Literatura pentru copii şi specificul său

Conceptul de „literatură pentru copii” este unul dintre cele mai discutate şi adeseori contestate. Teritoriul ei este fie dilatat până la dispariţia graniţelor faţă de alte domenii ale cunoaşterii, fie îi este contestată însăşi existenţa ei în raport cu alte genuri literare.

În Dicţionarul de Pedagogie referitor la „literatura pentru copii” se consemnează: totalitate a operelor din literatura română şi universală, accesibile copiilor şi servind la educarea lor multilaterală, are mare valoare educativă îndeosebi în ceea ce priveşte dezvoltarea gustului pentru citit.

În Hermeneutica ideii de literatură, Adrian Marino vede literatura pentru copii ca un sector / gen al literaturii de masă căreia îi aparţine şi genetic şi tipologic.

Pentru a descrie şi legitima teoretic literatura pentru copii, Florica Bodiştean vorbeşte de existenţa a trei clase de texte şi de autori:

  • tipul A: o literatură instrumentală care cuprinde literatura perioadei preabecedare [literatura de grădiniţă, undeva între carte şi jucărie, cu text minim şi lectura transferată adulţilor), folclorul copiilor şi literatura instructivă, didactică sau infor­mativă, în cazul acesta, literatura coexistă cu altceva, cu elemente ludice (recitativele-numărători, cântecele care însoţesc jocul), de pedagogie, de etică, de ştiinţă - altfel spus, un corpus de texte de frontieră.
  • tipul B: o literatură scrisă fără adresă care se potriveşte şi copiilor pe baza unei sfere comune de preocupări şi interese, a necesităţii de a cultiva o serie de valori şi atitudini. Exemple: basmele, dar şi Ion Creangă cu Amintirile şi poveştile sale; Capra cu trei iezi a lui Creangă este, pentru copii, o pildă despre efectele neascultării de părinţi, dar adulţii pot vedea în ea ceea ce a văzut şi critica, adică un scenariu realist, o vendetă generată de refuzul caprei de a accepta avansurile lupului.
  • tipul C: o literatură a scriitorilor profesionalizaţi sau a celor care practică în general un alt tip de scriitură, dar înregistrează rezultate notabile în cartea scrisă anume pentru copii. Sunt cărţile în care lectorul implicit, model, este copilul / adolescentul şi numai el. Pentru literatura română, lista scriitorilor care se adresează în mod expres copiilor i-ar cuprinde pe Mircea Sîntimbreanu, Octav-Pancu Iaşi, Cezar Petrescu, Constantin Chiriţă, Radu Tudoran, Otilia Cazimir, Elena Farago, Nina Cassian, Ana Blandiana etc.

Astfel, Florica Bodiştean afirmă că literatura pentru copii nu este în primul rând un gen de scriitură, ci mai ales un mod de lectură - una inocentă, didactică, atentă la „Ce se întâmplă?”, la „Ce pot învăţa de aici?” sau la „Cu cine aş vrea să semăn?”, „Ce mă impresionează?”.

Literatura pentru copii şi tineret există întâi ca literatură şi abia apoi ca literatură a unui anumit public. Este i delimitare născută din preferinţele unei vârste, nu o delimitare estetică. Adevărata literatură pentru copii e cea la care te întorci spre a o reciti.

Parte integrantă a literaturii naţionale şi universale, lite­ratura pentru copii se adresează nu numai copiilor, ci şi oamenilor maturi şi instruiţi, deoarece copilăria nu dispare niciodată din noi, ea constituie izvorul permanent din care decurg toate meandrele vieţii noastre. O literatură exclusiv pentru adulţi e limitată, falsă şi specializată. Şi tot aşa numai pentru copii.

Conceptual, literatura pentru copii desemnează o parte a literaturii naţionale, incluzând totalitatea creaţiilor care prin profunzimea mesajelor, gradul de accesibilitate şi nivelul reali­zării artistice se dovedeşte capabilă să intre în relaţie afectivă cu cititorii lor. Caracterul ei aparte reiese din specificul receptării la vârsta preşcolară şi şcolară mică, conform factorilor:

  • gradul mai redus al dezvoltării psihice (gândire, limbaj, emoţii şi sentimente estetice),
  • sfera de interese, trebuinţele şi preocupările centrate în jurul jocului, al lipsei de griji, al permanentei interogări asupra lumii,
  • posibilităţile reduse de identificare a mesajului artistic - copiii trebuie iniţiaţi.

