Lipitorile satelor, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Drama socială Lipitorile satelor, de Vasile Alecsandri, a fost scrisă în toamna lui 1860: „În aceste din urmă 15 zile - îi scria Alecsandri lui Ion Ghica la 26 octombrie 1860 - am fost prins de un soi de friguri de lucru care au avut ca urmare cinci lucrări dramatice, a căror listă e următoarea: 1) Lipitorile satului, dramă în cinci acte; 2) Zgârcitul risipitor, dramă în patru acte; 3) Satul lui Cremine, farsă într-un act; 4) Retrogradul, cânticel comic; 5) Demagogul (conferă manuscrisul Bibliotecii Academiei Române nr. 803, şi Literatură şi artă română, 1897).

Piesa Lipitorile... mărturisea - cum subliniază G.C. Nicolescu - „atenţia scriitorului pentru o ţărănime a cărei situaţie economică devenise tot mai grea şi dezaprobarea lui pentru exploatarea sporită exercitată în lumea satelor pe măsură ce pătrundeau elementele capitaliste. Scriitorul rămânea, fără îndoială, un democrat patruzecioptist care-şi exprima clar simpatia pentru ţărani, compasiunea pentru suferinţele lor” (Viaţa lui Vasile Alecsandri).

Alexandru Piru consideră piesa ca având „tendinţe de-a dreptul diversioniste, preluate mai târziu de scriitorii semănătorişti şi poporanişti ca Sandu Aldea şi Spiridon Popescu” (conferă prefaţa la volumul lui Vasile Alecsandri, Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-o neneacă. Teatru, vol. I, Bucureşti, 1961).

Cele mai multe dintre scrierile dramatice ale lui Alecsandri din această vreme, alcătuite „cam în pripă” - cum observă N. Iorga - prezintă „o întreagă lume, o vreme întreagă”: „În sate, el nu mai vede acum numai pe fetele frumoase ca zânele şi pe flăcăii de potriva lor [...], ţăranii care-şi vântură căciulile-n băţ de bucuria unei vieţi lipsite de toate grijile [...]. Aceste tipuri, fireşte, nu le poate părăsi îndată zugrăvitorul lor sentimental şi idilic: totdeauna vor fi şi săteni şi sătence din aceştia. Dar vor fi şi de alţii, încurcaţi, zăpăciţi de formele nouă, pe care nu le cunosc şi nu le pot deprinde, împovăraţi de sarcinile pe care statul cel nou le pune pe umerii lor şi de datoriile pe care sunt siliţi a le face pentru a-şi duce mai departe un biet trai necăjit, şi pe lângă dânşii se vor ivi în noua serie de piese ţărăneşti a lui Alecsandri toţi paraziţii, serioşi şi neserioşi, comici şi tragici, ai satelor din era nouă, pe care luptătorii ce încărunţiseră pănă în ceasul biruinţii nu le visaseră astfel.

Într-o scrisoare din 26 octombrie 1860, Alecsandri arăta că în două săptămâni «după cinsprezece zile de friguri de muncă», a înzestrat teatrul lui Millo cu drama în cinci acte Lipitorile satelor, cu alta în patru acte, Zgârcitul risipitor [...]. Alecsandri mai isprăvise, din ciclul său de scene săteşti, Rusaliile. Intriga din amândouă n-are însemnătate şi ea era împrumutată poate teatrului francez contemporan, pe care poetul român îl cunoştea foarte bine. De-o parte obişnuita satiră a proprietarului, arendaşului, a paracliserului, acum şi a dascălului de şcoală. [...] Altfel e când se uită cineva la ceilalţi paraziţi săteşti, pe cari regimul nou nu i-a trimes, dar pe cari nu se simte dator - şi nu se va simţi dator niciodată - a-i dezrădăcina din mijlocul ogorului, a cărui putere de viaţă o sug cu îndărătnicia buruienii celei rele. Grecul a luat moşia în arendă [...]. Evreul Moişă n-ar fi în stare să puie la cale un omor, dar se pricepe să tacă, văitindu-se cu privire la dânsul [...].

Vasile Alecsandri

În Lipitorile satelor se întâlneşte încă un tip interesant: e Vântură-Ţară, bătrânul răzăş care şi-a pierdut averea, dar ştie din pricina cui şi merge pe urmele hrăpitorului, spuindu-i vorbele cele grele şi stricându-i după putinţă socotelile cele bune. Acest răzăş, în decădere cât priveşte stăpânirea de pământ, asupra căreia s-au răpezit straşnicii vultani, dar neînfrânt în suflet şi dârz în rostul lui de cuvânt, e o frumoasă figură, care era vrednică să fie păstrată în teatru de cineva care l-a putut vedea în clipa când, cu obişnuita lui atitudine de mândrie, protestare şi revoltă, el se cobora pentru totdeauna de pe scena istorică, lăsând pe ţăranul sărac, adesea neliber şi fără ogor, la picioarele boierului, ale ciocoiului, grecului şi evreului” (Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, vol. III, 1909).

