Letopiseţul Ţării Moldovei, de Grigore Ureche (comentariu literar, rezumat literar)

Letopiseţul Ţării Moldovei, de când s-au descălecat Ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor carea scrie de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă, consemnează perioada cuprinsă între anii 1359 şi 1594, începând, aşadar, cu întemeierea Moldovei de către Dragoş Vodă. Autograful cronicii s-a pierdut, rămânând 22 de manuscrise ale copiştilor Simion Dascălul, Misail Călugărul şi Axinte Uricariul. Dintre aceştia, cel mai fidel copist a fost Uricariul, iar cel care a stârnit reacţii de revoltă a fost Simion Dascălu, deoarece şi-a permis să introducă în textul cronicii capitole proprii, prin care deforma adevărul istoric.

Domnia lui Ştefan cel Mare

Domnia lui Ştefan cel Mare, pentru care cronicarul are o admiraţie mărturisită, ocupă locul central în cronica lui Grigore Ureche. Când s-a suit pe scaunul Sucevei, Ştefan Vodă a adunat „multă mulţime de oaste muntenească şi din ţară” şi a pornit să-l înlăture de la tron pe Patru vodă Aron, pe care îl învinge, îi taie capul ca să răzbune „moartea tătâne-său, Bogdan vodă”, apoi strânge „boierii ţării şi mari şi mici -şi altă curte măruntă” pe Câmpia Dreptăţii, cu acordul cărora a fost uns Domn al Moldovei de către Mitropolitul Theoctist.

Prima bătălie importantă pentru Moldova a fost în 1465, când Ştefan vodă a răscumpărat „cetăţile carile le luase păgânii de la alţi domni”, Chilia şi Cetatea Albă. În anul următor, 1466, în ziua de 10 iulie, „au început a zidi mănăstirea Putna, spre slava lui Dumnezeu şi a Precuratii Maicii Fecioarii Mariei”, a cărei sfinţire are loc la 3 septembrie 1470, eveniment la care au participat mulţi moldoveni şi „multă adunare de călugări”, împreună cu Mitropolitul Theoctist.

Lupta de la Podul Înalt (1475)

Lupta de la Podul Înalt (1475) împotriva turcilor a fost câştigată de Ştefan vodă „nu aşa cu vitejia, cum cu meşterşugul”. Mai întâi, domnitorul a poruncit să pârjolească iarba, „de au slăbit caii turcilor cei gingaşi” - consemnează cu umor şi satisfacţie cronicarul -, apoi a pus câţiva oameni cu buciume şi trâmbiţe peste lunca Bârladului care au sunat „semnu de război”. Luaţi prin surprindere, turcii s-au întors şi s-au năpustit spre locul de unde se auzeau buciumele, împotmolindu-se în „apa şi lunca şi negura” mlăştinoasă, în timp ce Ştefan i-a atacat „dindărăt” şi i-a înghesuit în mlaştină, unde turcii nu aveau loc să-şi desfăşoare oastea şi se călcau în picioare unii pe alţii.

În 1484 Baiazid a venit cu oaste mare, cu ajutor de la munteni şi a ocupat din nou Cetatea Albă şi Chilia, iar vodă Ştefan a reuşit numai să-i alunge din ţară, deoarece ambele cetăţi „le-au grijitu cu oameni, cu puşci şi cu bucate de ajunsu şi au rămas pre mâna turcilor”.

Bătălia de la Codrul Cozminului (1497)

Un spaţiu amplu acordă Grigore Ureche relatării bătăliei de la Codrul Cozminului din anul 1497, în care Ştefan a repurtat o victorie răsunătoare. Craiul Albert venise pe tronul Poloniei după moartea tatălui său, regele Cazimir, care avea tratate încheiate cu Ştefan „împotriva păgânilor, carii în toate părţile fulgera şi tuna cu trăsnetul armelor sale, vărsând sângile creştinilor şi stropşindu volniciia tuturora, înmulţind legea lui Moamet cea spurcată”.

Albert nu-şi dă seama de pericolul militar şi religios al expansiunii turceşti şi nu respectă înţelegerea făcută de tatăl său cu Ştefan, aşa că porneşte cu „vitejiia asupra Moldovei, socotindu că pre lesne o va supune”. Viclean, el nu declară făţiş război voievodului, ci, sub pretextul că vrea să elibereze Cetatea Albă şi Chilia de sub ocupaţia otomană, pătrunde în Moldova în august 1497 cu 80.000 de oşteni şi, umblând „cu înşelăciune”, a primit cu bucurie pe soli şi „darurile ce-i trimisese Ştefan vodă cu mare mulţămită şi cu dragoste”.

