Leonid Dimov

Leonid Dimov (11 ianuarie 1926, Ismail, Basarabia - 5 decembrie 1987, Bucureşti) - poet şi traducător. Este fiul Nadejdei Dimov. Când avea 3 ani s-a stabilit împreună cu bunicii la Bucureşti. Îşi ia bacalaureatul, în 1944, la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti, după care face studii, fără să le încheie, la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, la Institutul de Teologie Ortodoxă, la Facultatea de Drept şi la Facultatea de Biologie din Bucureşti. Membru al Partidului Comunist Român din 1944, este exclus în 1950, după ce în 1945 îşi depusese carnetul. Lucrează ca redactor la revista „Studentul român”, la Agerpres, la Institutul Româno-Sovietic şi la revista „Arta plastică”. În anii 1958 şi 1959 este încarcerat la Jilava pentru „insulte la adresa lui Stalin”. Debutează în „Revista Colegiului «Sf. Sava»” (1943) şi editorial, cu volumul Versuri (1966).

Tudor Arghezi sau Ion Barbu - poezie „leneşă”, fără mesaj, „surd mârâit la săgeata Ideii” sau, dimpotrivă, „lumea purificată până la a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru”, „act clar de narcisism” -, cei doi mari poeţi, cu formulele lor de creaţie atât de diferite, cu esteticile lor divergente, se „întâlnesc”, în mod paradoxal, în lirica lui Dimov. E dificil de explicat această stranie simultaneitate a modelelor, această simbioză realizată din materii atât de străine una de alta. Iată-l mai întâi pe Arghezi, cel din Testament, decupat impecabil (ca tonalitate, ca ritm, ca lexic chiar) pentru a coagula tot un fel de artă poetică: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte. / În seara răzvrătită care vine / De la străbunii mei până la tine, / Prin râpi şi gropi adânci, / Suite de bătrânii mei pe brânci, / Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă. / Cartea mea-i, fiule, o treaptă.”

Iar la Dimov, poemul Destin cu cioburi începe aşa: „Crâşmarul aplecat peste tejghele / înfige-n noapte şiş, până-n prăsele; / La masa cu clondire de răvac / S-au aşezat strămoşii mei şi tac. / Ştiu, aţi venit pe drumuri cristaline / Cerşind din târg în târg, până la mine, / Reptile oarbe din care mă trag / (Ca să-mi daţi toate tainele-n vileag).” O artă poetică de semn minus, parodică, o dulce zeflemea. „Strămoşii”, muţi, dar foarte insistenţi, îl urmăresc pe urmaş până la sastisire; în plus, pe „traseu”, nu pregetă să dea pe gât „balerce de poşirci” şi să încerce „prin cuhnie, bucate”. Sunt vicleni (dar fără „mânia bunilor mei” din poemul lui Arghezi), răbdători, insinuanţi; vor aştepta, în continuare, ca urmăritul să li se alăture. Bineînţeles că acesta (eroul liric), cu tot respectul pe care îl datorează („casa - / în frac, unde v-am aşteptat cu masa”), joacă o comedie a nesupunerii şi a independenţei; dar în cele din urmă se simte că le va da satisfacţie.

În modul său atât de simplu şi atât de sofisticat totodată, oniricul Dimov se raportează - cu o ironie tandră, întoarsă exclusiv asupra lui însuşi - la tradiţie; mai întâi numind-o, apoi scăpându-i şi, finalmente, predându-i-se. Revenind la Testamentul arghezian, se poate remarca imediat că atmosfera e cam sumbră, că străbunii sunt cam crunţi, în primitivismul lor arhaic şi în durerea „surdă şi amară” pe care au trebuit s-o îndure. Zdrenţele, veninul, ocara, cenuşa morţilor, bubele, mucegaiurile şi noroiul, ciorchinele de negi invocat ca element al comparaţiei, durerea „de vecii întregi”, chiar sublimate în „frumuseţi şi preţuri noi” de mânuitorul condeiului, continuă să apese ca o lespede asupra poemului, făcându-l grav, de nu chiar mohorât. De aceea şi impresionează zvâcnirea spirituală, creatoare: pentru că o materie grea, lutoasă, e trudnic lăsată în urmă.

