Limitele teritoriale şi cronologice ale cercetării istorico-arheologice a Ţării Haţegului

Prin locul pe care-l ocupă în cuprinsul teritoriilor româneşti ca şi prin trecutul ei istoric, Ţara Haţegului deţine o situaţie aparte printre ţările medievale ale românilor, situaţie cu implicaţii importante în sfera reconstituirilor istorice. Dincolo de trăsăturile comune tuturor ţărilor româneşti care însoţesc arcul carpatic de la Dunăre şi până la izvoarele Tisei sau care au fiinţat în regiunile împădurite şi adăpostite ale şesurilor extracarpatice, Ţara Haţegului vădeşte particularităţi care se cer de la bun început subliniate.

Din punct de vedere geografic, ţara de care ne ocupăm are o poziţie dublă şi oarecum contradictorie. Ea este, pe de o parte, zonă adăpostită între munţi şi culmi înalte împădurite, bine delimitată în raport cu regiunile învecinate. Pe de altă parte, Ţara Haţegului joacă rolul unei punţi de legătură între trei mari provincii istorice româneşti: Transilvania, Banat şi Oltenia.

Sub aspectul antecedentelor istorice, specificul haţegan constă din faptul că aici, în colţul sud-vestic al Transilvaniei înţeleasă în sens restrictiv, s-au aflat atât centrul statului dac cât şi acela al provinciei romane Dacia. Primul, la hotarul răsăritean al Ţării Haţegului, în munţii Şureanului, al doilea la hotarul ei apusean, în preajma Porţii de Fier a Transilvaniei. Cu alte cuvinte, cele două realităţi demografice, de civilizaţie şi de structurare social-politică de la care a pornit la începuturile erei noastre firul roşu al procesului de etnogeneză românească, şi-au avut amândouă centrul de greutate în Ţara Haţegului.

Dar celălalt capăt al firului, acolo unde încep ştirile scrise despre românii transilvăneni şi mai ales informaţiile de detaliu despre persoane şi sate individualizate, ce pot fi localizate pe teren, Ţara Haţegului ne apare ca o zonă dens locuită, aproape omogen românească, adăpostind zeci de sate cu forme proprii de organizare socială, culturală şi politic-administrativă, precum şi cu procese productive perfect adaptate resurselor regiunii.

În aceste condiţii, cercetările privind formarea poporului şi limbii române, ca şi începuturile vieţii statale româneşti, au în Ţara Haţegului semnificaţii aparte. Necesitatea unor cercetări arheologice temeinice în această zonă şi în această direcţie, a fost de altfel deseori invocată dar, din motive ce ţin de data relativ recentă a creării unei şcoli româneşti de arheologie medievală ca şi de insuficienţele cadrului organizatoric, investigaţiile din Ţara Haţegului şi din zonele învecinate s-au concentrat până acum mai ales asupra premiselor procesului la care ne referim, adică asupra complexelor dacice sau a celor de epoca romană.

De la aceste premise a pornit, în urmă cu 15 ani, planul cercetărilor de arheologie medievală din Ţara Haţegului. Adoptând o metodă la care ne-am referit şi cu alte prilejuri, aceea a reconstituirilor regresive din cuprinsul subdiviziunilor teritorial-geografice de viaţă istorică românească, în aşa-numitele ţări româneşti de la începuturile evului mediu, cercetarea şi-a propus cunoaşterea cit mai riguroasă şi mai detaliată a realităţilor haţegane din vremea primelor informaţii scrise şi apoi, pornind de aici, reconstituirea pe cale arheologică a etapelor care au precedat şi determinat aceste realităţi. Un asemenea plan urmăreşte acumularea treptată a unei informaţii arheologice cit mai consistente şi se întemeiază pe convingerea că studierea problemei formării poporului şi limbii române nu poate fi despărţită de cercetarea începuturilor de organizare politică a societăţii româneşti. Iar cele mai simple şi mai timpurii forme ale vieţii statale româneşti pot fi surprinse cu claritate tocmai în cuprinsul ţărilor la care ne referim.