Ştefan vodă, crezând în cuvântul craiului Albert şi bucuros că are sprijin împotriva turcilor, nu-şi dă seama de şiretenie decât atunci când mesagerii săi, logofătul Tăutu şi vistiernicul Isac, au fost arestaţi şi duşi la închisoarea din Liov. Domnitorul mobilizează în grabă oastea şi-l întâmpină pe craiul leşesc în apropiere de Roman, la 27 august 1497. Deşi avea o armată mult mai numeroasă, Albert nu poate ocupa cetatea Sucevei, întrucât apărătorii moldoveni „ce risipiia leşii zioa cu puşcile, noaptea astupa găurile şi le întăriia”.

Rămaşi fără hrană şi hăituiţi de moldoveni în atacuri surprinzătoare, istoviţi şi decimaţi într-un război prea lung, polonezii şi-au învinuit făţiş regele că „au venit fără cale, de i-au adus ca să-i piarză pre toţi...”. Infatuarea lui Albert era atât de mare, încât nu a vrut să se declare înfrânt, dar, fiindu-i teamă că va fi abandonat de armată şi aflând că Ştefan primise ajutor de la Radu-vodă al Munteniei şi de la Birtoc al Ardealului, acceptă împăcarea cu Ştefan, chiar pe câmpul de luptă. De remarcat este faptul că în această luptă s-au unit pentru acelaşi ţel Moldova, Ţara Românească şi Ardealul, constituind unul dintre momentele istorice esenţiale ale Evului Mediu.

Impresionat de dublul ajutor primit din partea vecinilor săi, Ştefan l-a răsplătit pe craiul Ardealului, diplomat abil, care intervenise personal în medierea conflictului, apoi îi cere lui Albert să se întoarcă în Polonia pe acelaşi drum pe care intrase în Moldova, pentru ca „să nu mai strice ţara pre alt loc”. Dar regele polon nu respectă nici de această dată înţelegerea şi pleacă pe alt traseu, „pre unde era ţara întreagă”, drum pe care trebuia să traverseze Codrul Cozminului.

Intuind intenţia lui Albert, aceea de a jefui o altă zonă bogată a Moldovei şi de a se ridica astfel în ochii ostaşilor săi, Ştefan a poruncit „să săcuiască pădurea”, adică să taie pe trei sferturi trunchiurile copacilor, iar când va trece oastea polonă prin pădure să-i doboare peste ea. El cu oastea „au intrat după dânşii şi cu doao mii de turci”, i-au lovit din toate părţile pe duşmani şi „oborându (a doborî ) copacii cei întinaţi asupra lor, multă oaste leşască au peritu, unii de oşteni, alţii de ţărani, [...] alţii de copacii cei întinaţi”.

Leşii şi-au pierdut puştile, şi-au abandonat steagurile, „însuşi craiul cu puţini rămăsese”. Auzind că „vine şi altă oaste leşască într-ajutoriu craiului”, Ştefan cheamă pe vornicul Boldur în ajutor şi bătălia s-a dat la Lenţeşti, în ziua de 29 octombrie, când „cu ajutoriul lui Dumnezeu şi cu norocul lui Ştefan vodă şi mare moarte şi tăiere s-au făcut atuncea în oastea leşească”. Restul armatei polone a trecut Prutul spre Cernăuţi, dar a fost din nou lovită de oastea lui Ştefan, care „i-au răsipit şi i-au tăiatu, de-abia au scăpat însuşi craiul cu puţină oaste a sa”.

De moartea lui Ştefan vodă celui Bun, vă leato 7012

În aceste capitole, Ureche evidenţiază câteva dintre valorile morale esenţiale ale epocii: dreptatea divină şi pământeană, respectarea jurămintelor, mai ales a celor militare, apărarea valorilor creştine şi pedepsirea trufiei umane, accentuând în acelaşi timp onestitatea, fermitatea şi patriotismul lui Ştefan cel Mare.

