a suferit nenumărate fluctuaţii ca urmare a nesiguranţei economice şi politice, precum şi a precarităţii condiţiilor de trai. Accentuat începând din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, sporul demografic a continuat până la sfârşitul secolului următor, când, datorită permanentelor războaie şi anarhiei feudale, a început să scadă. În secolul al XVII-lea perioadele de stagnare au alternat cu perioade de creştere, dar evoluţia s-a înscris totuşi pe o linie ascendentă. Alături de sporul natural, la această tendinţă generală de creştere a contribuit şi aportul demografic al maghiarilor şi coloniştilor apuseni în Transilvania, precum şi al elementelor balcanice în afara arcului carpatic.

Check Also

Gândirea filozofică, economică şi socială în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Gândirea filozofică se dezvoltă în Transilvania, începând cu a opta decadă a secolului al XVIII-lea, …

Începuturile vieţii politice moderne în ţările române în secolul XIX

Încă din 1802, programele politice ale partidei naţionale ceruseră alegerea unui domn străin, iar cererea …

Distrugerea satelor şi urbanizarea forţată în perioada comunistă

Industrializarea şi construcţia de locuinţe Industrializarea forţată, începută în anii 1949-1950, a avut ca primă …

Stemele unite ale ţărilor române

Bathoreştii Ideea de unitate naţională este foarte veche la români şi de aceea nu trebuie …

Eteria şi ţările române

Popoarele creştine din Imperiul Otoman au văzut în victoriile Rusiei asupra turcilor un prilej de …