Nimic din aşa ceva în poemul lui Dimov, poate doar o uşoară melancolie ce irizează versurile şi atenuează din comicul întâmplărilor. Diferenţa atât de netă vine poate din faptul că tradiţia este, acum, una culturală. Trecutul este poezie. Cât de mult îl provoacă acest „trecut” poetic pe oniricul Dimov, se poate vedea şi din insistenţa cu care el îl actualizează, folosind anumite tipare argheziene. Este vorba, mai întâi, de acea sincopare a versurilor (sparte în propoziţii scurte, gâfâite) care dă, la poetul „cuvintelor potrivite”, o inconfundabilă notă de dinamism şi totodată oralitate.

Se întâlnesc, apoi, tehnica savantă a intercalării dialogului în descriere (cu neaşteptate intervenţii şi piruete verbale), precum şi alternarea propoziţiilor scurte cu cele mai lungi, cu spectaculoase ruperi de ritm: „Noroc, vulpe, dă-mi laba, / Vom dansa un tangou ca la Punta del Gaba”; „Fugi acum, coridorul te duce / Chiar la intrarea-ntr-o altă răscruce / Cu albe portaluri zâmbind din mânere / Apasă pe primul, te lasă-n cădere, / Aşa. N-avea teamă. Dă-mi mâna. / Începe-vom azi săptămâna” (Invocaţie); „Era spre dimineaţă. Cu privirile pironite în pavaje / Păşeau X, Y: două ciudate personaje. / - Nu merg, şopti insul X / În dreptul unei firme de onix. / - Coboară, spuse Y. Ştiu eu ce ştiu” (Vis cu periplu); „Ţine pasul. Nu mă sili să te caut. / Respiră în ritm. Calcă precaut. / Nu privi înapoi. Fereşte-te de ameţeală. / Iată măgura finală / Cu iezerul ascuns. / Cum îţi bate inima! Am ajuns. / (...) Dormi acum! Poate, pe-ncercate, / Vei înnoda visul de realitate. // Trezeşte-te. Priveşte. Afară / S-a făcut primăvară. / Prinde-te cu grijă de inele, / Fereşte-te să nu-ţi intre prin piele / Ţurţurii încă nescuturaţi. / Parcă am fi nişte acrobaţi. / Nu râde! Uşurel! Aşa, / Prinde-te de mâna mea, / Sus! / Parcă n-ar fi peisajul presupus / A se întinde dincolo de creste” (Schiorul).

Nu e exagerată afirmaţia că cei doi poeţi sunt nişte acrobaţi ai versificaţiei, nişte profesionişti evoluând la trapezul ingambamentului. Similitudini apar la tot pasul, dar modelul „suprem”, cel mai frecvent calchiat de Dimov, este acela din Duhovnicească: „Deschide uşa. Lasă clanţa. / Am orbit tot privind cum sticleşte faianţa / Şi nu te mai văd decât pe tine. / Lasă clanţa. N-o mai ţine. / Ştiu, eşti aşteptat şi totuşi eşti / Mereu aici lângă mine, în Bucureşti, / Berbece vânăt de carton presat / Cu lavalieră şi guler lat”; „De ce te uiţi în spate, de ce miroşi, / de ce tremuri şi nu-mi spui nimic? / De ce-ai căzut? De ce nu te ridic? / De ce te las nemângâiată / să priveşti obezul spirit de vată / cu plămânii lui portocalii / bătând peste cetăţi, peste seminţii / înghiţite de-a valma? / Dă-mi drumul! Nu-mi mai muşca palma. / Iată, au început să lumineze obiectele, ceaslovurile, filosofiile, pandectele, / aduse aici când n-au mai fost de folos / oamenilor de afaceri de jos. / Mi s-a ridicat părul măciucă, / din toată mintea a mai rămas o nucă / şi-o simt cum se zbate / să uite de toate” (O întâlnire în pod).