Metoda despre care a fost vorba nu reprezintă singura cale posibilă a cercetării. Urmărind obiective apropiate celor pe care ni le-am propus, cercetarea modernă adoptă sistemul determinării geografice a unor provincii istorice de la începuturile evului mediu, subdivizate în zone componente în interiorul cărora se precizează microzone. Investigaţia parcurge trei etape succesive, constând din cercetări de suprafaţă exhaustive în provincie (Makroareal, Makrogebiet), echivalente întocmirii repertoriului arheologic, urmate de sondaje în subdiviziunile provinciei (Mesoareal, Mesogebiet) şi apoi, în funcţie de rezultatele sondajelor, săpături arheologice integrale în microzonă (Mikroareal, Mikrogebiet).

O asemenea cale permite extinderea asupra unui teritoriu mai întins a rezultatelor obţinute într-un obiectiv determinat.” Ea este însă condiţionată de angajarea unor colective numeroase şi de mijloacele corespunzătoare. Oricare ar fi calea aleasă de cercetare, prima sarcină constă în precizarea limitelor teritoriale, îmbinând în acest scop criteriul strict geografic cu datele oferite de tradiţia istorică, cu argumentul etnosociologic şi cu cel lingvistic.

Hotarele Ţării Haţegului

Încă de la prima sa atestare documentară în celebra Diplomă a cavalerilor ioaniţi din anul 1247, Ţara Haţegului apare ca o unitate teritorială şi administrativ-politică ce avea anumite teritorii care ţineau de ea: „terra Harszoc cum pertinentibus suis”. Precizarea acestor pertinenţe, deloc uşoară, este esenţială pentru planificarea teritorială a cercetării.

Strict geografic şi în sens restrictiv vorbind, Ţara Haţegului este zona depresionară mărginită la sud de creasta munţilor Retezat, iar la sud-est de pasul Merişor-Băniţa (altitudine 770 m), unde se închide valea superioară a Streiului, vale prinsă între latura răsăriteană a Retezatului şi munţii Şureanului. La est şi nord-est, hotarul îl formează munţii Orăştiei, parte componentă a Şureanului, iar la nord un şir de culmi împădurite care, coborând din munţii Poiana Ruscăi, vin să despartă cursul superior de cel inferior al Streiului între localităţile Haţeg şi Plopi. Spre vest, zona este mărginită de culmile care, desprinzându-se din munţii Ţarcului şi din Poiana Ruscăi, se întâlnesc la izvoarele Bistrei bănăţene dând naştere Porţii de Fier a Transilvaniei (altitudine 656 m).

Între aceste limite, Ţara Haţegului corespunde bazinului superior al Streiului având lungimea, pe axa est-vest, de circa 50 km şi o lăţime de 30-35 km pe axa nord-sud. Suprafaţa este de aproximativ 1.300 kmp, în această valoare incluzându-se şi părţile de munte de la marginea aşezărilor. Dar o asemenea delimitare restrictivă nu mulţumeşte nici chiar pe geografi şi cu atât mai puţin pe etnosociologi sau pe lingvişti, care consideră ca făcând parte din Ţara Haţegului şi depresiunea intracarpatică de la izvoarele Jiurilor, cuprinsă între munţii Retezat, Vâlcan, Parâng şi Şurean, valea superioară a Cernei hunedorene, precum şi o anumită porţiune din cursul inferior al văii Streiului, cu afluenţii ei.

Chiar dacă nu poate ignora înţelesul dat Ţării Haţegului de către geografi, lingvişti şi etnosociologi, delimitarea teritorială ce se impune istoricului porneşte totuşi de la alte criterii. Trebuie luate în considerare, înainte de toate, informaţiile celor mai vechi izvoare scrise din câte ni s-au păstrat. Aceste izvoare atestă apartenenţa la Haţeg a satelor bănăţene de pe cursul superior al Bistrei, prezenţa cnezilor haţegani în calitate de stăpâni sau de întemeietori de sate în inima zonei Pădurenilor din munţii Poiana Ruscăi, sau îi atestă pe aceiaşi cnezi ca având relaţii familiare şi patrimoniale de-a lungul Streiului şi al Cernei, până către vărsarea acestor râuri în Mureş.