În capitolul De moartea lui Ştefan vodă celui Bun, vă leato 7012, adică în 1504, Grigore Ureche realizează portretul marelui domnitor într-un stil artistic, de aceea este considerat primul portret literar: „Fost-au Ştefan-Vodă om nu mare de stătu, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâea fără judeţu. Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştia a-l acoperi, şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie, însuşi să vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze, şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut gios, să rădica deasupra biruitorilor”.

După întoarcerea de la bătălia pentru recâştigarea Pocuţiei, Ştefan vodă „fiindu bolnav şi slabu de ani” şi mai ales obosit de cei 47 de ani de domnie în care „multe războaie cu noroc ce au făcut, cu mare laudă au muritu, marţi, iulie 2 zile”, în anul 1504, urmându-i la tron fiul său, Bogdan vodă.

Ţara l-a îngropat „cu multă jale şi plângere în mănăstirea Putna, care era zidită de dânsul”, iar cronicarul ilustrează sugestiv durerea sfâşietoare a moldovenilor, care „plângea toţi ca după un părinte al său”. Întreaga natură s-a cutremurat la moartea domnitorului, pe care a prevestit-o printr-o „iarnă grea şi geroasă” şi l-a plâns apoi cu „ploi grele şi povoaie de ape şi multă înecare de apă s-au făcut”.

În încheiere, Grigore Ureche sintetizează principalele merite ale lui Ştefan cel Mare în timpul domniei: „Au domnitu Ştefan vodă 47 de ani şi 2 luni şi trei săptămâni şi au făcut 44 de mănăstiri şi însuşi ţiitoriu preste toată ţara”. „Născut în 1429, Ştefan a devenit domnitor la numai 28 de ani (1457) şi a murit la vârsta de 75 de ani, în ziua de marţi, 2 iulie 1504.”

Domnia Iui Alexandru Lăpuşneanul este relatată încă de la ocuparea tronului prin vicleşug, în 1552, când acesta i-a tăiat nasul lui Joldea, logodnicul fetei lui Patru vodă şi, după ce l-a trimis la mănăstire, a luat-o „să-i fie doamnă lui”. Petru Rareş fusese un domnitor bun pentru Moldova şi oamenii aveau pentru el un respect şi o admiraţie care se manifestau şi după moartea acestuia. El avusese doi fii, unul un desfrânat, iar celălalt un aventurier, aşa că, după ce domniseră scurt timp, fuseseră omorâţi.

Roxanda, unica fiică a fostului domnitor, rămăsese singură pe lume şi familia hotărâse s-o mărite cu Joldea, care este înlăturat de Alexandru Lăpuşneanul prin tăierea nasului şi retragerea la mănăstire. Odată căsătorit cu domniţa Roxanda, Lăpuşneanul câştigă multă simpatie din partea poporului, fiica lui Petru Rareş fiind un adevărat simbol al cinstei şi patriotismului tatălui ei.

După nouă ani de domnie, în 1561, Alexandru Lăpuşneanul a fost atacat de Heraclu Vasilicu şi învins la Verbie. După ce i-a luat averea, le-a promis boierilor „să le facă bine mai mult decât vor pofti ei”, iar aceştia, crezându-l, „i-au închinat Ţara de Sus”, trădându-l pe fostul domnitor, Lăpuşneanul. Noul domn s-a aşezat pe tronul Moldovei şi a luat numele de Ion vodă Despot, iar Alexandru Lăpuşneanul a fugit împreună cu familia în Asia Mică.

Întrucât, în cei trei ani cât a condus Moldova, Despot vodă s-a dovedit un domnitor tiran şi lacom, care „calcă obiceele ţării şi face şi jafuri”, este înlăturat de la tron de aceeaşi boieri care-l trădaseră şi pe Lăpuşneanul, aliindu-se de această dată cu hatmanul Tomşa, pe care-l sprijină să se înscăuneze, după ce Ştefan Tomşa îl ucide pe Despot.

A doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul

A doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul este posibilă datorită sprijinului pe care sultanul Suleiman i-l acordă. Ştefan Tomşa află că Lăpuşneanul ajunsese la Brăila cu oaste şi că se pregătea să intre în ţară pentru a ocupa tronul Moldovei. El hotărăşte să trimită pe sfetnicii săi apropiaţi, „Motoc vornicul şi Veveriţă postelnicul şi cu Spanciog spătar”, la Lăpuşneanul ca „să-i spuie că ţara nu-l va, nici-l iubescu”, dar s-au întors cu răspunsul ferm al acestuia: „De nu mă vor, eu îi voiu pre ei si de nu mă iubescu. eu ii iubescupre dânşii şi tot voiu merge, ori cu voie, ori fără voie”.

