La hanul lui Mânjoală, de I.L. Caragiale (comentariu literar, rezumat literar)

La hanul lui Mânjoală, de I.L. Caragiale, este o nuvelă fantastică şi a apărut mai întâi în „Gazeta săteanului” (1898), apoi în volumul Nuvele, povestiri.

Nuvela este o proză fantastică, fiind construită prin îmbinarea armonioasă a planului real cu cel fabulos. Acţiunea nuvelei se desfăşoară în două planuri temporale şi spaţiale, unul obiectiv, care înscrie evenimentele narate în prezentul realităţii şi celălalt, subiectiv, al fabulosului mitic, ce tulbură subconştientul uman.

Tema

Tema nuvelei ilustrează mitul folcloric al vrăjitoarei malefice, care-i atrage pe tineri şi-i întoarce din cale tulburându-le minţile, scoţând la suprafaţă dorinţe ascunse, dar care, odată ieşiţi din cercul magiei diavoleşti, îşi reiau făgaşul normal al vieţii.

Ideea operei

Ideea operei exprimă un adevăr mitic ancestral şi anume că acela care foloseşte practici vrăjitoreşti este pedepsit, dacă nu reuşeşte să iasă de sub influenţa farmecelor, aşa cum este pedepsită cocoana Marghioala la bătrâneţe, fiind mistuită de incendiul care a ars hanul din temelii, sugerând chinurile Iadului, unde s-a dus sufletul ei după moarte.

Construcţia subiectului

Incipitul

Incipitul, sub forma monologului interior, conţine informaţia exactă referitoare la timpul real şi anume că mai este „un sfert de ceas până la hanul lui Mânjoală...”. Nuvela debutează cu planul real, prin monologul naratorului care este şi personaj în ipostaza călătorului, această operă fiind printre puţinele creaţii ale lui Caragiale în care naraţiunea este la persoana I. Modalitatea narativă, aşadar, se remarcă prin prezenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese substituirea acestuia de către personaj.

Personajul-narator

Personajul-narator, în ipostaza călătorului, se îndreaptă către Popeştii-de-sus, la pocovnicul Iordache, unde socoteşte că va ajunge în jurul orei zece. Călăreţul se află aproape de Hăculeşti, mai are un sfert de ceas până la hanul lui Mânjoală”, unde va poposi pentru „trei sferturi de ceas” ca să-i dea calului grăunţe. Personajul-narator este subiectiv, deoarece relatează propriile reflecţii privind călătoria prin intermediul monologului interior şi a stilului indirect liber. Punctele de suspensie folosite în calcularea orelor necesare până la destinaţie, în formularea concluziei că a „cam întârziat... trebuia să plec mai devreme...” şi a speranţei că pocovnicul îl va aştepta totuşi, dau monologului o discontinuitate a gândurilor şi, împreună cu expresiile din limba vorbită, creează stilului o oralitate sugestivă.

I.L. Caragiale

Călătorul zăreşte „ca la o bătaie bună de puşcă” luminile hanului lui Mânjoală şi, prin flash-back, îşi aminteşte (timpul subiectiv) că omul murise de vreo cinci ani, lăsând afacerile pline de datorii. Nevastă-sa, Mânjoloaia, o femeie zdravănă, şi-a plătit datoriile, a reparat hanul şi acareturile, a mai construit încă „un grajd de piatră” şi toată lumea vorbeşte că „trebuie să aibă şi parale bune”. Gura lumii o bănuia de farmece, ori că o fi găsit vreo comoară de a reuşit să scape de datorii, ba să facă şi afacerile să meargă. Se manifestă aici ipostaza naratorului-mesager, deoarece transmite cititorului fictiv aflate de el de la alţii.

Întâmplările scapă logicii fireşti - planului real - şi se înscriu într-un cadru fantastic: doi fraţi se duseseră într-o noapte să prade hanul, împreună cu alţi doi tâlhari. Unul dintre ei, „ăl mai voinic, om cât un taur”, când a ridicat toporul să spargă uşa, „a picat jos” şi-a murit, iar celălalt frate a amuţit. Cei doi tâlhari care-i însoţeau l-au pus pe mort „în spinarea frate-său”, cu gândul să-l îngroape undeva, departe, dar când să iasă din curtea hanului, Mânjoloaia a deschis fereastra şi a început să strige „hoţii!”. În mod cu totul surprinzător, în aceeaşi clipă, le-a apărut în faţă „zapciul (subprefect) cu mai mulţi inşi şi cu patru dorobanţi călări”.