Fără a discuta aici problema priorităţii, în sensul unei vechimi mai mari, a datelor stabilite de istorie, de etnosociologie sau de lingvistică, observăm totuşi că ultimele două discipline operează cu informaţii provenind dintr-o epocă relativ recentă, ulterioară transformărilor produse în aceste părţi ale Transilvaniei de evenimentele din secolele XVI-XVIII.

Informaţiile din secolele XIII-XV utile precizării limitelor istorice ale Ţării Haţegului se împart, după semnificaţie, în două categorii. Prima cuprinde soluţiile adoptate de regatul medieval maghiar pentru fixarea unui cadru teritorial-administrativ adecvat exercitării autorităţii sale în această regiune. Deşi au urmărit în mod constant limitarea sau desfiinţarea autonomiei locale şi integrarea regiunii în sistemul comitatens transilvănean, pentru realizarea intereselor financiare, militare sau de altă natură ale coroanei, soluţiile nu au putut totuşi ignora, în chiar interesul regatului, realităţile şi tradiţiile haţegane.

A doua categorie cuprinde ştirile despre modul în care înţelegeau localnicii întinderea şi hotarele ţării lor, în cuprinsul căreia se simţeau legaţi prin relaţii şi interese ţinând de domeniile cele mai variate, de la legături familiare şi spirituale şi până la solidaritatea în apărarea instituţiilor juridice ale Ţării Haţegului. Chiar dacă informaţiile acestei din urmă categorii ne-au parvenit prin filiera aceloraşi acte emanate din cancelariile regatului, surprinderea lor este posibilă.

Ele reies mai ales din contradicţiile documentelor, de pildă din judecarea în faţa enezilor haţegani a unor pricini exterioare teritorial districtului Haţeg de la data judecăţii, din desemnarea unor cnezi din afara districtului Haţeg ca fiind „cnezi haţegani”, sau din precizarea unor sate, în documente succesive, ca făcând pe rând parte din districte diferite sau din domeniile unor cetăţi diferite: Haţeg, Hunedoara şi Deva.

Astfel stând lucrurile, nu este surprinzătoare varietatea şi aparenta lipsă de logică sub care ne apar, în documente, hotarele Ţării Haţegului. De la „terra Harszoc” cu „pertinenţele” ei din anii imediat următori invaziei mongole, atestată ca fiind o parte a voievodatului lui Litovoi cu centrul în Oltenia, în raport cu care regele Bela IV încearcă atunci să-i creeze un regim diferit, ajungem trei decenii mai târziu la un „comitat al Haţegului” aflat sub autoritatea unui înalt dregător regal. Dar pe atunci exista şi un comitat regal al Hunedoarei, după cum exista şi cetatea regală de la Deva, iar izvoarele nu ne lasă să înţelegem pe unde trecea, în accepţiunea autorităţilor regale, hotarul dintre comitatul Haţegului şi teritoriile care ţineau de Hunedoara sau de Deva.

Organizarea comitatului Haţeg de la 1275-1276 a fost însoţită de construirea cetăţii regale de lângă localitatea Haţeg, ambele acţiuni în scopul desprinderii complete a Ţării Haţegului de voievodatul Olteniei, în favoarea regatului şi în condiţiile conflictului din acei ani cu voievodul Litovoi, astfel încât acest comitat ne apare ca fiind sub aspect teritorial chiar „ţara Haţegului cu pertinenţele sale” de la 1247. Comitatul Haţegului îngloba deci toate satele româneşti şi teritoriile din sud-vestul Transilvaniei care, dispunând la aceea vreme de o structură şi de forme proprii de organizare, au ţinut într-o epocă anterioară, în forme mai greu de reconstituit, de voievodatul Olteniei.

În secolul al XIV-lea, comitatul Haţeg mai este de câteva ori pomenit, dar tot mai rar, în locul lui fiind vorba de un „district al Haţegului” sau de un „district al cetăţii Haţeg”, subdiviziune a comitatului Hunedoara. Acest district a înglobat, aşa cum s-a arătat mai sus, şi sate din afara Depresiunii Haţegului, printre care cele de la izvoarele Bistrei bănăţene sau cele de pe Cerna, din imediata vecinătate a Hunedoarei. Districtul era totuşi mai restrâns decât „terra Harszoc cum pertinentibus suis”- sau decât „comitatul Haţeg” din secolul anterior.