Şi George Călinescu e de părere că Alecsandri „a voit să facă în Lipitorile satelor un studiu de adâncime al factorilor ce sapă sănătatea economică a ţăranului român”, fără să izbutească totuşi, deşi - cum spune el mai departe - „prin norocul unor mari actori piesa a putut fi reprezentată cu izbândă. Kir Iani Avdelas, arendaş, şi jupânul Moise, orândar al satului, sunt fiinţe, rasial vorbind, inverosimile. În locul tenacităţii, şireteniei şi onctuozităţii, grecul şi evreul pun în combaterea ţăranului Ion teslarul mijloace criminale, plătind un om să omoare pe concurentul lor şi căutând să suprime şi pe ucigaşul complice. Însă astfel de metode definesc pe criminal în genere, nicidecum o categorie socială lucrând cu procedee specifice. Piesa e o melodramă exagerată, abuzând, fără subtilităţi, de prevenirea publicului” (Istoria literaturii române).

Este de reţinut observaţia lui George Călinescu: „astfel de metode definesc pe criminal în genere, nicidecum o categorie socială lucrând cu procedee specifice”, care este în perfect acord cu aceea exprimată de personajul Vântură-Ţară: „un caţaon alungat din ţara lui şi care îşi batgiocoreşte numele de grec prin fapte mârşave, prin coţcării de cafenele şi prigoniri de săraci”; „eu am cunoscut greci de treabă care-şi cinsteau neamu şi murea pentru ţara lor; am cunoscut pe căpitanii Costea şi Farmaki din Eterie cu tovarăşii lor... Aceia era oamini, era greci cu inimă”.

Un element important, de care trebuie să se ţină neapărat seama în aprecierea piesei, este şi acela că Lipitorile satelor sunt o adaptare a unei drame în cinci acte, în proză, reprezentate pentru prima oară la Paris, la Teatrul „Odeon”, la 4 mai 1859 (Un usurier de village, de Charles Bataille şi Amedee Rolland, tipărită fără dată de Michel Levy, Paris). „Un usurier de village e singurul succes la teatru al lui Charles Bataille (1831-1868), care se făcu cunoscut mai ales ca jurnalist şi ca romancier (Antuine Ouerard, 1862).

Colaboratorul său Amedee Rolland (1819-1868), şi dânsu jurnalist şi romancier, fu mai norocos; câteva din dramele sale (Le chateau des Tilleuls, 1857, Nos ancetres, 1868) şi mai multe comedii fură jucate pe scena marilor teatre din Paris” - informează Charles Drouhet. „Misiunea cu care, în primăvara anului 1859, Cuza îl însărcinase pe Alecsandri în Apus - relatează în continuare Drouhet - lăsa destul timp liber scriitorului nostru, atât de iubitor de artă dramatică, ca să cerceteze, când se află la Paris, teatrele marei capitale. În primele zile ale lui mai, poetul putu să aplaude Un usurier de village al lui Charles Bataille şi Amedee Rolland. Unii cronicari dramatici taxară cu dispreţ piesa de melodramă; fruntaşii criticii teatrale o salutară însă ca succesul cel mai mare şi cel mai legitim din acel an al «Odeonului». Fondul acestei drame oferi lui Alecsandri elementele cu care alcătui Lipitorile satelor” (Vasile Alecsandri şi scriitorii francezi, 1924).

Charles Drouhet arată mai departe, într-o notă, că, încă „de la cele dintâi reprezentări ale Lipitorilor, circulă în presa noastră zvonul că piesa lui Alecsandri era localizată din franţuzeşte. Cetim în «Ţăranul român», no. 3 din 1861: «Scheletul sau canavaua ce servă de bază la crearea acestui vodevil (sic) este străină» [cronică dramatică a lui Nicolae Filimon]. În momentul reluării acestei drame de Teatrul Naţional, cronica dramatică bucureşteană înregistrează din nou versiunea că Lipitorile erau o prelucrare, în Protestarea lui din 16 aprilie 1906, dl. P. Locusteanu afirmă că Lipitorile satelor sunt o localizare după «o veche piesă franceză: Les Usuriers du village». Aserţiunea d-sale că cele două acte finale sunt adăogate de Millo e neexactă, ca şi data ce-o atribuie şi titlul ce-l dă originalului piesei lui Alecsandri”. Că „aserţiunea” lui Locusteanu cu privire la contribuţia lui Millo nu este chiar atât de „neexactă” cum pretinde Drouhet, vom vedea mai departe.

