Literatura aservită ideologiei comuniste

Premisă. Definirea cazului

Ideologia comunistă are ca punct de plecare teoria determinismului social, potrivit căreia comportamentul persoanei nu este indus de propria individualitate, ci de clasa din care provine. Drept urmare, devine obligatorie educarea sa în spiritul noii societăţi, comuniste, singura care, se afirmă, îi poate asigura dezvoltarea plenară.

În această situaţie, rolul literaturii ca mijloc de propagandă devine covârşitor, ea având menirea să educe individul în spiritul supunerii faţă de partid şi de conducătorul său, dar şi de ură faţă de tot ce se opune acestei atitudini. Ca unică alternativă de existenţă, propaganda aduce astfel în prim-plan sloganul Cine nu este cu noi este împotriva noastră, cultivând insistent mitul patriei primejduite şi, drept urmare, vigilenţa faţă de „duşmanii” poporului şi necesitatea luptei de clasă, internaţionalismul proletar (Proletari din toate ţările, uniţi-vă!), dar şi cultul Conducătorului providenţial.

Începuturile

  • 1944 (12 noiembrie) - se înfiinţează ARLUS (Asociaţia Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică), avându-l preşedinte pe Constantin I. Parhon. Preşedintele Secţiei literatură şi filozofie este Mihail Sadoveanu. La 10 decembrie apare primul număr al revistei „Veac Nou”, principalul instrument propagandistic al asociaţiei.

  • 1945 - se înfiinţează Universitatea Muncitorească a PCR, numită din 1946 „Ştefan Gheorghiu”, înaltă şcoală de pregătire muncitorească pentru fiii şi fiicele poporului.

  • În 1946 - se dă publicităţii o primă listă cuprinzând titlurile a 2.538 de cărţi care sunt interzise, scoase din bibliotecile publice şi distruse.

  • În 1948 - se tipăreşte, într-un volum de peste 500 de pagini, o nouă listă de Publicaţii interzise, care cuprinde un număr sporit de nume de autori şi titluri: 8.779. Astfel, din librării, din biblioteci publice şi chiar din case, sunt confiscate şi distruse cărţi semnate de Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Ion Agârbiceanu, Dimitrie Anghel, Nicolae Bălcescu, Constantin Bacalbaşa, I.A. Bassarabescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Gh. Brăescu, Ioan Al. Brătescu-Voineşti, Dimitrie Bolintineanu, Dimitrie Cantemir, Otilia Cazimir, Şerban Cioculescu, Emil Cioran, George Coşbuc, Anghel Demetriescu, Victor Eftimiu, Mircea Eliade, Mihai Eminescu, Nicolae Filimon, Radu Gyr, Ion Ghica, Octavian Goga, B.P. Hasdeu, Anton Holban, G. Ibrăileanu, Eugen Ionescu, Titu Maiorescu, Gib I. Mihăescu, Costache Negruzzi, Alexandru Odobescu, Anton Pann, Hortensia Papadat-Bengescu, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Ion Heliade-Rădulescu, Alecu Russo, Constantin Sandu-Aldea, Mihail Sebastian, Damian Stănoiu, Vladimir Streinu, Gheorghe Şincai, Ionel Teodoreanu, George Topârceanu, Radu Tudoran, Alexandru Vlahuţă, Vasile Voiculescu, Paul Zarifopol şi de încă mulţi alţii.

  • În ianuarie 1948, numele lui Tudor Arghezi însuşi este scos din literatură, iar volumul Una sută una poeme, retras din librării.

  • 1949 - sunt interzise 119 creaţii populare cu un „conţinut ideologic neadecvat” (cântece interpretate de Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Fănică Luca, Ioana Radu şi alţii), multe din ele pentru că vehiculau formula legionară (!) „foaie verde”. Devine obligatorie înregistrarea maşinii de scris la Miliţie.

  • 1949 - se înfiinţează Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu”, al cărei scop era să producă scriitori pe bandă rulantă. Condiţiile admiterii: origine socială „sănătoasă” şi recomandarea comitetului de partid. Va fi desfiinţată în 1955.

  • 1952 - în urma apariţiei „genialei” lucrări a tovarăşului Stalin, Marxismul şi problemele lingvisticii, este suprimată revista „Cum vorbim”, redactată de Alexandru Graur; este, totodată, criticată „atitudinea duşmănoasă” a lingviştilor Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti şi Alexandru Graur, ultimii doi fiind scoşi din învăţământ, ca necorespunzători.