O dovadă în acest sens este atestarea tot în secolul al XIV-lea a unui aşa-numit „district al râului Strei” care, la fel ca districtele Haţeg, Hunedoara, Deva şi Dobra, reprezenta o subdiviziune a comitatului Hunedoara. Or, acest district creat artificial pe cursul inferior al râului Strei, în cea mai mare parte din sate desprinse de Haţeg sau poate din sate care constituiau o subdiviziune a Ţării Haţegului, a fost lipsit de viabilitate şi a dispărut.

Este deci firesc ca sate de pe cursul inferior al Streiului, precizate în secolul al XIV-lea ca fiind în „districtul râului Strei” sau în „districtul cetăţii Deva”, dar unde tot atunci sunt atestaţi „cnezi de Haţeg”, să le considerăm ca făcând parte din Ţara Haţegului, înţeleasă în sens istoric şi să nu poată fi lăsate în afara unei cercetări istorice şi arheologice a acestei ţări.

Cercetarea trebuie deci extinsă şi asupra unor zone învecinate hotarelor strict geografice al Ţării Haţegului. Nu poate fi desigur vorba de o cercetare extinsă între limitele fostului comitat al Hunedoarei, limite destul de apropiate celor ale actualului judeţ cu acest nume, deoarece o „ţară a Hunedoarei”, cu teritorii situate pe ambele părţi ale Mureşului, de la izvoarele Crişului Alb şi până la izvoarele Jiurilor, nu a existat la începuturile evului mediu. Comitatul Hunedoara, realitate administrativă ulterioară luării în stăpânire de către regatul medieval maghiar a văii largi a Mureşului, s-a definitivat în secolul al XIV-lea prin înglobarea şi ajustarea teritorială a unor organisme mai vechi, printre care şi „ţara Haţegului cu cele care ţin de ea”.

Este cert că acest comitat nu avea aceleaşi limite cu comitatul hunedorean din secolul al XIII-lea, din vremea în care - exista şi un comitat al Haţegului. De altfel, metodologic vorbind, abordarea subiectului între limitele comitatului hunedorean ar deplasa centrul de greutate al cercetării pe linia Mureşului, adică exact acolo unde în secolele XI-XIV s-au produs cele mai importante modificări prin întemeierea de aşezări noi de către colectivităţi venite din afara Transilvaniei, prin apariţia unor feudali străini beneficiari de danii regale şi prin apariţia noului centru de autoritate militar-politică reprezentat de cetatea Deva.

Cât priveşte teritoriile de la nord de Mureş ale comitatului hunedorean, dinspre munţii Metaliferi şi ai Zarandului, unde comitatul a ajuns până la izvoarele Crişului Alb, ele au avut la începuturile evului mediu un specific istoric distinct. Aceste teritorii se leagă de o altă ţară românească, aceea a Hălmagiului sau „ţara Crişului Alb”, numită uneori şi Ţara Zarandului, termen mai puţin adecvat cercetării medievale deoarece reflectă realităţi destul de târzii, din secolele XVIII-XIX.

Nici despre satele româneşti aflate pe văile afluenţilor dinspre nord ai Mureşului, în fostul comitat Hunedoara, nu se păstrează în documente informaţii asupra gravitării lor înspre Ţara Haţegului. Chiar dacă asemenea legături au existat în epoci mai vechi, zonele de locuire compact românească de la nord şi sud de Mureş au fost destul de timpuriu separate, datorită rolului jucat de valea largă a Mureşului, cale de pătrundere dinspre apus în Transilvania şi loc propice instalării unor colectivităţi venite din afară.

Mai complicată este stabilirea limitei până la care trebuie extinsă spre nord-vest, în masivul Poiana Ruscăi, cercetarea istorică a Ţării Haţegului. Această zonă are sub aspect etnosociologic particularităţi ce o individualizează sub numele de „regiunea Pădurenilor” dar sub aspect istoric, cel puţin atât cât o putem urmări în trecut pe temeiul izvoarelor scrise, ea nu pare să fi constituit o unitate social-politică distinctă de Ţara Haţegului, ci mai degrabă o „pertinenţă” a acestei ţări.

