Literatura română

Primele manifestări ale literaturii române aparţin folclorului şi sunt atestate încă în secolul XI, fiind culese şi înregistrate abia în secolul XVIII şi mai ales în secolul XIX (de Vasile Alecsandri), când sunt acceptate ca modele pentru literatura cultă. Forme folclorice specifice sunt proza populară (basmul, legenda, snoava), cântecul epic (balada), cântecul liric, proverbul, zicătoarea şi ghicitoarea, poezia obiceiurilor calendaristice (PIuguşorul, colindele, sorcova etc.), poezia riturilor de trecere (cântecul de botez şi cumetrie, cântecul nupţial, bocetul) şi descântecul. Monumente ale literaturii române orale: baladele Mioriţa, Meşterul Manole, Zburătorul, Toma Alimoş ciclul Novăceştilor. Literatura scrisă apare în secolul XV, constând în imnuri religioase, hagiografii şi cronici realizate în limba slavonă, după modele bizantine (Pripelele lui Filotei Cozianul, Viaţa Sfântului Nicodim de la Tismana, Viaţa Sfântului loan cel Nou de la Suceava, Cronica lui Ştefan cel Mare etc.).

În secolul XVI apar primele texte scrise şi tipărite în limba română: Scrisoarea lui Neacşu (1521), Catehismul luteran (1544), Catehismul (1559), Tetraevangheliarul, Apostolul, Palia de la Orăştie (1582). Norma lingvistică supradialectală, impusă în secolul XVII prin traducerile şi tipăriturile lui Varlaam (Cazania, Iaşi, 1642), ale mitropolitului Simeon Ştefan (Noul Testament, 1648), ale lui Dosoftei (Psaltirea pre veacuri tocmită, 1673; Viaţa şi petrecerea sfinţilor) şi mai ales prin Biblia de la Bucureşti (1688), prefigurează începutul unificării limbii literare româneşti. Cronicile lui Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce etc., scrierile lui D. Cantemir Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea, Istoria ieroglifică, Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor, Didahiile lui Antim Ivireanul prezintă modalităţi de utilizare a unor forme literare evoluate (naraţiunea, discursul, portretul etc.).

La sfârşitul secolului XVIII - începutul secolului XIX, literatura română este reprezentată de: Şcoala Ardeleană (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu), de Văcăreşti, de Costache Conachi, de Dinicu Golescu etc. Începuturile literaturii române moderne sunt clasiciste, preromantice, romantice, realiste (Gheorghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Cîrlova, Grigore Alexandrescu. Costache Negruzzi). Un rol important în istoria literaturii naţionale îi revine revistei „Dacia literară” (1840), a lui M. Kogălniceanu, în a cărei cunoscută “Introducţie” sunt indicate sursele de inspiraţie ale unei literaturi originale (trecutul istoric şi folclorul).

În această perioadă are loc o primă formulare programatică a coordonatelor caracterului naţional, se valorifică trecutul istoric (M. Kogălniceanu şi N. Bălcescu editează cronicile); tezaurul folcloric (V. Alecsandri, C. Negruzzi, Al. Russo), se manifestă o atitudine critică faţă de moravurile feudale, anacronice, majoritatea scriitorilor participând la mişcarea revoluţionară de la 1848. Sunt cultivate diverse specii literare, promovându-se cu consecvenţă idei democratice şi patriotice. Apar romanul social şi de mistere (N. Filimon, I.M. Bujoreanu, G. Baronzi); drama istorică (B.P. Haşdeu), critica literară şi eseul (N. Bălcescu, Al. Odobescu).

Societatea „Junimea” şi revista „Convorbiri literare” (1867) marchează începuturile epocii clasice a literaturii române, prioritare devenind respectarea corespondenţei dintre formă şi conţinut, valorificarea deplină a însuşirilor expresive ale limbii, aprofundarea reflectării artistice. În cadrul societăţii „Junimea”, sub îndrumarea lui Titu Maiorescu, primul mare critic român, debutează autori care vor da adevărata dimensiune a literaturii naţionale; geniul scrisului românesc, Mihai Eminescu, prozatorul Ion Creangă, promotor al oralităţii artistice; dramaturgul şi prozatorul I.L. Caragiale; nuvelistul loan Slavici. Mişcarea junimistă a influenţat scrierile lui Duiliu Zamfirescu, B. Ştefănescu Delavrancea, George Coşbuc, I. AI. Brătescu-Voineşti etc.