Omul nou. Viaţa nouă

Autorităţile nu scapă din vedere şcoala, fiind interesate de primenirea ideologică a manualelor şi a programelor didactice (întrucât toate manualele anterioare anului 1947 fuseseră scoase din uz). În 1948, reforma sovietizantă a învăţământului schimbă radical compoziţia de clasă a personalului didactic, înfiinţându-se facultăţi muncitoreşti care produc pe bandă, în câteva luni, „specialişti” cu origine sănătoasă, apţi să-i înlocuiască pe cei disponibilizaţi, concediaţi ori trimişi în puşcărie.

Tinerii studiază după materiale de propagandă cu vag aspect didactic, încropite la repezeală, pe măsură ce se publică scrieri cu mesaj comunist şi se impun nume noi. În anul 1950 apar Tezele provizorii de istoria literaturii române (substitut de manual de clasele a X-a şi a XI-a) în care creaţia literară era ilustrată, între alţii, de necunoscuţi precum Ion Păun-Pincio, Dumitru Th. Neculuţă, Raicu Ionescu-Rion şi Alexandru Sahia (pentru trecut) şi de Alexandru Toma, Dan Deşliu, Maria Banuş şi Mihai Beniuc (pentru prezent).

Sunt considerate „snoabe”, „mistice”, „descompuse”, „dezumanizate”, „degenerate”, „morbide”, „iraţionale”, „retrograde”, „putrede” şi „decadente” toate creaţiile simboliste, ermetice, suprarealiste, naturaliste, expresioniste, dadaiste etc. Este condamnat, de asemenea, tot ce ţine de estetism. Însuşi locul în literatură al lui Mihai Eminescu e pus sub semnul întrebării, căci poetul „nu numai că a împărtăşit şi propagat o filozofie idealistă şi un pesimism contagios, dar a şi compus versuri ce poartă semnele «periculoase» ale unui formalismului decadent”. Cine nu scria într-un limbaj popular accesibil şi nu avea o concepţie „înaltă”, materialist-dialectică asupra vieţii, cine arăta o cât de mică simpatie pentru intimităţi poetice, pentru naturalism, pentru erotism şi divertisment, pentru proza analitică, poliţistă sau de aventuri se descalifică în ochii partidului ca scriitor.

Numeroşi intelectuali de prestigiu au fost arestaţi şi condamnaţi la mulţi ani de închisoare, fiind acuzaţi de uneltire împotriva ordinii sociale, printre ei numărându-se Constantin Noica, Dinu Pillat, Nicolae Steinhardt, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Vasile Voiculescu şi Nichifor Crainic.

P.C.R - Poporul. Ceauşescu. România

Două principale instrumente au făcut posibilă perpetuarea dictaturii comuniste: poliţia politică şi propaganda. Scopul lor a fost să distrugă cetăţeanul, spiritul civic în genere, şi să construiască un individ - omul nou - perfect manevrabil. Versurile lui George Lesnea „Partidul e-n toate / E-n cele ce sunt / Şi-n cele ce mâine vor râde la soare / E-n pruncul din leagăn / Şi-n omul cărunt / E-n viaţa ce veşnic nu moare”, învăţate de elevi vreme de mai multe decenii, exprimă, probabil, cel mai exact natura dominaţiei totalitare.

Intelectualii au fost somaţi să se conformeze dogmelor „realismului socialist”, pentru că realitatea nu era ceea ce percepea artistul, ci ceea ce decidea partidul că trebuia să fie: Avem nevoie ca arta, avem nevoie ca industria cinematografică şi teatrele să zugrăvească esenţa şi modelul omului nou pe care vrem să-l făurim! Chiar dacă uneori trebuie să înfrumuseţăm vreun erou, este bine ca el să devină un exemplu, pentru ca tinerii să înţeleagă şi să ştie că aşa ar trebui să fie!, hotărâse Nicolae Ceauşescu. „Omul nou” glorificat de propaganda regimului era, de fapt, fiinţa total pliabilă, fără „şira spinării” şi fără un sentiment al responsabilităţii.