Regimul pe care-l cunosc în secolele XV-XVII cele mai multe sate româneşti din munţii Poiana Ruscăi ne apare ca rezultat al includerii lor în domeniul cetăţii Hunedoara, iar documentele nu cuprind ecouri ale unei organizări teritorial-politice proprii în perioada anterioară. Satele vechi din această zonă, situate la altitudini ce se apropie de 1.000 m, au gravitat spre valea Cernei, spre Ţara Haţegului sau spre Dobra.

Din considerente metodologice şi fără a ne putea considera mulţumiţi de soluţie, limita demarcaţiei trebuie aici căutată în funcţie de orientarea văilor, pe cumpăna apelor, alăturând Haţegului valea Cernei cu afluenţii săi şi încă unele sate din vecinătatea Devei, dar lăsând în afara cercetării zona de vest şi de nord-vest a masivului, care a făcut parte din districtul Dobrei.

Chiar dacă soluţia pare nesatisfăcătoare pentru cercetări de istorie a secolelor XV-XVIII sau pentru cercetările interdisciplinare de istorie, etnosociologie şi lingvistică, acest hotar este singurul posibil pentru investigaţia ce are drept obiect Ţara Haţegului la începuturile evului mediu. Ştirile din documente, care vor fi analizate sub fiecare sat în parte, justifică soluţia. O situaţie oarecum asemănătoare o au şi satele româneşti de pe valea Orăştiei.

Hotarul dintre comitatul Hunedoara şi scaunul săsesc al Orăştiei s-a stabilizat destul de târziu şi nu pare să fi fost identic cu limita nord-estică a Ţării Haţegului, în măsura în care satele de pe valea Orăştiei apar ca fiind în legătură cu satele de pe valea Streiului, prin includerea lor în domenii unitare, această zonă nu poate lipsi dintr-o monografie a Ţării Haţegului.

Analiza situaţiei zonelor de la marginea hotarelor geografice ale Ţării Haţegului îndreptăţeşte concluzia că cercetarea monografică a trecutului acestei ţări nu le poate lăsa în afara atenţiei. Hotarul sudic al ţării istorice care ne interesează se află pe creasta munţilor Vâlcanului şi Parângului, acolo pe unde trecea şi hotarul Ţării Româneşti. Hotarul apusean coboară din munţii Ţarcului şi traversează valea Bistrei între Băuţarul de Jos şi Voislova, urmând apoi cumpăna apelor din masivul Poiana Ruscăi şi ieşind în valea Mureşului la vest de Leşnic. De aici spre răsărit, hotarul este paralel cu Mureşul, pe la poalele dealurilor, până în apropiere de Orăştie, de unde se îndreaptă spre sud urcând pe crestele munţilor Şureanului.

Investigarea unitară a acestui teritoriu, de aproape patru ori mai mare decât suprafaţa Haţegului geografic, este în măsură să permită reconstituirea acelei evoluţii demografice şi transformări a habitatului, întemeieri şi dispariţii de sate, deplasări ale vetrelor de sat în susul sau în josul văilor, ale folosirii de către satele haţegane a resurselor naturale necesare proceselor productive, care toate la un loc au condiţionat istoria Ţării Haţegului.

Limitele cronologice ale cercetării Ţării Haţegului

După precizarea cadrului teritorial, rămâne de stabilit epoca de la care trebuie să pornească, sau la care trebuie să se oprească cercetarea. În spiritul principiilor metodologice despre care am vorbit mai sus, urmează să fixăm momentul pentru care să încercăm reconstituirea detaliată a geografiei istorice haţegane, obţinând astfel un tablou format dintr-o reţea de sate şi de relaţii interne sociale, patrimoniale, economice şi de altă natură, tablou la care să raportăm apoi toate informaţiile oferite de arheologie, pentru reconstituirea epocii anterioare.