Revista „Literatorul” (1880) a lui Al. Macedonski, teoretician al simbolismului şi întemeietor al poeziei moderne, fără a lansa autori mulţi, ca şi revista „Contemporanul” (1881) a criticului C. Dobrogeanu-Gherea. Ideile dominante pe arena vieţii literare a secolului XIX (emanciparea socială, unitatea naţională şi creaţia literară originală sunt preluate şi de revistele literare de la începutul secolului XIX. „Sămănătorul” (1901) fondată de Alexandru Vlahuţă şi George Coşbuc, militează pentru o literatură autohtonă tradiţionalistă, inspirată de mediul patriarhal rural, idealizat, opus mediului urban, considerat cosmopolit şi corupt, sămănătorismul influenţând opera lui Şt. O. Iosif, C. Sandu-Aldea, I. Agârbiceanu, Nicolae Iorga, Ilarie Chendi şi, mai puţin, proza lui M. Sadoveanu şi poezia lui O. Goga. „Viaţa românească” (1906) a lui C. Stere şi G. Ibrăileanu, tribună a poporanismului, promovează, pe plan literar ideea specificului naţional. Revista „Viaţă nouă” (1905) a lui Ovid Densusianu propagă teoria poeziei noi, simboliste, reprezentată de D. Anghel, G. Bacovia, I. Minulescu, Ştefan Petică, N. Davidescu, Elena Farago, Emil Isac etc.

Perioada interbelică este caracterizată de activitatea efervescentă a presei literare; apar: „Gândirea” (1921), de orientare ortodox-tradiţionalistă, „Sburătorul” (1921), de orientare modernistă, „Adevărul literar şi artistic”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Contimporanul”, „Integral”, „Unu”, „Jurnal literar”, „Bilete de papagal”, „Azi” etc., majoritatea publicaţiilor fiind implicate în polemici aprinse privind raporturile tradiţie-inovaţie şi antici-moderni.

În poezie se impun: Tudor Arghezi, care operează o sinteză între tradiţie şi inovaţie: Lucian Blaga, poet şi filozof al culturii, Ion Barbu, care creează un nou limbaj liric. Ion Pillat, adept al liricii tradiţionaliste. Ion Vinea, poet avangardist etc. în proză se afirmă marii romancieri M. Sadoveanu şi Liviu Rebreanu, adepţii noii structuri a romanului psihologic Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Gib Mihăescu, Mircea Eliade etc. prozatorii Mateiu Caragiale, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, George Călinescu, Ion Marin Sadoveanu, Damian Stănoiu, Constantin Stere etc. Dramaturgia este reprezentată de Alexandru Davila, Victor Eftimiu, Mihai Sorbul, Camil Petrescu, Victor Ion Popa, Tudor Muşatescu, Lucian Blaga, Mihail Sebastian, George Mihail Zamfirescu etc.

În secolul 20 un rol deosebit de important are critica literară, reprezentată în primele decenii prin E. Lovinescu (la „Sburătorul”) şi G. Ibrăileanu (Ia „Viaţa românească”), întemeietori de şcoli critice, avându-i ca discipoli pe Mihai Ralea şi pe Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu. Paul Zarifopol întemeiază critica stilistică. Tudor Vianu fundamentează, după Mihail Dragomirescu, teoria estetică românească. Perpessicius aplică tehnica ediţiei critice în raport cu moştenirea eminesciană. G. Călinescu se manifestă ca biograf şi interpret al creaţiei lui Eminescu şi a lui Creangă şi ca autor al monumentalei lucrări Istoria literaturii române de la origini până în prezent.