Ion Barbu, autorul Jocului secund, „mai pur”, este şi mai uşor de recunoscut, cu inconfundabilă sa amprentă (versuri esenţializate la maximum, cu o tăietură topică neobişnuită), în poemele lui Dimov. Se întâlnesc aici, de asemenea, o profuziune de termeni ştiinţifici, de cuvinte, în general, cu o sonoritate aparte: fie neologisme „proaspete”, încă uimite de limba în care au intrat („cerulee”, „bolemniţi”, „proceleusmatic”), fie regionalisme verzi, pline de sevă („răvac”, „a sgârma”, „băsnaş”).

Numeroase mostre din poezia lui Dimov par curat barbiene: „Elipse descrescând urmez în zbor / încet, spre centru, desfăcut în cete: / Stau zile grămădite-n coridor / De vizitiul dus ca să se-mbete. // Aşteaptă-n radă veselul vapor / Feeric, sub presiune, mugitor, / Cu ochi de căpitan ţintind lunetă. // Ci eu aici elipse noi încerc / Tot mai rotit, mai iute, mai în cerc / Şi simt un miez de suflet cum regretă” (Pe malul Styxului, II); „În ochi adânci incendii calme joc, / Desculţ, aţâţ pământul să se zbată, / Şopârle scumpe dorm ca-ntr-un ghioc / Alături de opinca-mi despicată. // Opritu-m-am din drum, aci, la mal, / Cu ce-am agonisit: căruţă, cal; / De piatră-s turmele răsfrânte-n spate // Şi scormon bucuros după caval / În sarică, nevindecat Tantal: / Un cânt să-ncerc din câte-s, încă, toate” (Pe malul Styxului, III); „Tumult inclus în anatomic tumul, / Sub albe palisade, în scizuri, / Degeaba-i strâns din vechi memorii cumul / De valuri năvălind pe alte guri” (Pe malul Styxului, IX).

Sau începutul încântătorului poem Vedeniile regelui Pepin, scris, de altfel, „în memoria lui Ion Barbu”: „Învineţea, la nuntă cu alai, / Pe frunzele de viţă, mucigai, / Iar bobul vin împurpura prin vine / De strugure. Cădeau rubine. / Stricată, bocănea la vânt palanca / Sub merii povârniţi în umbră francă. / Era o toamnă cu pomelnic surd / Pe vremea regelui Pepin cel scurt”.

E evidentă, astfel, curioasa complementaritate a celor doi poeţi în scrisul unui „urmaş” care îi concurează pe chiar terenul lor, şi cu armele lor atât de diferite. Se observă însă cu uşurinţă că, indiferent de tiparul adoptat, lirica lui Dimov îşi păstrează o puternică - aproape violentă imagistic - originalitate. Sub un material „străin”, exprimată în termenii „altuia”, pulsează o sensibilitate cu totul aparte. Poetul postbelic nu are, aşadar, o frază argheziană şi una barbiana, nu oscilează între mari modele, preluate mai întâi cu şovăieli de novice şi abandonate apoi cu lejerităţi de maestru. Traseul său poetic nu este unul ondulat, cu inegalităţi şi incongruenţe, cu notabile (s)căderi şi mari reuşite; el e un poet mereu egal cu sine, şi perfect matur de la bun început. Şi de o originalitate ce refuză parcă să se dilueze. În poeme coexistă două tipare lirice bine încrustate, altfel opuse în esenţa formulei lor.

Detenta lui Dimov este însă mai înaltă decât o simplă pastişă, şi decupajele sale nu au nici finalitate parodică. Raportul pe care poetul postbelic îl stabileşte cu cele două voci inconfundabile ale modernităţii interbelice nu este nici de inferioritate, nici de superioritate; este vorba, mai curând, de un fel de „comerţ” intelectual-liric, de un parteneriat măgulitor pentru ambele părţi. Este vorba, în primul rând, de o „recunoaştere”.