În acelaşi timp, propaganda glorifica sub numele de „Epoca de aur - epoca Ceauşescu” cultul personalităţii Conducătorului (care a devenit, mai ales după 1968, fundamentul ideologic al sistemului comunist), prezentat drept călăuză vizionară, erou între eroii neamului, fiinţă providenţială, personalitate de vârf a vieţii internaţionale, demiurg, arhitect, strateg de geniu. Nimic din ceea ce hotăra Conducătorul nu putea fi discutat sau contestat, deşi realitatea cotidiană producea din ce în ce mai multe motive de nemulţumire. S-a ajuns chiar ca, în anii ’80, să fie interzise în programele de radio şi de televiziune sau în presă cuvinte precum „întuneric”, „frig”, „foame”, „moş”, „babă”, „moarte”, „cruce”, „preot”, „portocale”, „banane”, „cafea” etc., unele fiind socotite drept aluzive la adresa cuplului prezidenţial.

Propaganda prin intermediul literaturii a simplificat la maximum mecanismul creaţiei. Principiul estetic, condiţia însăşi a artei din toate timpurile, a fost înlocuit cu acela al eficienţei în ceea ce priveşte atingerea obiectivului propagandistic. Drept urmare, scriitorul a devenit un simplu executant al comenzii idelogice venite din partea partidului. Eugen Negriei descrie astfel mecanismul „creaţiei”: S-a putut băga de seamă că procesul analogic, metaforic, dificil şi individual [al artei literare] poate fi infinit accelerat dacă e produs într-o serie de mecanisme multiplicatoare. Materia primă se alcătuia din substantive - puţine şi privilegiate, cum se şi cade într-o industrie cu tradiţie. Aceste vocabule preţioase erau extrase din subsol, culese de pe sol, furnizate din istoria eroică a claselor primare: pământ, glorie, munţi, cetate, grădini, aripi, oţel, pâine, văzduh, ctitori, destin, rouă, demnitate, nimb, recoltă, ciocârlie, steag. Adăugăm din memorie: glie, tezaur, strămoş, grâu, arbore, izvor, plai, Carpaţi, torent, pisc, Bărăgan, Dunăre (şi altele, după originea poetului), soare, metal, marmură, daci, romani, culmi, Ştefan, Mircea, epopee şi alte câteva, dar nu mai mult de zece. Apoi, în reţetă trebuia obligatoriu să figureze - şi această iscusinţă venea cu experienţa - câteva substantive cu virtuţi catalitice, fără de care materia nu se lega şi nu căpăta luciul iradiant căutat: inimă, catarg, vatră, vis, rod, temeiuri, orizont, basm, faptă, mireasmă, efigii, fluvii, rampe, zodie, cunună, infinit, arcuire, boltă, rapsod, rază, ieri, azi, mâine, irizări. În asemenea amestec era de ajuns să verşi un număr oarecare de adjective (măreţ, vast, fierbinte, sărbătoresc, senin, înalt, zvelt, semeţ, incandescent, limpede, sacră, natal, triumfal, legendar) şi miezurile se legau obsesiv, tiranic, ca mânate de oarba magie a forţelor inerţiei, într-o serie infailibilă de sintagme curente: pământ de glorii, vatră sacră, voinţă suverană, timp legendar, măreţul vis, inima fierbinte, porţi de aur, pământ strămoşesc, tărâm de vis, arcuire zveltă, plai mirific, boltă clară. Mari servicii, grăbind procesele de cristalizare, aduceau rimele care obligau pe producător să fie atent şi corect, să nu se abată de la tehnologia prevăzută: pâine va fi urmat ineluctabil de mâine, străbate de demnitate, ciocârlia nu va admite decât România, vis decât paradis, năzuind decât clădind, înfloritoare va antrena în resort pe soare, brazi pe azi, glorie pe istorie, dor pe viitor. Ca să se pună în mişcare angrenajele, cele câteva sintagme prefabricate trebuiau neapărat branşate la un număr dat de verbe: a clădi, a cinsti, a ctitori, a înălţa, a creşte, a cânta, a dărui, a scruta, a năzui, a împlini, toate la persoana întâi, numărul singular sau numărul plural, după dorinţa şi iniţiativa meşterului.

Microantologia

Microantologia care urmează are rolul de a oferi un număr de exemple, fabricate după „reţeta” de mai sus, din imensa cantitate de „creaţii” a acelor ani, azi maculatură.