Charles Drouhet a întreprins un aprofundat studiu comparativ al dramei lui Alecsandri, paralel cu modelul său, precizând care sunt meritele scriitorului nostru în crearea lucrării sale dramatice. Astfel, el arată că până şi „criticile aduse de presă dramei lui Bataille şi Rolland, în zilele primelor reprezentări, n-au rămas fără folos pentru Alecsandri. În modificările ce le-a adus scenariului şi chiar în alcătuirea sufletească a câtorva personagii, autorul nostru s-a ferit să cadă în unele din greşelile ce se imputaseră dramaturgilor francezi.

Astfel fusese criticat rolul jucat de făcătorul de dreptate Taupier, stârpitorul dihăniilor rele pentru ogoare şi a jupuitorilor sătenilor [...]. Actul al doilea, umplut cu discuţii ce nu se mai isprăvesc asupra poliţelor, protestelor şi scadenţelor văduvei teslarului [...] plictisiseră o parte din public, iar căsătoria lui Louvot cu soţia omului ucis de dâusul păru altor spectatori neverosimilă [...]. Foiletoniştii dramatici mai socoteau greşit deznodământul cu dubla pedepsire a celor doi complici [...]. Ţinând seamă de cea dintâi din criticele aduse dramei franceze, Alecsandri, în prelucrarea sa, schimbă unele din datele intrigii cu privire la Vântură-Ţară, care joacă un rol corespunzător celui jucat de Le Taupier [...].

Materia actului întâi din drama lui Bataille şi Rolland a fost distribuită în primele două acte ale Lipitorilor; suprimarea actului al doilea, cu scenele realiste, dar criticate din cauza monotoniei lor, ale machinaţiilor cămătarului spre a afunda tot mai mult în mizerie victimele sale, şi ale actului al treilea, care înfăţişa pe Chamounin acasă la dânsul, îl conduc pe Alecsandri la actul al patrulea din piesa franceză, care corespunde actului al treilea din adaptarea sa. Scena se petrece, în piesa originală, ca şi în prelucrare, în jurul colibei lui Martin pădurarul, dar întâmplările dramatice se deosebesc. Gavril, ademenit de făgăduielile mincinoase ale povăţuitorilor săi, a părăsit satul, dar, uitat de dânşii, se întoarce după şase luni să-şi răzbune. Cum se vede, Alecsandri n-a repetat greşeala lui Bataille şi Rolland şi n-a pus pe ucigaş să ia de soţie pe Catrina, nevasta ucisului. [...]

Alecsandri s-a silit să îndrepte acţiunile finale ale adaptării sale înspre un deznodământ mai verosimil decât al lui Bataille şi Rolland. [...] Personagiile din Lipitorile satelor îndeplinesc funcţia şi se află unele faţă de altele în situaţia personagiilor din Un usurier de village. Prin aceasta nu înţelegem că le reproduc întotdeauna şi trăsăturile, că notele lor sufleteşti sunt identice; rolurile ce le joacă sunt aceleaşi, caracterele lor sunt deosebite şi tocmai în această modelare nouă a sufletului protagoniştilor intrigii, tocmai în această prefacere pe de-a-ntregul a lor, stă originalitatea lui Alecsandri în adaptarea de care ne ocupăm. [...]

Creaţie originală în ce priveşte caracterele, Lipitorile satelor sunt, din punctul de vedere al intrigei, o localizare, în care textul francez e urmat de foarte aproape” - conchide Charles Drouhet la capătul cercetării sale. Piesa a fost reprezentată pentru prima dată la Iaşi, în toamna anului 1860, în împrejurări grele pentru Teatrul Naţional, pe care ni le înfăţişează T.T. Burada:

„Din cele relatate de ziarul «Ateneul român» din 12 noiembrie 1860, vedem că Teatrul Naţional, îndată chiar după deschiderea sa, mergea foarte greu; mai multe neînţelegeri se iviră între actori şi direcţiune, ceea ce făcu să se întârzie şi reprezentaţiile şi ca piesele să fie jucate în chip nemulţămitor pentru public. Înainte de 2-4 noiembrie abia se jucase două reprezentaţii, când la acea dată se dădu a treia reprezentaţiune cu noua piesă a lui Vasile Alecsandri, Lipitorile satelor, dramă în 4 acte cu cântice. Despre această piesă, ziarul citat zice că «Vasile Alecsandri a reintrat în adevăratul său ministeriu, acel de poet şi de autor, ministeriul în care şi-a făcut şi îşi va face mai mare faimă decât cu orice note diplomatice ori cu invenţiunea cavaleriei Jerbiei de aur».

