Lucian Boz

Lucian Boz (9 noiembrie 1908, Hârlău, judeţul Iaşi - 2003, Sydney, Australia) - eseist, publicist şi critic literar. Este fiul Clarei (născută Sapina) şi al lui Mendel Boz.

A urmat Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, iar mai târziu cursuri de drept economic la Paris (neterminate, din cauza ocupaţiei germane). A debutat în revista „Premiera”, cu un medalion Walt Whitman (1927). În 1932-1933 editează revista „Ulise” (din care apar patru numere). Colaborează la „Facla”, „Tiparniţa literară”, „Capricorn”, „Mişcarea”, „unu”, „Contimporanul” (secretar de redacţie), „Zodiac”, „Discobolul”, „Adevărul”, „Dimineaţa” (la ultimele două fiind şi redactor), „Jurnalul”, „Viaţa românească” şi la parizienele „Excelsior” şi „Dimanche illustree”. A mai semnat şi Vasile Cernat.

În volum, debutează cu Eminescu. Încercare critică (1932). În decembrie 1937 pleacă la Paris. În 1939 trimitea corespondenţe din Paris pentru „Jurnalul” lui Tudor Teodorescu-Branişte. Ia parte la Rezistenţă, e arestat şi internat în lagărul din Drancy, de unde e eliberat în 1944. Revine în ţară, apoi se întoarce la Paris, ca trimis al „Jurnalului de dimineaţă”. În 1951 se stabileşte în Australia, la Sydney, unde deschide o agenţie de publicitate şi colaborează la „Sydney Morning Herald” şi „The Australian”. În anii ’70, îşi adună în volume, prin fotocopiere, articolele din presa literară interbelică.

Înainte de cartea de debut, Boz publicase în reviste o suită de articole despre Eminescu: glose, al căror liant poate fi considerată perspectiva etnopsihologică şi psihanalitică a abordării (cea dintâi, mai ales, la ordinea zilei în epocă). Autorul are marota determinismelor, crezând a putea deduce din etnosul „mixt” al poetului (slav, romanic, mongol chiar) tensiuni ale personalităţii şi operei (de exemplu, cea dintre „veselul de afară” şi „adumbritul, scormonitorul dinăuntru”) sau „tragica dilemă” dintre vocaţia metafizică (atrofiată) şi cea poetică, dintre „formularea rece, prin creier, a esenţei lumii, şi trăirea ei, în poezie”. Pentru români, care ar trăi „hiatusul” dintre metafizică şi poezie, Eminescu ar veni ca un „catalizator” al relaţiei.

Încercare critică merge mai departe pe linia acestui determinism etnic, implicând în discuţie şi simbolismul Luceafărului, pus în relaţie cu cel din Mioriţa şi Meşterul Manole, şi glosând despre seninătatea în faţa morţii, unirea principiilor masculin şi feminin (Hyperion ca hermafrodit) etc.

În Sărmanul Dionis, celălalt text-pivot al comentariilor, ar fi tot o unire, acum între lume şi Dumnezeu, la fel de reprezentativă etnic, după cum propriu românilor le-ar fi echilibrul/absenţa „tensiunii metafizice şi a spasmelor abisale (pascaliene)”. Cartea a fost întâmpinată foarte critic de Eugen Ionescu şi executată de G. Călinescu (fantezia comentatorului ar fi „înhămată la dorinţa de a căuta miez în nuci uscate” etc.), însă unele ipoteze, expuse mai nuanţat, se dovedesc fertile şi valabile. Totuşi, mai pertinente sunt articolele lui Boz despre contemporani.

Cartea cu poeţi (1935) dă un tablou cuprinzător al liricii interbelice, de la marii poeţi la Camil Baltazar şi Demostene Botez şi la tinerii Horia Stamatu, Geo Bogza şi Eugen Jebeleanu. Criticul caută trăsătura caracteristică şi integratoare a operei: „sentimentul acut al prezenţei tainei” la Lucian Blaga, „straniul sentiment al identităţii cu strămoşii, al încremenirii în loc, în acelaşi peisaj şi în aceiaşi oameni” la Ion Pillat în Pe Argeş în sus şi Caietul verde, fenomenul originar al lui George Bacovia, care nu e suferinţă metafizică, ci „biologică, de îmbolnăvire şi tristeţe a omului, din înseşi rădăcinile sale” etc. Observaţii pertinente conţin şi articolele rămase în reviste.