Speriaţi de moarte, hoţii au luat-o la fugă, lăsând acolo „mutul cu frate-său mort în cârcă”. Toată lumea ştia „că mutul vorbeşte” şi când a început interogatoriul au crezut că se preface. Deşi l-au bătut „până l-au smintit ca să-i vie glasul la loc - degeaba”, n-au putut afla nimic nici despre cele întâmplate, nici despre cei doi complici. De atunci nu s-a mai întâmplat „s-o calce tâlharii” pe Mânjoloaia. În evocarea acestei întâmplări, naratorul-mesager este aparent obiectiv realizând o „povestire în ramă”.

Din secvenţa următoare, care ilustrează planul real, personajul-narator devine actor al acţiunii, descriind cu detalii aglomeraţia de la han, în curtea căruia poposeau să se odihnească şi să se mai încălzească chirigiii, având căruţele încărcate cu cherestea ori cu porumb. Dând calul în grija unui argat, călătorul este întâmpinat cu bucurie de cocoana Marghioala: „- Bine-aţi venit, coane Fănică”, fiind şi singura dată când se specifică numele personajului. Apoi ea dă poruncă „unei cotoroanţe” să-i aşeze masa în odaie şi călătorului i se pare mai frumoasă ca niciodată.

O ştia de când era copil, dar, între timp, crescuse, se făcuse un tânăr „curăţel şi obraznic, mai mult obraznic decât curăţel” şi îndrăzneşte s-o ciupească şi să-i spună ce ochi frumoşi are. Este şi prima sugerare a tentaţiei la care este supus omul de către forţele malefice. Spre mirarea tânărului, cocoana Marghioala ştia că el se ducea la pocovnicul Iordache pentru a se logodi cu fata lui cea mare şi-l mustră pentru obrăznicie, ameninţându-l cu viitorul socru, dar în acelaşi timp îl previne: „- Ia nu mă-ncânta”.

Odaia în care îl duce hangiţa este curată şi cochetă, totul este „alb ca laptele”, miroase a mere şi a gutui. Aşezându-se la masă, tânărul vrea să se închine, dar observă cu uimire că pe peretele de la răsărit nu se află nici o icoană, despre care cocoana îi spune că nu ar folosi la nimic: „- Dă-le focului de icoane! d-abia prăsesc cari şi păduchi de lemn...”. Când tânărul îşi face totuşi cruce, după obicei, izbucneşte „un răcnet” şi el crede că a călcat „cu potcoava cizmii, pe un cotoi bătrân, care era sub masă. Cocoana se repede şi deschide uşa ca să iasă afară „cotoiul supărat”, dar aerul rece stinge lampa. Credinţele populare spun că pisica neagră este una din înfăţişările pe care le ia diavolul, iar graba cu care femeia îi deschide uşa insinuează un prim element al vrăjitoriei.

În întuneric, tânărul începe s-o mângâie şi s-o sărute pe hangiţă, dar îi întrerupe jupâneasa, care aduce „tava cu de mâncare şi cu o lumânare”. Mâncarea gustoasă şi vinul bun îi dau bărbatului „un fel de amorţeală pe la încheieturi”, însă când află că afară a început viscolul, se dezmeticeşte brusc, intră în realitate şi constată că ceasul era „zece şi aproape trei sferturi”, adică stătuse la han „două ceasuri şi jumătate”. Argaţii se culcaseră şi, ieşind pe prispa hanului, vede cu îngrijorare că „este o vreme vajnică”, iar în văzduh, „urla vântul nebun”.