Modernitatea interbelică aproape că se „clasicizase” şi se prefăcuse în cristale, în conştiinţa epocii în care scria Dimov. Deşertul realismului socialist provocase o comunicare şi mai vie între vârste diferite ale literaturii noastre: poeţii „şaizecişti” căutau febril şi găseau, dincolo de acest deşert literar, modele veritabile care să le precipite propriul lirism. Mişcarea este aşadar mai largă, aproape generală; pentru a putea scrie, într-un climat ideologic încă apăsător, tinerii poeţi ai acelor ani trebuiau mai întâi să citească foarte atent, cu creionul în mână, operele unor „înaintaşi” mai îndepărtaţi, dar substanţiali.

Chiar şi poezia neomodernistă de „cunoaştere”, în care eul liric îşi amplifică subiectivitatea până la a cuprinde - şi a modifica - întreaga lume „obiectivă”, se supune, benevol, acestui proces în doi timpi. Cunoaşterea este „deschisă”, făcută posibilă printr-o preliminară recunoaştere. Iată un „simptom” care, în condiţii normale, ar fi fost interpretabil cu totul altfel: ca un indiciu al manierismului, al „oboselii” unei fraze de cultură. Aici şi acum, dimpotrivă, el indică o prospeţime a substanţei lirice resuscitate; nu o epuizare a ei. Nu altfel stau lucrurile cu poemele „argheziene” ori „barbiene” ale lui Dimov. Nici el nu le scrie dintr-un deficit de originalitate, ci tocmai pentru a putea fi, cu adevărat, original. Tiparele decupate cu atâta dexteritate devin, la poetul postbelic, generatoare: dezvoltă serii şi succesiuni de imagini, însufleţesc ritmul poemului şi îi sporesc, abundent, materia.

Astfel, Ia poetul „cuvintelor potrivite”, în Ucigă-l toaca, versurile coagulează o „poveste”, au un sens epic centripet (unul destul de macabru, ca în multe din compoziţiile volumului Flori de mucigai). Tensiunea creşte pe parcursul poemului, până la un ingenios contrapunct final. În schimb, la Dimov, „mecanismul” arghezian (sincoparea versurilor, oralitatea intervenţiilor, ingenioasele împletiri dintre descriere şi dialog, alternarea propoziţiilor scurte cu cele lungi, ruperile de ritm, utilizarea ingambamentului etc.) va angrena o uriaşă forţă centrifugă, care frânge linia unei anume „povestiri” şi împinge nenumăratele elemente inventariate în tot atâtea direcţii. În locul unei însumări şi al unei totalizări semantice, se constată o descentrare ce dizolvă cu totul o posibilă semnificaţie unitară.

Se urmăreşte, de cele mai multe ori, pura sonoritate verbală, nota de pitoresc şi de bizar a scenelor schiţate, culoarea fiecărui element în parte: „Plini de prestanţă, / Lănţarii măsurară prima distanţă / (6 m) şi notară la rubrica «Observaţii»: / «Fecioară. Vica. Îşi roade unghiile de nesaţii.» / Os ivea dimineaţa, sidefat. / «Vica, mamă, te-ai sculat?» / Ţipă o babă la geamul alăturat / («Obeză. Dă în cărţi. Candele-n odaie. / Ciudate lampioane dintr-un Paris de Paie. / Ascultă la prânz, în cămăşoi, / Cotele apelor Dunării, la postul doi»)” (O dimineaţă în curte).