În perioada postbelică literatura română, în pofida tribulaţiilor socialului şi politicului, care au afectat profund şi viaţa culturală, s-a dezvoltat sub semnul primatului valorilor estetice. Îşi continuă activitatea scriitorii şi criticii din perioada anterioară (T. Arghezi, L. Blaga, Al. Philippide, M. Sadoveanu, G. Bacovia, Vasile Voiculescu, Ion Vinea, Victor Eftimiu, Al. Kiriţescu, G. Călinescu, T. Vianu, M. Ralea, Şerban Cioculescu etc.). În primele decenii postbelice se afirmă în continuare Eugen Jebeleanu, Emil Botta, Geo Bogza, Zaharia Stancu, Edgar Papu. Generaţia postbelică este reprezentată, în poezie, de Nicolae Labiş, A.E. Baconsky, Ştefan Agustin Doinaş, Nichita Stănescu, Geo Dumitrescu, Marin Sorescu, Mihai Ursachi, M. Dinescu, Ioan Alexandru etc., în proză, de Marin Preda, Eugen Barbu, Şt. Bănulescu, Alexandru Ivasiuc, Fănuş Neagu, N. Breban, Augustin Buzura, Constantin Ţoiu etc.; în dramaturgie, de I.D. Sârbu, T. Mazilu, D.R. Popescu, Marin Sorescu etc.; în critică, istorie literară şi eseu, de Al. Paleologu, I. Negoiţescu, Adrian Marino, Ov.S. Crohmălniceanu, Nicolae Balotă, Nicolae Manolescu, Paul Georgescu, Mircea Iorgulescu, Eugen Simion, Constantin Ciopraga, A. Pleşu, G. Liiceanu şi H.R. Patapievici.

Muzica românească cultă se afirmă în evul mediu, în trei direcţii: bizantină (creştină), orientală şi occidentală, începând cu secolul IV, se impune muzica de tip bizantin cultivată în şcolile mănăstirilor Putna, Neamţ, Bucureşti, Suceava, Curtea de Argeş. (Eustatie Protopsaltul, Paisie, loasaf, Dometian Vlahul, Filotei sân Agăi Jipei, Şărban, Ion Radu Duma Braşoveanu, Macarie Ieromonahul etc.). Curentul oriental se afirmă în epoca fanariotă, fiind reprezentat de domnitorul D. Cantemir. Stilul occidental se afirmă în muzica vocală şi instrumentală transilvăneană (Georg Ostermayer, Paulus Bucenus, V. Bacfarc, Gabriel Reilich etc.)

Muzica profesionistă se dezvoltă pe baza muzicii populare, în secolul XIX apar primele compoziţii care valorifică melosul popular (piesele pentru pian ale lui Filip Caudella, Francois Buzitski, I. Wachmann, Constantin Steleanu, C. Mikuli). În a doua jumătate a sec XIX se formează şcoala muzicală naţională. La Cluj (1825), Bucureşti şi Iaşi (1864) se înfiinţează conservatoare. În 1868, la Bucureşti, I. Wachmann fondează Societatea Filarmonică, iar în 1885 G. Stephănescu formează trupa Operei Române. Compozitori de seamă în secolul XIX: G. Dima, G. Musicescu, C. Porumbescu, E. Caudella, I. Mureşianu şi G. Stephănescu. În 1820 a fost fondată Societatea Compozitorilor Români.

Prima jumătate a secolului XX este marcată de creaţia lui G. Enescu (în acelaşi timp mare violonist, dirijor şi profesor), secondat de A. Alessandrescu, D. Cuclin, M. Andricu, M. Jora, Paul Constantinescu, F. Lazăr, C. Nottara, D. Lipatti, Th. Rogalski, T. Brediceanu etc. În a doua jumătate a secolului XX arta muzicală naţională este dezvoltată de compozitorii I. Dumitrescu, S. Toduţă, T. Ciortea, Gh. Dumitrescu, A. Mendelsohn, M. Chiriac, Al. Paşcanu, L. Comes, D. Bughici, T. Jarda etc., de instrumentiştii V. Gheorghiu, Măria Fotino, I. Voicu, M. Constantinescu, Dan Grigore. de cântăreţii P. Ştefănescu-Goangă. Zenaida Pally, Arta Horescu, Magda Ianculescu, Dan Iordăchescu, Elena Cernei, D. Ohanezian şi N. Herlea.

România secolului 20 a dat muzicii universale o pleiadă de mari dirijori, precum: I. Perlea, A. Ciolan, C. Silvestri, G. Georgescu, S. Celibidache, S. Comissiona, E. Elenescu. Ion Baciu, E. Berghel. În muzicologie se remarcă activitatea lui G. Bălan şi a lui Iosif Sava. Cinematograful românesc are meritul creării primului film de cercetări ştiinţifice, în 1898, graţie profesorului Gh. Marinescu. În 1911 apare primul lung-metraj de ficţiune autohton (Amor fatal), iar în 1912 este creat primul film artistic, în 1921 apare primul film cu desene animate (Păcală în Lună). Cineaşti de seamă - Victor Iliu, Sică Alexandrescu, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Ion Popescu-Gopo etc.