Boz este un herald al literaturii lui Camil Petrescu, ale cărei inovaţii le apreciază just, şi al lui Mateiu I. Caragiale (deşi, în acest caz, Perpessicius i-a relevat inexactităţi şi confuzii). El identifică, printre primii, un Arghezi dual, „problematic”, serafic şi satanic etc. şi, comparându-l cu Urmuz (alt modern susţinut de critic), ajunge la ideea că primul „spiritualizează inertul, masivul, scabrosul”, pe când celălalt „reduce spiritualitatea la mecanic, absurd şi anestetic”, într-o operă ce e o „superbă teratologie a intelectului” şi creaţie nu a unui „descreierat”, ci a unui ins din „cohorta celor chinuiţi care se calcinează în căutarea esenţialului”.

El gustă Interior de Constantin Fântâneru, proza lui Gib I. Mihăescu, pentru care găseşte formula concisă şi exactă („vag, sterilitate, vid sufletesc şi dezorientare” la primul, atmosferă „ambiguă, prilejuită de o senzualitate nestăpânită şi cu preferinţe pentru straniu şi mister” la al doilea), sau pe insolitul Max Blecher, plasat în aceeaşi familie spirituală cu Lautreamont şi Franz Kafka.

Curios lucru, respinge romanele lui Mircea Eliade, chiar şi Maitreyi părându-i unul „uşor”, iar proza lui Anton Holban îi pare a fi „haotică” şi „statică” (în sens peiorativ, nu în cel conferit de Holban), ceea ce ar însemna „sacrilegiu şi apostazie pentru un proustian!” încă mai sever e cotat Mihail Sebastian, „intelectual sec”, a cărui literatură ar fi un „produs de confecţiune, voit”, total străină de registrul grav („nimic mai grotesc decât un Mihail Sebastian meduzat de o mare problemă”). În schimb, găseşte cuvinte judicioase spre a-i evalua pe Garabet Ibrăileanu (spirit complex), Pompiliu Constantinescu (critic de o obiectivitate „stelară” şi îndeplinind „cu onestitate şi luciditate triarea fără patos a cărţilor”) sau pe Mihail Sadoveanu (definit memorabil ca „vrăjitor al singurătăţii” în Povestiri de vânătoare).

Criticul e un devorator de cărţi şi se numără între cei ce vorbesc primii la noi despre Lautreamont, James Joyce, Andre Gide, Louis-Ferdinand Celine, Andre Breton etc. Dezinvolte şi sensibile la modernitate sunt şi cronicile plastice la Constantin Brâncuşi, M. Teutsch, Victor Brauner, Marcel Iancu şi Jules Perahim. Pledoariile lui pozitive ajung astfel să-i depăşească ireceptivităţile şi nedreptăţile.

Opera literară

  • Eminescu. Încercare critică, Bucureşti, 1932;
  • Cartea cu poeţi, Bucureşti, 1935;
  • Franţa. 1938-1944, Bucureşti, 1945;
  • „Masca lui Eminescu” urmată de „Eminescu. Încercare critică” şi încheiată de critica literară despre eseul meu, cu un portret de Marcel Iancu, Sydney, 1979;
  • Moartea abstractă şi alte trei nuvele, cu desene de Jules Perahim, Sydney, 1980;
  • Anii literari ’30, cu un portret şi un desen de Marcel Iancu, Sydney, 1981;
  • O săptămână a poeziei, Sydney, 1981;
  • Scrieri, I, ediţie îngrijită de Nicolae Tone, Bucureşti, 1998;
  • Piatra de încercare, cu un portret de Marcel Iancu, Bucureşti, 2000;
  • Scrisori din exil, ediţie îngrijită de Mircea Popa, traducere de Doru Burlacu, Călin Teutişan şi Rozalia Groza, Cluj Napoca, 2001.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …