Kir Ianulea, de I.L. Caragiale (comentariu literar, rezumat literar)

Nuvela Kir Ianulea, de I.L. Caragiale, a fost publicată în volumul de Schiţe nouă din 1910, fiind reproducerea povestirii despre Belfegor a lui Machiavelli, aşa cum Caragiale însuşi afirma într-o notă din finalul volumului mai sus menţionat: „Această poveste se găseşte în Giovanni Brevio, Roma 1545, intitulată «Novella di Belfegorx»; mai târziu, în 1549, apare cu acelaşi titlu sub numele lui Machiavelli. [...] Un savant bibliograf englez, John Dunlop, crede că originalul lui Belfagorx se găsea într-un manuscript latinesc al Bibliotecii St. Martin din Tours, manuscript dispărut pe vremea războaielor civile”.

Opera este o nuvelă fantastică, deoarece îmbină planul real cu cel fabulos, întâmplările verosimile împletindu-se cu miraculosul popular. Naratorul omniscient (heterodiegetic) şi naraţiunea la persoana a III-a definesc perspectiva narativă obiectivă a povestirii. Timpul narativ este cronologic, situându-se într-un plan al trecutului fabulos („acu vreo sută şi nu ştiu câţi ani”), iar spaţiul narativ îmbină realul, oraşul Bucureşti, cu imaginarul fabulos, tărâmul Iadului. Modalitatea narativă (situaţia diegetică) se remarcă prin absenţa mărcilor formale ale naratorului obiectiv şi focalizarea „din spate” sau focalizare zero.

Tema

Tema ilustrează simbolul duhului rău neutralizat de satanismul genetic al femeii, care-l înspăimântă şi-l învinge, stârnind - uneori - compasiunea pentru pătimirea la care este supus acesta de oameni. Caragiale transferă povestea lui Belfagor în epoca Mavrogheni, într-un mediu negustoresc din Bucureşti, adaptând întâmplările şi limbajul la specificul epocii fanariote din capitala României.

Titlul

Titlul este format din numele de mirean al protagonistului fabulos, Ianulea, precedat de formula rangului boieresc, tipică vremurilor fanariote, „Kir”.

Construcţia subiectului şi a discursului narativ

Incipitul

Incipitul nuvelei o formulă tipică basmelor populare, situând în plin fabulos primul contact al naratarului cu textul narativ: „Zice că odată, acu vreo sută şi nu ştiu câţi ani, a dat poruncă Dardarot. Împăratul Iadului, să s-adune dinainte-i diavolii, de la mare pân la mic, unul să nu fie lipsă, că-i scurtează coada şi-i lungeşte urechile!”.

Acţiunea

Aşadar, acţiunea debutează în plin fabulos, fiind caracterizată de înlănţuirea întâmplărilor supranaturale cu năravurile omeneşti, cu eternul mister feminin pe care nici diavolul nu-l poate înţelege ori dezlega.

Prima secvenţă epică poate fi considerată un Prolog, întrucât prezintă evenimentele care preced acţiunea. Dardarot îl trimite pe Aghiuţă pe pământ cu misiunea de a afla adevărul despre faptul că toţi bărbaţii ajunşi în Iad aruncă toată vina pentru păcatele lor asupra nevestelor: „pe care-l întrebi de ce a ajuns aici: «femeia» şi iar «femeia»”. Dar nici tartorul diavolilor nu-i putea crede pe oameni şi-i ironizează cu dispreţ, „fiindcă-i ştim ce iubitori de adevăr sunt”, întrucât politica împărăţiei era aceea de a şti tot ce se întâmplă pe Pământ, pentru ca să poată atrage cât mai multe suflete, Dardarot dă poruncă să fie torturate toate femeile din iad, în speranţa că ar putea afla de la dânsele „un crâmpei de adevăr”, dar şi ele, se ştie, „cât de-ndărătnice şi de-ncăpăţânate sunt...”.