Arhitectura în neolitic şi mai ales în epoca bronzului este reprezentată de sanctuare şi „cetăţui” de lemn şi pământ (culturile Monteoru, Otomani), iar în epoca fierului este prezent atât elementul alogen, grecesc, din cetăţile pontice, prin temple ionice şi dorice (Histria), teatre şi porticuri, construcţii funerare (Callatis), cât şi elementul autohton, geto-dacic, din secolul I î.Hr. - I d.Hr, prin cetăţile şi sanctuarele din Munţii Sebeş (Blidaru, Grădiştea Muncelului, Costeşti, Piatra Roşie). Epoca romană este caracterizată de lucrări monumentale: edificii publice (la Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (Histria), poduri (Drobeta, Sucidava), castre şi, în secolele IV-VI, bazilici creştine (Trophaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis, Histria, Tomis).

În secolele V-XII se edifică construcţii militare şi de cult de tip bizantino-balcanic (Păcuiul lui Soare, Murfatlar, Niculiţel, Garvăn) şi în stil preromanic şi romanic (Alba Iulia). Cu începere din secolele XIII-XIV, arhitectura se dezvoltă la confluenţa stilurilor romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), gotic (Cârţa) şi bizantin (bisericile din Drobeta Turnu Severin, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeş, Cozia, Şiret, Vodiţa, Cotmeana), materializându-se în opere diverse (bisericile din Câmpulung şi Rădăuţi, cetăţile de la Drobeta Turnu-Severin, Poenari, Suceava, Neamţ, Enisala, monumentele de la Strei-Sângeorgiu, Strei, Sântămăria-Orlea, Denşug etc.).

Arhitectura transilvăneană din secolul XV este reprezentată de biserici-catedrale, edificii publice şi particulare (Sibiu, Cluj Napoca, Sebeş, Braşov), castele (Bran, Hunedoara) în stil gotic, care caracterizează şi pictura catolică murală (Mălâncrav, Ghelinţa, Mugeni) şi de altar (artiştii din familia Stoss sau Toma din Cluj), de biserici rurale fortificate (Drăuşeni, Vorumloc, Saschiz, Buzd), de ctitorii ale cnejilor români (Ribiţa, Criscior, Râul de Mori). În Moldova, unde are loc o autentică sinteză a formelor occidentale şi a celor bizantine, apare aşa-numita „boltă moldovenească”, folosită la edificiile de cult ale căror faţade sunt formate din piatră, cărămidă şi ceramică smălţuită (bisericile din Bălineşti, Hârlău, Piatra-Neamţ, Borzeşti, din mănăstirile Putna, Voroneţ şi Neamţ). În Transilvania secolelor XVI-XVII sunt dominate de formele Renaşterii (edificiile de cult de la Bistriţa, Alba-Iulia, castelele de la Gherla, Vinţu de Jos, Criş Deva, Medieşu Aurit, Iernut, Lăzarea). În secolul XVIII se afirmă stilul baroc (Timişoara, Oradea, Cluj etc.).

În Ţara Românească secolul XVI este reprezentat de monumentalele ctitorii din epoca lui Radu cel Mare şi Neagoe Băsarab (bisericile mănăstirilor Dealu şi Curtea de Argeş, biserica domnească din Târgovişte etc.). În secolele XVII-XVIII, când se afirmă „arta brâncovenească”, sunt construite somptuoase biserici şi edificii civile (Herăşti, Măgureni, Potlogi, Hurezi, Mogoşoaia, bisericile Colţea, Fundeni, Antim, Stavropoleos. Văcăreşti din Bucureşti). De la sfârşitul secolului XVIII se dezvoltă arhitectura neoclasică, în secolul XIX înregistrându-se tendinţe clasiciste şi romantice. În prima jumătate a secolului XX predomină stilurile neoclasic şi naţional (P. Antonescu, N. Ghica-Budeşti, Gr. Cerchez, D. Marcu. H. Creangă, O. Doicescu, I. Mincu). Primele manifestări ale artelor plastice înregistrate pe teritoriul României sunt piesele de os şi de corn din paleoliticul superior final, împodobite cu decor geometric gravat (Cazane - Porţile de Fier). Epoca neoliticului este caracterizată printr-o viziune decorativă geometrică (Culturile Petreşti, Gumelniţa, Cucuteni, Boian, Vădastra, Vinca-Turdaş, Hamangia). Epoca bronzului cuprinde Culturile Tei, Wietenberg, Gârla Mare, iar epoca fierului, în etapele Hallstatt şi La Tene, poartă amprenta influenţei culturilor scitice, celtice şi greco-romane.