Asupra modului cum s-a jucat această piesă, se arată că actorii cei mai mulţi au fost bine identificaţi cu rolurile; Luchian ca răzăşul Vântură-Ţară, Idieriu ca Moisi evreul, Bălănescu ca Kir Iani grecul, Bosie ca Gavril sârbu, argatul beţiv, au fost în rolurile lor şi nu le-au lipsit aplauzele numerosului public asistent. Singura doamna Harmanda în travesti şi în rolul de amorez a lăsat mult de dorit”.

La Iaşi, Lipitorile satelor figura încă în repertoriul stagiunii 1862-1863. Alecsandri îi trimisese drama şi lui Millo, la Bucureşti, dar în ianuarie 1862 nu ştia încă dacă fusese reprezentată sau nu: „Îţi voi fi însă foarte recunoscător - îi scria el lui Ion Ghica - dacă ai să mă informezi în amănunt asupra soartei pieselor pe care le-am încredinţat diavolului acesta de boem: Lipitorile satelor, Zgârcitul risipitor, Cântecelele. Au fost ele jucate, fluierate, aplaudate? N-am nici o idee despre asta, căci Millo nu mi-a scris nimic” (Vasile Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori).

Abia peste un an, Alecsandri avea să primească ştiri în această privinţă: „Ieri Lipitorile în beneficiul lui Millo” - îl informa A. Baligot de Beyne la 24 ianuarie / 9 februarie 1863 (Scrisori către Vasile Alecsandri). Ani în şir după aceea Millo avea să fie aplaudat în rolul evreului Moise. Peste douăzeci de ani, când steaua marelui actor apunea - lucru de care el însuşi îşi dădea seama - Millo scria îndurerat vechiului său prieten: „... cât despre viaţa mea actuală, ea este foarte tristă, căci, cu toată puterea pe care o am încă şi de care am dat dovezi neîndoielnice în Lipitorile..., sunt lăsat deoparte, ca un biet tablou pe care-l arunci în pod. Nu se montează nimic pentru mine şi nu mi se dă nimic să joc, nici măcar vechile mele roluri, în care aş mai putea fi încă necesar acestui nenorocit Teatru” (scrisoare din noiembrie-decembrie 1882).

În ce priveşte „aserţiunea” lui Petre Locusteanu - combătută de Charles Drouhet - cu privire la aportul lui Millo la elaborarea acestei piese a lui Alecsandri, ea pare a nu fi cu totul neadevărată, cum probează manuscrisul Bibliotecii Academiei Române nr. 2856 (un caiet dictando de 92 f.), conţinând o copie, scrisă cu cerneală violetă, cu alfabet latin, a piesei, purtând pe copertă titlul: Lipitorele satelor, iar pe fila 2r, titlul: „Lipitorele satelor în Moldova. Vodevil în 5 acte, compusă de domnii Vasile Alecsandri şi Matei Millo. Muzică de domnu J. Vachmann.”

Textul piesei prezintă numeroase deosebiri faţă de ediţiile Alecsandri, atât în ce priveşte caracterul personajelor, cât şi intriga însăşi ceea ce ne face să credem, aşa cum o spune şi titlul manuscrisului, că avem a face cu o variantă a dramei lui Alecsandri, devenită vodevil, în urma intervenţiilor lui Millo, reprezentată, în această formă, pe scena Teatrului Naţional. Însemnarea de pe fila 92V confirmă, dealtfel, această presupunere: „Copiată în Bucureşti, în stagiunea anului 1882 - la 5 martie 1882, de către Const. I. Davidescu”. Pentru interesul ei documentar, reproducem aici şi această variantă a piesei.

Textul dramei Lipitorile satelor a fost publicat de Vasile Alecsandri în volumele: Lipitorile satului. Dramă în 3 acturi şi 2 tablouri, Iaşi, 1863 (colecţia „Repertoriul dramatic”); Repertoriul dramatic, tomul II, Iaşi, 1863 (împreună cu Zgârcitul risipitor, Rusaliile şi cânticelele comice Ultra-demagogul şi Ultra-retrogradul); Opere complete. Teatru, 1875, vol. IV.

Check Also

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile romanice, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile …

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de …

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. …