Poemul este atât de „încăpător”, încât apare în el inclusiv un locatar japonez, „pripăşit, cine ştie cum, pe aici”. În universul liric dimovian, o toleranţă neobişnuită e suverană, împingând la extrem (ca şi Marin Sorescu) tendinţa argheziană de a lărgi universul poeziei şi totodată de a-i democratiza limbajul, poetul îşi deschide larg porţile fanteziei, lăsând să irumpă în versurile unui singur poem trei lănţari soioşi, o fată dulce, splendidă, un plutonier, câteva babe şirete, o femeie trupeşă, deşteaptă, un japonez ceremonios, un băieţel blond şi - nu în ultimul rând - tăbăcarul tocmai decedat (neică Marin).

Similitudinea cu „Liliecii” sorescieni este frapantă. Numai că, la Dimov, peisajul e preponderent citadin, astfel că periferia oraşului, mahalaua pestriţă iau locul unui sat, prin firea lucrurilor, mai închis, mai „structurat” şi oarecum încremenit în ritualul arhaic. Aici, elementele sunt variate şi combinate parcă la infinit, rezultatul fiind o proliferare enormă de personaje şi obiecte, materii nobile sau umile, o „foiala moale”, veritabile „forfote de culoare”. Turnul Babel, însufleţind extraordinar de plastic un alt poem de largi dimensiuni, s-a golit, în prăbuşire, deşertându-se în întreaga operă a autorului. Sigur că există „un fel de densitate” în acest univers poetic. El este conturat după criteriul „legislativ” al visului, cu haosul bogat în semnificaţii subconştiente al acestuia, cu „logica” lui ce leagă, într-o singură secvenţă, elemente complet divergente.

Dar oniricul Dimov „disciplinează”, aşa-zicând, visul, dând libertăţii sale o organizare artistică. Toate poemele sale, chiar şi cele mai stranii, sunt impecabil ritmate şi rimate, cu rime - e adevărat - insolite, năstruşnice, pline de haz („sidefat” / „sculat”, „cămăşoi” / „doi”, „calcanu”' / „Câlniceanu”, „Marin” / „argentin”). E efortul unui tipic poet de atelier, baroc, şlefuind cu atenţie şi răbdare vocabulele rare (sau, dimpotrivă, tocite de atâta banalitate) şi făcându-le să se lege, în sonorităţi muzicale, unele de altele.

Cuvintele lui nu sunt mai puţin „potrivite” decât cele ale lui Arghezi. Numai că libertatea lor „combinatorie” e mai mare. Apare într-un poem o imagine: a sufertaşului „rozalb” cu „de toate”, care fixează bine întreaga lirică a lui Dimov, funcţionalitatea remarcabilă a libertăţilor ei întreite şi suprapuse. Spaţiul, mai întâi, se dilată, prin hiperrealismul descripţiei; timpul, apoi, se „umflă” fantastic, pentru a nu „răni”, prin apăsarea clipei care trece, personajele ciudate care tot apar (de la vârcolacul albastru, îndrăgostit de Clotilda, până la demonii verzi, gigantica spălătoreasă şi miraculoasa călătoare); în fine, materia însăşi a poeziei poate lua ipostazele cele mai curioase şi suferi metamorfoze tulburătoare. E o lume în continuă fierbere, într-un clocot vital, cu „scene fără şir” şi cavalcade răsunătoare, cu un „registru inventar” fabulos de elemente şi personaje.

Eroul liric trece lin pe deasupra lor, într-o plutire de aerostat prietenos şi complice; prin levitaţie, plutire, zbor, „foiala moale” de jos e nu doar atent inventariată, ci şi ocrotită. Iar densitatea verbală şi nominală a versurilor, cadenţa verbelor şi frecvenţa substantivelor creează o senzaţie paradoxală, de vârtej pentru o clipă încremenit: un bâlci magic suspendat într-o imagine, ca în Vis amalgamat: „În miez de cozonac, miez de şofran, / E-un târg burlesc cruţat de Ghinghis Han. / Să nu mi-l strici: alunecă uşor, / Ce mers barbar ai şi nepăsător! / Covoare dorm în praguri, boieresc, / Duioase turle clopote pornesc, / Departe zac viroage cu cenuşă, / Aprind mangaluri ceaprazari în uşă, / Şi-acum să trecem la copilării / Cu capete de cal în bălării, / Cu oşti din Indii pe elefanţi trişti, / Mor toate dacă te mişti!”