I.L. Caragiale

Întunecimea-Sa consideră că singura şansă de a cunoaşte care este situaţia adevărată pe pământ este de a-l trimite într-o documentare directă „pe mititelul” Aghiuţă. Dardarot îşi încheie discursul în stil caragialesc, cu o expresie pleonastică: „Aşadar şi prin urmare, după multă chibzuinţă, am hotărât să trimit pe mititelul, pe Aghiuţă”, dar, nevăzându-l, se enervează răcnind: „Ce? n-a venit Aghiuţă?... Unde-i Aghiuţă?”. Mititelul, înnebunit de frică, se ascunsese „pântre diavolii mărunţei de la urmă”, dar când s-a auzit strigat, „a lăsat coada şi a ţipat: - Aici sunt, Întunecimea-Ta!”. Dardarot l-a înhăţat de urechi şi l-a scuturat „de-i trosnea junghietura” de mult ce-l iubea, fiindcă „era mititelul mucalit” şi când se plictisea de treburile împărăţiei îl chema să-i spuie „lafuri (palavre, vorbe, taifas) şi să-i facă giumbuşuri”.

Împăratul îi dă poruncă lui Aghiuţă să ia din comoara împărăţiei o sută de mii de galbeni, „aduşi alaltăieri cu zgârcitul pe care-l îngropară cu talerul pârliţii de mahalagii”, apoi să se ducă pe Pământ în chip de om muritor. Acolo, „să te căsătoreşti şi să trăieşti cu nevasta zece ani”, apoi va trebui să se prefacă mort, să-şi lase trupul pe pământ, iar el să se-ntoarcă la Dardarot şi „să-mi dai socoteală una câte una de toate pân câte ai fost trecut ca om însurat...”.

Deşi era „un drac şi jumătate”, Aghiuţă şi-a „vârât coada între picioare”, înspăimântat de greaua misiune de a avea de-a face cu o femeie. Îşi aminteşte de o altă misiune, când, angajându-se argat la o babă, aceasta îl pusese „să-i îndrepteze un fir de păr creţ” şi, deşi trăsese de el zi şi noapte, timp de trei ani, „de-aia firul se-ncârlionţa şi mai tare”, după care „s-a lipsit şi de simbrie şi de tot, ş-a fugit de la stăpână”. Dardarot îi mai spune că, timp de zece ani, va trebui să fie supus „la toate necazurile, slăbiciunile şi ticăloşiile pământenilor...la neştiinţă, la sărăcie, robie, prostie şi la mânie chiar”, fără să poată apela în vreun fel la forţele diavoleşti. Acestea fiind zise, împăratul „i-a tras un picior drept unde-ncepe să-i zică spatelui coadă”, Aghiuţă a luat suta de mii de galbeni şi a plecat într-un suflet „la-mplinirea datoriei”.

În drum spre pământ, Aghiuţă s-a prefăcut într-un om „nici matuf (bătrân, hodorog), dar nici prea ţângău (băietan, flăcăiaş, băieţandru), adică om în puterea vârstei, „frumos şi arătos”, hotărându-se să se instaleze la Bucureşti, „loc de petrecere”. Oraşul fiind mare, îi va permite să-şi înmulţească banii, că „vorba veche: dacă eşti sărac, du-te-ntr-o politie (cetate, oraş) bogată...din ce scapă pântre degete altora, poţi culege destul; dacă eşti bogat, du-te-ntr-una săracă... din orice firimitură dă s-aducă un nevoiaş la gură, îi smulgi peste jumătate”.

Ajuns în Bucureşti, a tras în centrul târgului, la hanul lui Manuc, unde a chemat un samsar care să-i găsească o casă mare şi frumoasă, cu multe camere „pentru stăpâni, musafiri şi slugi”, cu grădină şi fântână-n curte, cu pivniţe, bucătării, spălătorii, cu grajduri şi acareturi, „în sfârşit cu toate câte trebuiesc pentru aşezarea cuviincioasă a unui negustor chiabur”. După câteva zile, Aghiuţă se instalează în noua locuinţă şi, cunoscând „păcatul oamenilor” de a fi curioşi să ştie cine este, de unde vine, din ce trăieşte şi altele, numeşte mai mare peste slugi „o cotoroanţă zugrăvită şi smălţuită”, căreia îi povesteşte varianta vieţii sale, pe care o inventase cu scopul de a fi răspândită prin târg.