În secolele V-IV î.Hr. este promovată „artă princiară” de stil traco-getic (piesele de aur şi argint de la Peretu, Băiceni, Poiana, Coţofeneşti, Agighiol, Poroina şi din tezaurul „de la Craiova”). În secolele III-I î.Hr. este cultivată arta argintului (podoabe şi cupe de la Herăstrău, Bălăneşti, Sâncrăieni). În epoca romană sculptura decorativă şi monumentală se manifestă atât conform tradiţiei autohtone (stele funerare, sarcofage, capiteluri, statui), cât şi modelului elenistic (Tomis, Porolissum). În secolele V-XII o influenţă egală exercită culturile greco-romană şi germanică (Pietroasa, Conceşti, Şimleu Silvaniei. Apahida, Cluj, Someşeni), sud-dunăreană şi orientală (Sînnicolaul Mare). Secolele XIII-XIV sunt caracterizate de afirmarea stilurilor romanic, gotic şi bizantin (Argeş, Tismana), în perioada următoare sculptura fiind un element inseparabil al construcţiilor cu destinaţie diversă. În secolele XVII-XVIII este cultivată sculptura cizelată în lemn.

Secolul XIX este reprezentat de clasiciştii K. Storck şi I. Georgescu şi de romanticul lonescu-Valbudea. În secolul XX se afirmă unul din creatorii iluştri ai sculpturii universale, C. Brâncuşi, urmat de F. Storck, D. Paciurea, I. Jalea, C. Medrea, O. Hann, I. Irimescu, G. Apostu, G. Iliescu-Călineşti. Pictura naţională modernă apare la sfârşitul secolului XVIII, când are loc separarea picturii laice de cea bisericească. Pictura de şevalet este introdusă de portretiştii V. Polcovnicul, I. Balomir, E. Altini, A. Chladek, iar C. Lecca semnează primele tablouri cu subiect istoric. În secolul XIX, în epoca paşoptistă, sunt realizate opere de inspiraţie clasică şi romantică (I. Negulici, B. Iscovescu, CD. Rosenthal) şi se afirmă cei doi fondatori ai învăţământului artistic - Gh. Tăttărescu şi Th. Aman. Şcoala românească de pictură este ilustrată în secolul XIX de opera remarcabilă a lui N. Grigorescu şi I. Andreescu, care au marcat întreaga evoluţie de mai târziu a artei naţionale.

La începutul secolului XX, Şt. Luchian realizează o sinteză autentică a tradiţiilor populare şi moderne, anunţând apariţia unei pleiade de personalităţi de excepţie: O. Băncilă, Th. Pallady, Şt. Popescu, Gh. Petraşcu, Fr. Şirato, C. Ressu, J. Al. Steriadi, I. Iser, M. Bunescu, N. Dărăscu. N. Tonitza, Şt. Dimitrescu, D. Ghiaţă, Al. Ziffer, L. Grigorescu, H. Catargi, M.H. Maxy, O. Briese etc. G. Popescu întemeiază şcoala naţională de gravură. Ultima jumătate a secolului XX este ilustrată de creaţiile pictorilor C. Baba, Al. Ciucurencu, Ion Ţuculescu, Ştefan Constantinescu, Michaela Eleutheriade, I. Musceleanu, I. Sima, I. Pacea, V. Almăşanu, S. Bălaşa, V. Grigore, C. Piliuţă, S. Ilfoveanu, D. Hatmanu, M. Chirnoagă, I. Gheorghiu, I. Sălişteanu şi C. Popovici.

Check Also

Literatura ştiinţifică în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

În ce priveşte literatura ştiinţifică, aceea de un nivel mai ridicat circula fie în manuscris …

Literatura populară în Moldova şi Ţara Românească în secolele XVII-XVIII

În ce priveşte creaţia populară din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, suntem într-o situaţie …

Ştefan cel Mare în literatura poporului. Pomenirea lui în timpurile din urmă

Poporul era întrebat deci şi el despre Ştefan cel Mare, după ce vorbiseră despre dânsul …

Literatura istorică în Transilvania în secolul al XVII-lea

Literatura istorică în limba latină, din epoca de decadenţă a umanismului, e mult redusa ca …

Literatura filozofico-ştiinţifică în Transilvania în secolul al XVII-lea

Varianta transilvană a cartezianismului a fost departe de a reprezenta întregul conţinut de idei al …