Deşi cocoana Marghioala încearcă să-l convingă să nu plece pe aşa un „vifor mare”, tânărul se duce singur la grajd, trezeşte un argat ca să-i înşeueze calul, apoi, întorcându-se în odaie să-şi ia rămas bun, o găseşte pe femeie „cu căciula mea în mână”, pe care „o tot învârtea ş-o răsucea”. Întrebând de plată, gazda îi spune, „uitându-se adânc în fundul căciulii”, că are să achite atunci când va trece înapoi, sugerând noi elemente ale colaborării femeii cu forţele malefice şi farmecele pe care aceasta le face călătorului.

Tânărul încalecă şi pleacă de la han „fluierând un cântec de lume ca pentru mine singur”. Când îşi face cruce pentru drum, călăreţul aude uşa hanului trântindu-se şi un puternic mieunat de cotoi şi se gândeşte că Marghioala îl apucase cu uşa. În spirit naturalist şi prin pauză descriptivă, este înfăţişată natura dezlănţuită: viscolul izbucnise cu putere, „nori după nori zburau opăciţi (zăpăciţi) ca de spaima unei pedepse de mai sus, unii la vale pe dedesubt, alţii pe deasupra la deal” iar frigul îl pătrundea nemilos, îngheţându-i mâinile şi picioarele.

Întâmplările care urmează intră într-un cadru fabulos, tânărul începe să simtă „durere la cerbice (ceafă), la frunte şi la tâmple fierbinţeală şi bubuituri în urechi” şi se gândeşte că băuse prea mult. Starea lui se înrăutăţeşte şi, cu toate că era viscol, îşi scoate căciula, care îi strângea capul „ca o menghinea”. Tânărul regretă că părăsise hanul, deoarece se gândeşte că la pocovnic toată lumea s-o fi culcat, crezând - pe bună dreptate - că n-o fi fost prost să plece pe o vreme ca asta. Calul se împleticea, de parcă ar fi băut şi el.

Vremea se mai domoleşte, „s-a luminat a ploaie” şi tânărul îşi pune din nou căciula pe cap, dar brusc „sângele începe iar să-mi arză pereţii capului”. Calul gâfâia obosit, până când se opreşte brusc, iar el zăreşte pe drum „o mogândeaţă mică sărind şi ţopăind” şi aude „un glas de căpriţă”. Calul se sperie, se-ntoarce şi porneşte înapoi, spre han. Tânărul îl struneşte şi vede uimit „un ied negru, foarte drăguţ”, pe care îl ia şi îl pune în desaga din dreapta, peste nişte haine. Se sugerează că diavolul luase, de data aceasta, înfăţişarea atrăgătoare a unei căpriţe negre. Calul sforăie şi se smuceşte, pornind nebun şi sărind bezmetic peste gropi, peste muşuroaie fără să mai poată fi oprit.

Cu trupul îngheţat, cu capul înfierbântat, călăreţul regretă încă o dată că părăsise hanul ca un prost, gândindu-se că primitoarea gazdă i-ar fi dat odaia ei pentru o noapte (monolog interior). Uitându-se la cer, tânărul îşi dă seama că, în loc să meargă la deal, o luase la vale şi că se rătăcise într-o „porumbişte cu cocenii netăiaţi”. Calul cade în genunchi şi drumeţul, speriat, îşi face cruce. Imediat simte „o zvâcneală puternică lângă piciorul drept”, se gândeşte că o fi strivit iedul şi, când bagă mâna în desagă, constată că îl pierduse probabil, pentru că acesta nu mai era acolo. Calul se ridică buimac în două picioare, se smuceşte şi, după ce-şi trânteşte stăpânul la pământ, o ia la goană peste câmp ca apucat de streche, dispărând în întuneric.

De la Gheorghe Nătruţ, paznic la coceni, află cu stupoare că era în Hăculeşti, deci foarte aproape de hanul lui Mânjoală, deşi mersese prin viscol mai bine de patru ceasuri. Vede lumină la odaia cocoanii Marghioala şi se teme ca ea să nu aibă „alt drumeţ mai înţelept” pe care să-l fi găzduit în patul curat, iar el să fie nevoit să doarmă pe „vreo laviţă lângă cuptor”. Când să intre, tânărul se împiedică în prag de ied, „tot ăla”, care se culcă liniştit sub pat. Călătorul duce mâna la frunte să se închine şi să-i mulţumească lui Dumnezeu că scăpase cu bine, dar cocoana i-a apucat repede mâna şi l-a îmbrăţişat strâns. El se simte din nou fericit în odaia albă şi nu ştie cât ar fi rămas ca vrăjit la hanul Mânjoloaii dacă n-ar fi venit pocovnicul Iordache, care l-a scos de acolo cu scandal şi mare tărăboi.