Iată cum îi „împacă” poetul oniric, în versurile sale, pe Tudor Arghezi şi pe Ion Barbu: prin poarta somptuoasă, pe care o deschide larg (între ei şi între el şi ei), a balcanismului. Bazarul forfotitor şi pestriţ, răsfirarea fabuloasă de obiecte, rotirea, într-un vârtej năucitor, a atâtor personaje, „înghesuirea” atâtor elemente: toate acestea au fost pictate, cu imagini cinetice şi sintetice, prin utilizarea mecanismelor argheziene de producere şi însufleţire a versului. Dar, odată developate aceste instantanee, ele trebuie să încremenească într-o barbiana „slavă stătătoare”, pentru ca magia să nu se mai spulbere niciodată. Bâlciul oniric, suspendat într-o imagine bogată, somptuoasă, fabuloasă, va fi astfel prelungit la infinit, eternizat. Poezia lui Dimov este în întregul ei o minunată halima.

Opera literară

  • Versuri, Bucureşti, 1966;
  • 7 poeme, Bucureşti, 1968;
  • Pe malul Styxului, Bucureşti, 1968;
  • Carte de vise, Bucureşti, 1969;
  • Eleusis (în colaborare cu Florin Pucă), Bucureşti, 1970;
  • Semne cereşti, Bucureşti, 1970;
  • Deschideri, Bucureşti, 1972;
  • ABC, Bucureşti, 1973;
  • Amintiri (în colaborare cu Mircea Ivănescu şi Florin Pucă), Bucureşti, 1973;
  • La capăt, Bucureşti, 1974;
  • Litanii pentru Horia, Cluj Napoca, 1975;
  • Dialectica vârstelor, Bucureşti, 1977;
  • Tinereţe fără bătrâneţe, Bucureşti, 1978;
  • Spectacol, Bucureşti, 1979;
  • Texte, prefaţă de Mircea Iorgulescu, Bucureşti, 1980;
  • Veşnica reîntoarcere, Bucureşti, 1982;
  • Carte de vise, ediţie îngrijită de Marina Dimov, Bucureşti, 1991;
  • Baia, ediţie îngrijită de Marina Dimov, Bucureşti, 1995;
  • Momentul oniric (în colaborare cu Dumitru Ţepeneag), ediţie îngrijită de Corin Braga, Bucureşti, 1997;
  • Versuri, îngrijită şi postfaţă de Nicolae Bârna, Bucureşti, 2000;
  • Scrisori de dragoste (1943-1953), ediţie îngrijită şi introducere de Corin Braga, Iaşi, 2003.

Traduceri

  • Z. Vigodskaia, Un fugar periculos, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu T. Cosma);
  • A.F. Tresnikov, Istoria descoperirii şi cercetării Antarctidei, Bucureşti, 1965;
  • R.M. Alberes, Istoria romanului modern, prefaţă de Nicolae Balotă, Bucureşti, 1968;
  • Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, prefaţă de Mircea Martin, Bucureşti, 1970;
  • Curzio Malaparte, Sodoma şi Gomora, Bucureşti, 1970;
  • Andrei Belîi, Versuri, Bucureşti, 1973;
  • Artiom Vesiolîi, Volga petrece, Bucureşti, 1973;
  • G.B. Marino, Florilegiu, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1976;
  • M.I. Lermontov, Poezii, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1977;
  • Rene de Solier, Arta şi imaginarul, prefaţă de Ion Pascadi, Bucureşti, 1978;
  • Gerard de Nerval, Poezii, prefaţă de Vasile Nicolescu, Bucureşti, 1979;
  • L.N. Tolstoi, Copilăria, adolescenta, tinereţea, Bucureşti, 1980.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …