I.L. Caragiale, romanticul

Există doi autori - Mihai Eminescu şi I.L. Caragiale - faţă de care intelighenţia românească (n-am spus doar critica literară din România!) are o fundamentală datorie comună: urgenta coborâre de pe soclurile mortificante unde idolatria şi indolenţa de spirit comunitare i-au plasat contraproductiv şi redarea lor, în egală măsură, circuitului viu al culturii naţionale şi lor inşile în ipostaza de repere active şi personalizate ale literaturii contemporane. Dramaticul strigăt eminescian „Pe mine, mie redă-mă!” îmbracă o actualitate dureroasă; amânarea demersului, din indiferent ce motiv, riscă să genereze consecinţe nefaste incalculabile pe termen mediu şi lung.

Prima absolut necesară operaţiune, în această ordine de idei şi sentimente recuperatorii, are un numitor comun: ambii creatori trebuie supuşi unei severe cure - Eminescu de deseminescizare, iar Caragiale, similar, uneia de demiticizare. Esenţial diferite, eminescizarea lui Eminescu şi miticizarea lui Caragiale sunt produse complementare, deşi de sens contrar, ale unui mecanism la fel de monstruos în sterilitatea rezultatelor sale.

Excelentă ca butadă, zicerea lui Radu Cosaşu precum că noi, românii, suntem fiinţe eminesciano-caragialiene ascunde, dincolo de benigna aparenţă a unui paradox simpatic, dulceaţa („- Eş’ du’ce, ’ne Iancule!”) otrăvită a unei schizofrenii adânci şi perene. Ideea este pe cât de simplă, pe atât de falsă: în stelarul Eminescu ne regăsim cu partea noastră apolinică, de ideal, de sublim, de absolut; în teluricul Caragiale cu dimensiunea sordidă, meschină, caricaturală a unui dionisiac carnavalesc şi gregar, socializat excesiv, prăbuşit în grotesc.

În Eminescu am fi, aşadar, cum ne-ar plăcea, în clipele de graţie metafizică să fim, în Caragiale, aşa cum suntem în realitatea imanentă a existenţei curente - Hyperion şi Mitică, dihotomici, plasaţi în sfere ireconciliabil diferite, exponenţiali pentru universuri lipsite în etern de şansa tangibilităţii reciproce. Pandantul în plan literar al acestei convingeri de largă circulaţie îl reprezintă opoziţia structurală, şi ea cvasiunanim acceptată, dintre romanticul Eminescu („ultimul mare romantic european” etc.) şi realistul (critic, eventual...) - primul dintre marii realişti ai scripturilor române - I.L. Caragiale.

Opera celor doi corifei ai epocii de cvasicizare a literaturii noastre este însă refractară fracturismului unor astfel de verdicte tributare în exces delimitărilor şi care lasă păgubos pe dinafară examenului comparativ izomorfismele, spaţiile de interferenţă, ba, uneori, chiar de suprapunere a demersului auctorial. Pentru ca şi asemănările să dobândească vizibilitate este obligatorie, în primul rând, scoaterea lui Caragiale de sub tirania limitativă a eticului şi etnicului şi reaşezarea lui dezhibată, liberă de prejudecăţi în câmpul originar al literaturii.

I.L. Caragiale

Simetric, Eminescu se cuvine şi el extras din propriul mit şi restituit prezentului în chip de mare scriitor. Nici mai mult, dar nici mai puţin decât atât. Amândoi trebuie degajaţi de imaginea lor culturală forjată într-un timp exegetic orientat otova şi redaţi adevărului frust al operei. Asta înseamnă, simplificatul până la esenţă, că un Eminescu sau un Caragiale veritabili se pot reconstitui doar pornind de la lectura textelor, nu a comentariilor despre ele.

Să nu fim ipocriţi: câţi dintre cei care scriu despre clasici (şi nu numai despre ei) o fac cu cărţile, iar nu cu bibliografia critică aferentă pe masă? „Cultura occidentală, zice Rudolf Steiner a fost, până foarte recent, o cultură a comentariului, a comentariului la comentariu”. A nu se sări în sus fariseic, aşadar: e vecia păcatul şi exegetica românească nu e prima vinovată. Doar sincronistă, în virtutea visului ei european dintotdeauna...

Nu trebuie multă perspicacitate pentru a vedea că în interpretarea prozei şi teatrului lui Caragiale prevalează exegetica citatului extras din context, judecata globalistă, căutarea numitorului comun în dauna nuanţării şi evidenţierii notelor diferenţiatoare. Am ajuns astfel foarte aproape de subsumarea întregii sale creaţii unei încăpăţânate pantonomii a miticismului, soldată cu înghesuirea cvasiintegralităţii personajelor lui Caragiale sub pulpana ademenitoare a insaţiabilului Mitică. Lectura nu mai este ingenua, liberă, decomplexată, ci orientată: găsim în Caragiale nu ce este, ci ceea ce căutăm, eliminând sistematic ori survolând superficial zonele care nu se conformează paradigmei apriorice construită din prejudecăţi şi inerţii. Personajul riscă să-şi devore autorul.

Eugen Simion scrie: „...Omul caragialian este mai complex decât se recunoaşte îndeobşte. Înţeleg prin omul caragialian şi pe acela din articole, note, însemnări răzleţe, acolo unde Caragiale a surprins şi plinurile nu numai golurile lumii româneşti. Un alt Caragiale, grav şi profetic, se manifestă aici.” Enunţul iniţial este absolut corect; argumentaţia, profund deficitară. Se sugerează, ba chiar se afirmă direct, o dedublare a spiritului creator al lui Caragiale: „criticist” şi „zeflemisitor” (termenii îi aparţin lui Eugen Simion) în literatură, „grav şi profetic” în articole, note etc. preocupat de „goluri” în literatură şi de „plinuri” în publicistică şi însemnări răzleţe.

În realitatea literară a operei însă, cele două componente maniheiste se regăsesc dacă nu în cote egale, în orice caz, nu atât de disproporţionat repartizate cât ne-am obişnuit să credem, coexistând ca părţi consubstanţiale ale unui organism viu, care se sprijină sănătos pe ambele picioare. Problema sesizării acestui adevăr e a noastră: ochiul ciclopic, producător de imagini monodimensionale, trebuie înlocuit cu vederea binoculară.

O primă observaţie: de cele mai multe ori, regula unităţii de loc şi de acţiune nu funcţionează în relaţia dintre personajele lui Caragiale şi lumea lor. Despre ultima nici nu ştim foarte multe din sursă textuală; ca să aflăm câte ceva e nevoie să recurgem la reconstituiri, deducţii, aproximări, extrapolări, analogii. Şi asta pentru că eroii nu evoluează în ambientul lor natural geografic, temporal, familial, profesional, psihic, meteoclimateric, obiectual; cel mai adesea joacă pe terenuri străine.

La început, ei intră, venind de undeva, nu prea se ştie de unde, în trama ce jalonează epic naraţiunea pentru ca, la sfârşit, să iasă ca dintr-un happening în care s-au implicat pasager. Ori în care au fost implicaţi, adesea împotriva voinţei lor. Dinamica mişcării este configurată cibernetic, cu input şi output evidente; relaţia intrusului cu sistemul este însă variabilă: în unele cazuri perturbarea generează feed-back, în altele, nu.