Exacerbarea naţionalistă

„1971 este anul declanşării „revoluţiei culturale” româneşti. „Liberalizarea” şi „deschiderea” sunt definitiv stopate. Până la prăbuşirea sa, în decembrie 1989, regimul Ceauşescu avea să accentueze an după an presiunea totalitară, izolând în acelaşi timp România de restul lumii (proces relativ lent în primul deceniu, apoi în accelerare continuă după 1980).

Naţionalismul devine argumentul istoric şi politic decisiv. Uniţi în întreaga lor istorie, uniţi în jurul partidului unic şi al Conducătorului, românilor li se infuzează vocaţia unităţii, cu alte cuvinte a subordonării individului faţă de organismul naţional şi totodată a delimitării stricte a propriei naţiuni faţă de celelalte. Instrument politic de legitimare şi de dominare, naţionalismul a beneficiat de amalgamul dintre tradiţia naţionalistă autentică şi scopurile specifice urmărite de dictatura comunistă. S-a părut că este o recuperare, acolo unde în primul rând a fost o manipulare”. (Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească)

Cultul personalităţii

„Toată lumea vorbeşte, şi în ţară (mai în bobote), şi în Occident, foarte pe faţă, de delirul cultului personalităţii. Dar, în fond, nu este un delir, termen ce presupune o sinceritate, o patimă, o posesiune a celui delirant. Nu delir, ci bâlci. Ce altceva decât un bâlci poate fi o ceremonie ca aceea din 30 decembrie 1984 în faţa Comitetului Central, când copiii degerând de frig - şi doar cei din primele rânduri au mânuşi (ceilalţi, ce n-ar trebui să intre în cadrul imaginii dar intră, nu) - sunt puşi nu numai să urle şi să agite floricele de hârtie, în afară de sorcove, dar şi să facă ciudate figuri de balet, travestiţi într-un fel de arlechin! cu scufiţe înfundate până peste urechi - o combinaţie stranie între carnavalul de la Rio şi Polul Nord. Cărei tradiţii naţionale îi corespunde apariţia acestor bizare figuri, alături de Pluguşorul şi Căluşarii tradiţionali, dar mâzgăliţi şi ei în toate culorile mahalalei?” (Monica Lovinescu, Estetice. Unde scurte)

Concluzii

Toate aceste produse ca şi limbajul din care au fost realizate, continua lor difuzare în şcoală, la locul de muncă, la teatru, la televiziune, la radio, în toate publicaţiile timpului au avut un efect copleşitor asupra conştiinţelor, impunând, în timp, o adevărată mitologie a comunismului. Imensa presiune totalitară, dar şi abolirea criteriului estetic în judecarea literaturii a produs deformări ale căror consecinţe mai dăinuie încă. Iar uitarea este, în acest caz, cel mai puţin adecvat remediu. Tocmai de aceea cunoaşterea ca şi justa lor apreciere devin necesare.

Într-o carte celebră, o adevărată distopie antitotalitară, 1984, scriitorul englez George Orwell punea în gura Fratelui cel Mare (Big Brother) următoarele cuvinte: Cine controlează prezentul controlează trecutul, iar cine controlează trecutul controlează viitorul. Este ceea ce au încercat - şi au şi reuşit adesea - toţi Conducătorii, şi nu doar cei din cărţi, ci şi cei reali.

Check Also

Ideologiile şi practicile politice în România

După 1918 viaţa politică românească a cunoscut o accentuată dezvoltare democratică fundamentată pe introducerea votului …

Ştefan cel Mare şi noua şcoală literară

Bucovina intrase în stăpânirea Austriei, şi măsurile de orânduire a mănăstirilor luate de împăratul Iosif, …

Literatura orală a clasei stăpânitoare în timpul feudalismului pe teritoriul României

Clasa stăpânitoare a avut şi ea de timpuriu literatura sa de curte, preamărind în cântecele …

Ideologiile naţionale şi acţiunea politică în secolul al XIX-lea

Naţionalism Ordinea europeană conservatoristă stabilită de Congresul de la Viena s-a bazat pe principiile legitimităţii …

Literatura ştiinţifică în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

În ce priveşte literatura ştiinţifică, aceea de un nivel mai ridicat circula fie în manuscris …