Este de la sine înţeles că alegerea unui moment cât mai timpuriu ar fi în avantajul cercetării, deoarece ar elimina din tablou toate elementele care nu ţin de istoria Ţării Haţegului, ci de aceea a comitatului Hunedoara. Un asemenea moment timpuriu ne-ar scuti de obligaţia identificării satelor întemeiate târziu „eventual de către colectivităţi venite din afara Ţării Haţegului şi ar elimina din discuţie relaţiile sociale, patrimoniale sau de altă natură datorate iniţiativelor exterioare societăţii haţegane, în primul, rând iniţiativelor coroanei maghiare şi reprezentanţilor ei locali.

Cu toate acestea, momentul nu poate fi căutat într-o epocă prea timpurie deoarece, cu cât coborâm în trecut, creşte riscul ca tabloul a cărui reconstituire o urmărim să rămână incomplet în puncte esenţiale., în Transilvania medievală, satele au intrat în circuitul juridic al proprietăţii feudale - principală condiţie a atestării lor documentare - în epoci foarte diferite, după data mai timpurie sau mai târzie a maturizării noilor relaţii sociale şi a reflectării lor în actele de cancelarie.

În Ţara Haţegului, care în secolele XIII-XIV reprezenta o zonă aproape omogenă de locuire românească, sistemul relaţiilor dintre societatea localnică şi statul medieval maghiar, constând în principal din recunoaşterea stăpânirilor de sate exercitate de către cnezii haţegani, s-a conturat relativ târziu, mai ales la sfârşitul secolului al XIV-lea şi în secolul următor. Rolul militar al cnezilor haţegani în luptele cu turcii a făcut ca generalizarea acestui sistem de relaţii şi implicit atestarea documentară a satelor şi familiilor feudale româneşti să cunoască momente de vârf sub Sigismund de Luxemburg şi în timpul lui Iancu de Hunedoara.

Dintre numeroasele exemple de care dispunem, este suficientă evocarea cazului satului Tuştea care este atestat, sub raportul situaţiei sale din sistemul stăpânirilor româneşti de sate haţegane, abia după mijlocul secolului al XV-lea. Pe durata unui veac de dinaintea întăririi lui în favoarea unei familii cneziale, nu ni s-a păstrat nici o ştire documentară asupra existenţei satului.

Dacă întâmplarea nu ar fi făcut ca la mijlocul secolului al XIV-lea satul să aibă un preot şi ca acest preot să participe ca asesor jurat la un proces consemnat în scris şi ca documentul să se păstreze şi să fie publicat, satul Tuştea putea să apară ca fiind o aşezare nouă, întemeiată în secolul al XV-lea şi putea chiar să lipsească de pe o hartă a Ţării Haţegului întocmită cu ajutorul documentelor mai vechi de anul 1450.

Din aceste motive, pentru întocmirea unei geografii istorice a Ţării Haţegului de la începuturile evului mediu suntem siliţi să pornim de la informaţiile scrise ale secolului al XV-lea şi să luăm în considerare chiar şi unele ştiri din a doua jumătate a acestui secol, încercând de fiecare dată să deosebim informaţiile ce reflectă realităţi mai vechi de cele oglindind situaţii noi, create în vremea documentului respectiv sau în epoca imediat anterioară. Analiza de ansamblu a informaţiilor şi raportarea lor pe harta Ţării Haţegului asigură de altfel un coeficient de siguranţă foarte ridicat în ceea ce priveşte departajarea dintre situaţiile mai noi şi cele care aparţin epocilor mai îndepărtate.

Pe temeiul documentelor din secolele XIV şi XV suntem în măsură să întocmim un tablou veridic al Ţării Haţegului din jurul anului 1400, tablou care să includă, în mod diferenţiat după vechimea lor mai mare sau mai mică, elementele a căror reconstituire în etapa anterioară revine în principal cercetării arheologice. Nu este lipsit de interes să amintim încă de aici că, între hotarele geografice restrictive ale Ţării Haţegului, nu ni s-a păstrat nici o menţiune documentară referitoare la un nume de aşezare care să fie mai veche decât anul 1315. Această situaţie evidenţiază atât limitele între care documentul scris poate servi cunoaşterii Ţării Haţegului de la începuturile evului mediu, cât şi rolul foarte important ce revine cercetării arheologice.