Astfel, kera Marghioala află că el se numeşte kir Ianulea, că provine dintr-o familie modestă din Sfântagora, că pe la vârsta de şapte ani plecase în pelerinaj cu părinţii, la hagialâc. În portul Salonic se îmbarcaseră pe o corabie care să-i ducă la Iafa. După trei zile şi trei nopţi, ca în basmele populare, părinţilor lui li se face rău, pentru că posteau, deprindere ce ţine de canoanele divine şi, în concepţia diavolului, din această cauză fuseseră supuşi chinurilor. Căpitanul corăbiei chemase un călugăr, „om învăţat, priceput la căutarea boalelor”, dar părinţii lui nu mai apucă să spună decât că mâncaseră „fasole şi ridichi”. Meticulos, călugărul îi întreabă încă o dată dacă au mâncat „fasole şi ridichi, ori ridichi şi fasole?”.

În zadar încearcă el să-i „frece pe pântece cu câlţi aspri”, cei doi îşi dau sufletul, îngrijorându-l pe căpitan, ca nu cumva să fie holeră, să nu mai poată intra în port, să i se strice marfa şi să rămână sărac. Călugărul îl asigură că este o boală „care bântuie mai cu samă în postul Paştelui” la creştinii din est, deoarece aceştia sunt deprinşi să mănânce ridichi şi fasole, două alimente care se luptă „cu iuţeală mare în măruntaie”, prăpădind omul. A doua zi de dimineaţă, după ce le aprinseseră „câte o lumânare de ceară” şi le-a cântat „vecinica lor pomenire”, i-au aruncat în mare. Căpitanul, milos, l-a luat pe copil mai întâi slugă, apoi ajutor, devenind în final tovarăş în afaceri.

Aghiuţă se plânge kerei Marghioala de umilinţele îndurate, de pericolele prin care trecuse, de câte ori fusese înşelat de oameni, de câte ori rămăsese fără niciun ban, de cât pătimise până când reuşise să se chivernisească, ba chiar să facă avere. Venise să se stabilească în Valahia, la Bucureşti, pentru că îi plăcea îndeosebi limba română, „şi lumea de-aici”, deşi el era arvanit (albanez). Încântată de o asemenea poveste aventuroasă, kera Marghioala îi urează noroc, că altfel, „frumos eşti, voinic eşti, bogat eşti!”, acum trebuia să se bucure de odihnă.

Kir Ianulea o roagă apoi pe servitoare să nu spună nimănui cele aflate, că altfel „te cotonogesc! îţi rup ciubucul (vergea) ăsta pe şale şi te dau ş-afară din pâine cu ocară!...”. Ca urmare, toţi ai casei află până seara, iar toată mahalaua în două zile povestea lui kir Ianulea, cu înflorituri şi exagerări, astfel încât nimeni nu mai mânca „ridichi cu fasole, toată lumea mănâncă fasole cu ridichi”, precizează ironic naratorul omniscient.

Kir Ianulea face cunoştinţă cu negustori şi boieri, le face vizite şi-i invită la sindrofii. Tuturor le plăcea Ianulea, pentru că „era om deştept şi blând, cu multă ştiinţă despre ale lumii, cu purtări alese şi, mai vârtos, cu dare de mână: levent (aici: darnic, generos) şi galantoni, pătruns de filotimie (generozitate) şi de hristoitie (bună-cuviinţă) - într-un cuvânt, adevărat om de omenie”.

De aceea mulţi dintre boierii şi negustorii care-l cunoscuseră voiau „să-l ginerească”, dar kir Ianulea pusese ochii pe o tânără din vecini, pe nume Acriviţa, fata mai mare a lui Hagi Cănuţă, „toptangiu (negustor angrosist) pe vremuri”, văduv şi om important în oraş, dar „cam ififliu” (fără bani, lefter), fiind împovărat cu gospodăria, cu trei fete de măritat şi doi feciori „cam nepricopsiţi”.

Acriviţa „era vestită de frumoasă”, deşi se uita, uneori, cruciş şi nu avea zestre. Kir Ianulea o cere de nevastă şi, „ca tot omul supus slăbiciunilor omeneşti”, necuratul trăieşte numai în „petreceri scumpe”, dând în stânga şi în dreapta „daruri preţioase”. Nunta a fost luxoasă şi strălucită „cum nu se mai pomenise vreodată în mahalaua Negustorilor”, fapt ce face să i se ducă vestea de bogat ce era, iar Acriviţa să fie invidiată de norocul ce dăduse peste „chioara lui Cănuţă”.