De trei ori a fugit tânărul înainte de logodnă şi s-a întors la han, dar bătrânul, hotărât „să mă ginerească”, a pus oameni de l-au prins şi l-au dus „legat cobză la un schit în munte”, unde a ţinut post, a bătut mătănii şi i s-au făcut molitve timp de patruzeci de zile, după care s-a pocăit şi s-a însurat cu fata lui Iordache. Numai credinţa în Dumnezeu şi pocăinţa pot salva sufletul omului de la capcanele pe care i le întinde Satana prin tentaţii amăgitoare, atractive, deturnându-l de la calea cea dreaptă, de la făgaşul firesc al vieţii.

După o vreme de la această întâmplare, „într-o noapte limpede de iarnă”, când tânărul şedea la taifas cu socrul său, aflară că hanul lui Mânjoală „arsese până în pământ”, îngropând „pe biata cocoana Marghioala, acu hârbuită, subt un morman uriaş de jăratic”. Bucuros că „a băgat-o în sfârşit la jăratic pe matracuca”, Iordache îl pune pe ginere-său să-i povestească „pentru a nu ştiu câtea oară” întâmplarea ciudată prin care trecuse la hanul lui Mânjoală. Socrul credea că în fundul căciulii pusese cocoana Marghioala farmecele, iar iedul şi cotoiul erau tot una cu dracul.

Finalul

Finalul nuvelei se manifestă în planul real şi este aluziv, naratorul concluzionând că, dacă iedul şi cotoiul erau diavolul, atunci înseamnă că şi „dracul te duce, se vede şi la bune”, făcând trimitere la plăcerile petrecute de el la han cu cocoana Marghioala. Socrul său, pocovnicul Iordache, îi răspunde moralizator că mai întâi răul te tentează, ca să prinzi gustul, apoi te spurcă şi „ştie el unde te duce...”.

Întrebat de unde ar putea el cunoaşte aceste lucruri, socrul îi răspunde, mucalit, „asta-i altă căciulă”, lăsând să se înţeleagă faptul că şi el în tinereţe avusese o astfel de experienţă amoroasă care-l tentase cândva, apoi îşi venise în fire, îşi întemeiase o familie şi era acum un om respectat şi un bun creştin. De aceea ştiuse el cum să procedeze cu viitorul ginere pentru ca să-l aducă pe calea cea bună.

Semnificaţiile fantasticului

Autorul este acelaşi cu naratorul şi cu personajul principal, relatând în timp subiectiv întâmplările petrecute cândva, într-un timp obiectiv. Planul real foloseşte motivul călătoriei ca mijloc al cunoaşterii miturilor şi credinţelor străvechi, ca tărâm fascinant al fabulosului. În credinţele mitice autohtone, farmecele, vrăji le care apelează la forţele răului au efect nefast asupra oamenilor, îi deturnează de la esenţele Vieţii.

Tânărul este vrăjit prin farmecele pe care le făcuse cocoana Marghioala căciulii sate, sugerând faptul că el îşi pierduse minţile, ieşise din zona logicii şi a raţiunii umane, obiectul fiind propriu capului: „Căciula parcă mă strângea de cap ca o menghinea”. Când îşi scoate căciula, drumeţul începe să gândească logic, dându-şi seama că nu trebuia să plece de la han pe viscol. Punând-o la obrâncul şeii, calul „se-mpletecea parcă băuse şi el...”. Când îşi pune, din nou, căciula pe cap, simte cum „sângele începe iar să-mi arză pereţii capului” şi călăreşte bezmetic, nu mai ştie unde se află, rătăceşte drumul.