Lăpuşneanul venise cu oaste mare, „de au acoperit ţara ca un roiu”, iar Tomşa fuge „în Ţara Leşească şi s-au aşezat la Liov, după ce au domnitu 5 săptămâni”. Lăpuşneanul şi-a trimis un om de încredere „de i-au tăiat capul Tomşii şi lui Motoc vornicul şi lui Spanciog spătariul şi lui Veveriţă postelnicul”, îngropându-i apoi la mănăstirea Onofrie.

Hotărât să se răzbune pe toţi vrăjmaşii săi care îl trădaseră în prima domnie, îi invită pe boieri la curtea domnească şi „dacă au intrat în curte, slujitorii, după învăţătura ce au avut, închis-au poarte şi ca nişte lupi într-o turmă făr’ de niciun păstor, au intrat într-înşii, de-i snopiia şi-i junghiia, nu numai boierii, ce şi slujitorii”. Nu s-a mai ţinut seama care dintre ei era vinovat şi care nu şi „au perit atuncea 47 de boieri, fără altă curte, ce nu s-au băgat de samă”.

Vrând să intre în voia turcilor, care făgăduiau domnia Moldovei aceluia care „va răsăpi toate cetăţile din ţara Moldovei”, Lăpuşneanul a umplut cetăţile cu lemne şi le-a dat foc „de au arsu şi s-au răsipit”, oprind pentru sine numai cetatea Hotinului.

Despre moartea lui Alexandru Lăpuşneanul, cronicarul Ureche relatează că, fiind grav bolnav, a poruncit episcopilor şi boierilor că „de-l vor vedea că ieste spre moarte” să-l călugărească. Aceştia, văzându-l „mai multu mort decât viu”, I-au călugărit „şi i-au pus nume de călugărie Pahomie”. Când şi-a revenit şi s-a văzut în haina monahală, Alexandru Lăpuşneanul a zis „că de să va scula, va popi si el pre unii”. Ştiind „câtă groază şi moarte făcusă mai nainte în boierii săi” şi temându-se de mânia domnitorului, „l-au otrăvit şi au murit”, apoi l-au îngropat cu cinste „în mănăstirea sa, Slatina, ce ieste de dânsul zidită”.

Politica externă a Moldovei este determinată de aşezarea ţării „în calea răotăţilor”, din care cauză „de multe ori se făcea războaie ca să să apere ţara şi pământul său”, prădată şi arsă de tătari şi turci, bântuită de „foamete mare şi lăcuste multe”. Cronicarul semnalează pericolul expansiunii otomane, care „ca o negură acoperă lumea”, precum şi lăcomia sultanilor care este „ca sacul fără fund”.

Cronicarul scoate în evidenţă faptul că turcii nu au făcut niciun bine ţării, fiind „ca vasul cel fără fund, măcară câtă apă ai turna într-însul, nu-l mai poţi umplea, aşa şi turcul, de ce dai mai mult, de aceia îţi face mai multă nevoie, că el darul îl scrie obicină (obicei)”. Grigore Ureche îi laudă pe boierii cu dragoste de ţară, ale căror trăsături definitorii sunt vitejia şi spiritul de sacrificiu puse în slujba Moldovei.

Stilul cronicii este concis, sobru, cu elemente descriptive şi portretistice. Cronica lui Grigore Ureche a constituit un important izvor de inspiraţie pentru Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Barbu Ştefănescu Delavrancea şi Mihail Sadoveanu.

Check Also

Gură-Cască, om politic, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Gură-Cască, om politic, de Vasile Alecsandri, este o canţonetă comică. Scris, probabil, la Mirceşti, în …

Haimana, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Haimana, de Vasile Alecsandri, este o canţonetă comică. Scris, probabil, mai târziu decât Paraponisitul, Kera …

Kera Nastasia sau Mania pensiilor, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Kera Nastasia sau Mania pensiilor, de Vasile Alecsandri, este o canţonetă comică. Scris la Mirceşti …

Paraponisitul, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Paraponisitul, de Vasile Alecsandri, este o canţonetă comică. Scris probabil la Mirceşti prin 1861-1865, monologul …

Barbu Lăutariul, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Barbu Lăutariul, de Vasile Alecsandri, este o canţonetă comică. În acest cânticel comic, scris la …