De cum a dus-o acasă cu lăutarii, Acriviţa, din blândă şi supusă ca o mieluşea, devine „o leoaică”, instalându-se stăpână absolută în casă şi băgând în sperieţi toate slugile când „s-a uitat o dată chiorâş” la ele. Cu trecerea timpului, Acriviţa se făcea „mai ţanţoşă şi mai aspră”, iar kir Ianulea o iubea din ce în ce mai mult, tânjind după „o vorbă mai dulce, or după un zâmbet...”. Ca orice om de rând, mititelul Aghiuţă o ruga în genunchi să-l ierte „şi da să-i sărute mâinile”, însă ea, posacă, încruntată şi rea, nu se uita la el, dându-i cu tifla, iar el o iubea şi mai mult.

Femeia a scornit noi chinuri pentru soţ, s-a prefăcut că este „zuliară” (geloasă), până când a-nceput să creadă şi ea. Trăgea cu urechea pe la uşi, „a sfredelit uşa cu un burghiu, ca să şi vază” când veneau la el boieri, cocoane, negustori pentru diferite afaceri, acuzându-l fără jenă că o înşală, ocărându-l, „făcându-l neruşinat şi mincinos”. A pus apoi slugile să-l spioneze, ba chiar a trimis pe un frate al ei „să nu-l slăbească de pe urme”, dar nimeni nu a putut descoperi nimic, „omul era un bărbat cum nu se poate mai de ispravă”.

Nemulţumită, cocoana şi-a jignit fratele, a bătut slugile şi le-a dat afară. Odată cu schimbarea slugilor, au început alte suspiciuni, alte certuri, în care numai cocoana „ţipa, ocăra şi blestema”, pe când Ianulea „asculta, înghiţea şi tăcea”. Văzând slugile că în casă „nu cântă cocoşul”, s-au dat bine pe lângă Acriviţa, îi spuneau ce voia ea să audă şi apoi îşi făceau de cap şi „furau de stingeau”.

Acriviţa a dat în patima jocurilor de cărţi („otusbir, ghirdum, ba şi stos”), casa era tot timpul plină de lume până noaptea târziu, se serveau „dulceţuri, zumaricale (prăjituri), vinuri, cafele şi vutci şi ciubuce peste ciubuce”, iar gazda, înfumurată că „nimini nu ştie juca mai bine ca ea”, pierdea foarte mulţi bani, scăzând averea lui Ianulea.

Încercând să-i spună, mai în glumă, mai în serios, că se teme să nu devină faliţi, cocoana a turbat de furie: „- Da ce? nici atâta petrecere nevinovată să n-am în casa mea?... Dumneata nu trebuia să te fi-nsurat, dacă te ştiai pârlit, să iei pe Acriviţa, fata lui Hagi Cănuţă, care n-a fost învăţată la casa părintească să-şi mănânce de sub unghie!... Să fi luat o mahalagioaică sărmană, s-o ţii încuiată pe măsline şi pe mămăligă, să-ţi spele rufele şi să nu se-ndure s-aprinză un muc de lumânare-n casă!”. Apoi îi reproşează faptul că ea este cinstită şi nu-i pune coarne, ba, mai mult, îi îndură lui, „ca o nenorocită, toate ticăloşiile şi murdăriile”, iar dacă nu-i convine, n-are decât să plece şi să se mai întâlnească atunci „când mi-oi vedea ceafa... fără oglinzi!”.

Într-o zi, având musafiri la masă, cocoana Acriviţa începe s-o bârfească pe soţia unui prieten comun, că aceasta „s-a ţinut cu beizadea cutare”, că „a prins-o o dată bărbatu-său [...] cu consulul muscălesc şi cu alţi drăngălăi”, că altă dată plecase la o mănăstire ca să se spovedească şi acolo „se plimba toată noaptea cu dihovnicu-n luntre” şi cânta „de răsuna lacul”, iar părintele îi ţinea isonul. Kir Ianulea, „om cu hristoitie” (om evlavios), îşi mustră nevasta pentru aceste comentarii „fără niciun temei”, că doar ea nu fusese de faţă, mai ales că femeia respectivă era o bună prietenă, care venea „aproape în toate zilele” în casa lor. Atunci Acriviţa îl acuză pe bărbatu-său că o place pe femeie şi de aceea îi ia apărarea.