Faptul că vrăjitoarea apelează la forţe malefice este sugerat de amestecul Satanei în farmecele pe care le face ea, prin răcnetul şi vaietul de cotoi, prin zburdălnicia nebună a căpriţei negre, care-l întruchipează pe diavol. Farmecele au efect asupra omului, îl zăpăcesc, îl deviază,de la firescul vieţii. Tânărul rămâne la han vrăjit de nurii cocoanii şi, după ce viitorul socru îl sileşte energic să părăsească acest loc al păcatului, el se întoarce vrăjit înapoi încă de trei ori, înainte să-l lege şi să-l ducă la un schit ca să-l scape de farmece prin puterea credinţei în Dumnezeu. Forţele diavoleşti pot fi învinse numai prin rugăciuni, mătănii şi molitve, prin pocăinţă, prin forţa divină.

Deoarece este o specie epică de întindere medie, cu un singur plan narativ, un conflict concentrat şi personaje puternic conturate, opera literară La hanul lui Mânjoală de I.L. Caragiale este o nuvelă. Ca în orice nuvelă fantastică, în această creaţie literară se manifestă arta echivocului, a ambiguităţii, realizată din îmbinarea realului cu fabulosul, adică „se transferă în real un fapt de magie vrăjitorească până la a-l crede o întâmplare banală.” (Mihai Ungheanu)

Arta narativă

Arta narativă ilustrează aici un singur fir fabulativ, urmărind un conflict concentrat. Cele două personaje principale, autorul şi vrăjitoarea, sunt caracterizate succint, prin câteva detalii semnificative. Tânărul este „curăţel şi obraznic, mai mult obraznic decât curăţel”, este curtenitor şi îndrăzneţ cu femeile frumoase, „am apucat-o peste mijloc; ajungând cu mâna la braţul ei drept, tare ca piatra, m-a-mpins dracul s-o ciupesc”.

Cocoana Marghioala are nişte ochi straşnici, este „frumoasă, voinică şi ochioasă”, trăsăturile fiind tentante pentru bărbaţii dornici de aventuri amoroase, care să-i farmece şi să-i scoată din minţi. Detaliul este semnificativ pentru pauzele descriptive, în care natura dezlănţuită, ar înfricoşa pe oricine s-ar încumete s-o înfrunte: „Viforul creştea [...] s-a luminat a ploaie; lumină ceţoasă; începe să cearnă mărunt şi-nţepos...”.

Amănunţit, pentru a construi cât mai convingător cadrul real în care urmează să se manifeste fabulosul, este descris şi meniul cinei: „pâine caldă, raţă friptă pe varză, cârnaţi de purcel prăjiţi, şi nişte vin! şi cafea turcească! şi râs şi vorbă...”. Ca să sugereze atmosfera de vrajă care îl cuprinde pe oaspete, Caragiale descrie detaliat odaia curată şi „odihnită”, care-l fascinează: „Ce pat! ce perdeluţe! ce pereţi! ce tavan! toate albe ca laptele. Şi abajurul şi toate cele lucrate cu igliţa în fel-de-fel de feţe... [...] şi un miros de mere şi de gutui”.

„Geniu bilateral, ca tehnică, I.L. Caragiale este, în acelaşi timp, un geniu unitar, ca atitudine în faţa vieţii. Satira lui izvorăşte din străfundurile ancestrale, dintr-un instinct al feeriei, contrazis de platitudinea vieţii reale, pe care o acceptă modestă şi înţeleaptă, fixată în canoane de bun-simţ şi respect al tradiţiilor arhaice. Povestitorul de duh oriental, mai just de nuanţă balcanică, este savuros în pitorescul lui moral şi de o artă minuţioasă, în felul cum ştie să reînvieze, prin limbaj şi viziune, o lume în care visul şi realitatea se-mbină, coordonate de o lucidă ironie”. (Pompiliu Constantinescu)

Check Also

Bucea şi căpăţână, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bucea şi căpăţână, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a cărui primă ediţie a …

Sur les elements turcs dans la langue roumaine, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Sur les elements turcs dans la langue roumaine, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic …

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile romanice, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile …

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu, este un studiu …