Funcţia artistică a operelor pentru copii are 3 coordonate principale (Ion Pascadi - Niveluri estetice):

  • coordonata cognitivă sau informativă - opera ce comunică informaţii transmise printr-un cod şi organizate intr-un mesaj artistic.
  • estetică - valorificare a virtuţilor estetice ale limbajului. Pe lângă cele 4 categorii estetice fundamentale (frumosul, urâtul, comicul, tragicul) există subcategoria specifică literaturii pentru copii - graţiosul, duiosul, miniaturalul.
  • formativă - mesajul artistic al operei, în varietatea semnificaţiilor sale receptate de către copii, semnificaţii la care se ajunge prin ieşirea din planul abstract al textului literar şi analogia dintre tema şi motivele operei şi viaţă, adăugându-se situaţii din existenţa cotidiană a copilului. Ele vor contribui la educarea acestora conform unor virtuţi morale alese.

Se pare că prima condiţie pentru scriitorul profesionalizat este să privească lucrurile din perspectiva copiilor şi să le trateze cu seriozitate. Literatura pentru copii trebuie să rămână purtătoarea unor idei înalte despre om, să stimuleze, să modeleze, să insufle valori morale (bunătate, delicateţe, generozitate, sensibilitate, disponibilitate, simplitate, modestie) şi atitudini fără de care nu se poate concepe un proces de formare.

Literatura pentru copii include genuri şi specii literare identice celor din literatura naţională în general, dar prin conţinutul tematic investighează universul propriu de cunoştinţe al copilului, năzuinţele şi aspiraţiile lui legate de familie, copilărie.

Evidenţiind curajul oamenilor dintotdeauna, printr-o ingenioasă transfigurare artistică, operele ţin seama de faptul că în primul rând „copilul se naşte curios de lume şi nerăbdător de a se orienta în ea, şi numai literatura care îi satisface această pornire îl încântă”. Ca să fie o operă de artă, scrierile pentru copii şi tineri trebuie să-i încânte şi să-i intereseze şi pe oamenii maturi, întrucât „a ieşi din lectură cu stimă sporită pentru om e secretul marii literaturi pentru copii şi tineret”. (George Călinescu).

Cercetătorii compară vârsta copilăriei cu cea a omului primitiv.

Ilie Stanciu: „Ca şi omul primitiv, copilul mic are o logică a sa, mai bine spus o mentalitate prelogică. De aici uşurinţa cu care confundă cauza cu efectul, cu care găseşte soluţii, însufleţeşte obiectele şi umanizează lumea necuvântătoarelor”.

Christian Poslaniec afirmă că expresia de „literatură pentru copii şi tineret” nu s-a impus decât la mijlocul secolului XX - până atunci s-a vorbit mai mult de „cărţi pentru copii” sau „cărţi pentru tineret”: «acest lucru corespunde unei migraţii progresive către spaţiul literar, o recunoaştere a literaturii pentru copii de către instituţiile care selectează cărţile drept opere, adică „obiecte de cercetare legitimă” (şcoală, universitate etc.)». Operele pentru copii au cunoscut apogeul după secolul al XVIII-lea. Mult timp înainte, ele erau destinate „să construiască” sau „să edifice”, nu să „amuze”, să placă. Primele cărţi pentru copii au fost vechile manuale şcolare.

Copilul ca personaj literar şi copilăria ca teritoriu mirific imaginativ, în care omul se descoperă pe sine într-un proces formativ, mereu perfectibil, aparţin epocii moderne, care-i recunoaşte imaginaţia atât de bogată, delicateţea şi puritatea psihicului, capacitatea de a pătrunde fenomenele existenţei şi cunoaşterii.

În Franţa, mulţi cercetători consideră că prima carte cu adevărat pentru copii este Aventurile lui Telemah, a lui Fenelon, în 1699; în timp ce alţii se referă la Poveştile lui Charles Perrault sau cu Fabulele lui La Fontaine. Mai timid în secolul al XVII-lea, întrucât estetica după care se conduceau scriitorii aparţinând clasicismului era rigidă în regulile ei. Regula celor trei unităţi (de loc, timp, acţiune) încorseta libertatea scriitorului, iar accentul pus pe caractere puternice, fără evoluţie, nu-i permitea acestuia să se oprească asupra personajului-copil care se află întotdeauna într-o permanentă schimbare, în devenire.

Abia în secolul al XVIII-lea, prin scrierea lui J.J. Rousseau, Emil, sau despre educaţie, apoi în veacul următor, prin noul curent literar - cel romantic (sec. al XIX-lea) apar scrieri pentru copii.

