Literatura şi arta în spaţiul românesc în secolul al XIX-lea

Adevărata măsură a saltului realizat de România în secolul al XIX-lea o reprezintă înflorirea artei şi literaturii, care a putut face să se vorbească despre a doua jumătate a veacului ca despre „perioada clasică a culturii româneşti”.

Acum scriu şi creează câţiva dintre cei mai importanţi scriitori şi artişti români din toate timpurile, acum se naşte limba română literară şi tot acum, asimilând influenţele occidentale, arhitectura, pictura sau sculptura românească reuşesc să-şi dobândească un specific naţional. Deosebit de importantă e totodată difuzarea valorilor artistice în societate, concretizată în mulţimea revistelor şi a societăţilor culturale, în noul statut acordat creatorului, în dezvoltarea gustului pentru artă şi frumos.

Literatura

Gustul pentru lectură a fost trezit în perioada prepaşoptistă de apariţia presei, care a vehiculat mai toate ideile ce au generat mentalităţile veacului. Primele publicaţii în limba română - „Curierul românesc” al lui Ion Heliade-Rădulescu şi „Albina românească” al lui Gheorghe Asachi - apar în 1829. În 1837 apare la Bucureşti primul cotidian din istoria presei româneşti, numit... „România”. Anul următor, la Braşov, apare „Gazeta de Transilvania” a lui George Bariţiu, primul ziar românesc din Transilvania.

În această etapă îşi au începutul creaţiile literare propriu-zise. La baza lor stă programul din 1840 al revistei „Dacia literară”. Dintre genurile literare, cel mai cultivat este poezia lirică şi epică de factură romantică: acum scriu Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu şi Vasile Alecsandri. Proza literară cunoaşte un debut strălucit prin Costache Negruzzi şi Nicolae Filimon. Începuturile teatrului sunt şi ele legate de numele lui Alecsandri.

Apoi, după 1870, creaţia literară izbucneşte literalmente: poezia lui Mihai Eminescu, amintirile, povestirile şi basmele lui Ion Creangă, nuvelele şi romanele lui Ioan Slavici, teatrul şi proza scurtă a lui I.L. Caragiale ridică dintr-o dată literatura pe culmi nebănuite înainte. Toţi aceşti clasici ai literaturii române frecventează, la Iaşi şi apoi la Bucureşti, cenaclul „Junimea” condus de Titu Maiorescu care joacă rolul unui adevărat spirit director în cultura română a veacului.

Spre sfârşitul veacului, îşi fac apariţia în literatura română curente noi (de exemplu, simbolismul), nemijlocit legate de evoluţia literaturii apusene, franceze îndeosebi, care prefigurează sincronizarea culturii române cu cea occidentală şi aportul pe care scriitori de origine română îl vor aduce prefacerilor petrecute în literatură după primul război mondial.

Arta

Secolul al XIX-lea a reprezentat şi o perioadă de puternic avânt constructiv. Este perioada în care chipul marilor oraşe româneşti, Bucureştiul şi Iaşiul, se schimbă din temelii adoptând stilul eclectic francez; perioada în care au fost clădite numeroase edificii publice (ministere, bănci, tribunale), lăcaşuri de învăţământ şi de cultură (biblioteci, teatre, atenee) sau clădiri cu rost economic (hoteluri, gări). Încredinţate la început unor arhitecţi francezi, ele revin treptat din ce în ce mai mult creatorilor români, iar odată cu Ion Mincu apare specificul naţional în arhitectură, stilul neoromânesc, prin valorificarea elementelor de arhitectură populară.

Teatrul, introdus în principate de trupe străine la începutul secolului, începe după 1830 să fie tot mai des jucat în limba română. Strălucite generaţii de actori şi de regizori, între care Matei Millo şi Mihail Pascaly, joacă în cele două săli ale Teatrelor naţionale ridicate la Iaşi şi Bucureşti. Pictura modernă, începută cu artiştii legaţi de evenimentele arzătoare ale epocii paşoptiste, se desprinde de alegorismul şi evocarea istorică, pătrunzând în intimitatea familiilor burgheze (Theodor Aman) sau apropiindu-se de lumea târgurilor şi a satelor (Nicolae Grigorescu).

După 1878, Ion Andreescu consacră în pictura românească peisajul, iar Ştefan Luchian, naturile moarte. Sculptura are reprezentanţi iluştri în Ion Georgescu şi Constantin Brâncuşi care în această epocă îşi începe cariera artistică. Odată cu secolul al XIX-lea, muzica devine laică şi capătă din ce în ce mai mult caracter naţional. Ciprian Porumbescu compune prima operetă românească, Crai nou, şi tot acum îşi începe strălucita carieră muzicală George Enescu. La începutul secolului XX îşi face debutul şi cinematografia: primul film românesc a fost unul istoric, Independenţa României (1912).

Check Also

Literatura populară în Moldova şi Ţara Românească în secolele XVII-XVIII

În ce priveşte creaţia populară din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, suntem într-o situaţie …

Ştefan cel Mare în literatura poporului. Pomenirea lui în timpurile din urmă

Poporul era întrebat deci şi el despre Ştefan cel Mare, după ce vorbiseră despre dânsul …

Literatura istorică în Transilvania în secolul al XVII-lea

Literatura istorică în limba latină, din epoca de decadenţă a umanismului, e mult redusa ca …

Literatura filozofico-ştiinţifică în Transilvania în secolul al XVII-lea

Varianta transilvană a cartezianismului a fost departe de a reprezenta întregul conţinut de idei al …

Literatura în ţările române în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

Scriitorii perioadei 1848-1878 au fost angajaţi efectiv în lupta pentru progres, punându-şi în slujba ei …