Michel Vernus afirmă: „Pentru a putea exista o literatură specifică, copilul trebuie să apară ca o fiinţă diferită, independentă de adult, cu propriile nevoi culturale, deci, având nevoie de o literatură care nu mai este cea a adultului”. Şi, potrivit lui, acest lucru s-a realizat începând cu secolul al XIX-lea. Mult timp, copilul nu a fost considerat diferit de adult. Din momentul în care începea să vorbească şi să meargă, copilul era tratat precum adultul, fiind folosit şi la muncă. Philippe Aries, însă, observă această schimbare în secolul al XVII-lea, secolul clasicismului: „Atunci se formează această concepţie morală a copilăriei care insistă asupra slăbiciunilor (firii firave) ... dar care asociază slăbiciunea sa inocenţei, adevărată reflectare a purităţii divine, şi care plasează educaţia pe primul plan al obligaţiilor”.

În acest secol, cărţile educative pentru copii erau menite să instruiască, să „edifice”, propunându-le exemple de copii-model. Christian Poslaniec compară aceste prime cărţi cu vechile manuale şcolare, vorbind de o piaţă a cărţilor „constructive”, publicate de editorii catolici. Începând cu secolul al XIX-lea, însă, se schimbă mentalitatea, considerând că un copil poate să citească pentru a se distra sau, cum s-a spus mai târziu, pentru „a evada”.

Până acum, secole la rând, cititorii din diferite zone de cultură făceau cunoştinţă întâi cu marile epopei Iliada şi Odiseea, cu Ghilgamesh etc. Au existat, pe parcursul Evului Mediu cărţi destinate instruirii şi educării prinţilor moştenitori ai claselor monarhice, dar caracterul lor didacticist, pronunţat pedagogic, nu le încadrează în ceea ce numim artă literară.

Până la apariţia volumului de basme al lui Charles Perrault în frunte cu celebra Scufiţa Roşie, la sfârşitul secolului al XVII-lea, nici un scriitor profesionist nu a compus special literatură pentru copii. Abia după o sută de ani de tăcere (explicabilă prin nerecunoaşterea de către societatea vremii a psihologiei copilului) domeniul literaturii pentru copii se defineşte ca o realitate în operele scriitorilor romantici, copilăria devine o temă preferată, mai ales pentru prozatorii francezi care vorbeau despre nefericirea unor copii săraci şi lipsiţi de bucurii aşa cum erau Cosette şi Gavroche din romanul Mizerabilii al lui Victor Hugo. Literatura franceză pentru copii a influenţat celelalte literaturi europene.

Domeniul literaturii pentru copii se îmbogăţeşte prin operele unor scriitori precum: Daniel Defoe, Jules Verne, Walter Scott, Kipling, Jack London, Mark Twain, A. de Saint-Exupery, Edmondo de Amicis, Hans Christian Andersen, Fraţii Grimm etc.

Ion Creangă, autorul nemuritor al acestei vârste, o consideră cea mai frumoasă etapă a existenţei umane: „Însă vai de omul care se ia pe gânduri! Uite cum te trage pe furiş apa la adânc, şi din veselia cea mai mare cazi deodată în urâcioasa întristare! Hai mai bine despre copilărie să povestim căci ea singură este veselă şi nevinovată. Şi drept vorbind acesta-i adevărul”.

Universul copilăriei a prins contur în literatura română începând cu scriitorii secolului al XIX-lea: Ion Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Ion Ghica care au relatat momente ale copilăriei cu umor sau cu o amintire particulară de viaţă. Treptat, aria scriitorilor s-a lărgit: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici, Barbu Ştefănescu Delavrancea, George Coşbuc, Elena Farago, Nina Cassian, Constanţa Buzea etc.

Check Also

Literatura populară în Moldova şi Ţara Românească în secolele XVII-XVIII

În ce priveşte creaţia populară din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, suntem într-o situaţie …

Ştefan cel Mare în literatura poporului. Pomenirea lui în timpurile din urmă

Poporul era întrebat deci şi el despre Ştefan cel Mare, după ce vorbiseră despre dânsul …

Literatura istorică în Transilvania în secolul al XVII-lea

Literatura istorică în limba latină, din epoca de decadenţă a umanismului, e mult redusa ca …

Literatura filozofico-ştiinţifică în Transilvania în secolul al XVII-lea

Varianta transilvană a cartezianismului a fost departe de a reprezenta întregul conţinut de idei al …

Literatura în ţările române în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

Scriitorii perioadei 1848-1878 au fost angajaţi efectiv în lupta pentru progres, punându-şi în slujba ei …