Kir Ianulea nu mai rezistă şi se răsteşte pentru prima oară la nevastă, spunând despre ea că este „mai îndrăcită decât talpa iadului” şi că este o „scorpie nebună”, ameninţând-o cu balamucul. Furioasă, cocoana Acriviţa, neputând să-l lovească, i-a aruncat castronul cu ciorbă în faţă, opărindu-l „de sus până jos”. Musafirii au sărit să-i despartă, dar cocoana a început să răcnească şi să strige după ajutor: „- Săriţi! săriţi, oameni buni! că mă omoară păgânul, arvanitul!...”. Apoi îl acuză că este beat, că are ţiitoare pe care le plăteşte cu bani grei, făcându-l cum îi vine la gură: „râtan”, ,janghinos” şi „râios”, ajungând ca toată mahalaua s-o compătimească pentru bătăile cu care o chinuia bărbatul, „după ce o-nşală cu care-i iese-nainte!...”.

Cu timpul, lui kir Ianulea i-a trecut supărarea şi din nou o mângâia cu vorbe frumoase, „dragă-n sus! dragă-n jos! puiule şi suflete”, îi făcea toate plăcerile, o răsfăţa cu expresii greceşti, „fos-mu, parigboria tu kosmu!” („lumina mea, mângâierea lumii!”), nu mai ştia cum să-i intre în voie. Dar Acriviţa, gândindu-se că „mult n-am să mai fac purici” cu el, începe să-şi asigure viitorul, luând din casă bijuteriile, argintăria şi tot ce era de valoare şi punându-le la păstrarea în casa părintească, ori vânzând lucrurile de preţ şi punând bine banii. Se prefăcea iubitoare cu Ianulea, îl învăluia cu vorbe dulci, iar el nu mai putea de bucurie. Îl roagă apoi să le facă şi surorilor ei zestre, „câte o mie, două de galbeni”, ca să se poată mărita, iar celor doi fraţi să le dea un capital ca să se apuce şi dânşii „de vreo negustorie, că sunt gogeamite găliganii”, iar tatăl ei nu mai face faţă.

După ce înzestrează fetele, iar feciorilor le umple chimirul şi-i trimite - unul spre Galaţi şi altul spre Braşov - să facă negustorie, Ianulea se simţea fericit cum nu mai fusese, o ţinea tot în ziafeturi, chefuri „cu zeci de musafiri şi de lăutari”, cu bunătăţi şi trufandale, „şi tot ce dorea Acriviţa trebuia să se-mplinească: Turnul Colţii să-l fi cerut pe masă, kir Ianulea pe masă i l-ar fi adus”. Când se dezmeticeşte, kir Ianulea constată că a dat „de fundul lăzii”, în care nu mai avea decât „vreo trei sute şi ceva de lire”, bani cu care mai putea ţine gospodăria numai două-trei săptămâni.

A început să împrumute bani cu dobânzi mari, punându-şi speranţa în negustoria fraţilor Acriviţei, dar, tocmai când îşi pierduse răbdarea, află cu stupoare că primului i se scufundase corabia încărcată cu marfă şi uitase să se asigure, iar celălalt cheltuise toţi banii prin cârciumi şi la jocurile de noroc. Creditorii se reped la Ianulea să-şi recupereze banii şi-l păzesc să nu fugă înainte de sorocul plăţilor, „cum au muflujii (om falit, sărăcit, ruinat) obicei”. Bietul om este îngrozit „văzându-se scos la selemet (vânzare, faliment), [...] căzut în sărăcie, în necinste şi-n ocară” şi-l apucă disperarea că va fi întemniţat.

Într-o dimineaţă, s-a hotărât „să spele degrabă putina” şi, sub pretextul că se duce până la Snagov să cumpere peşte, a luat-o la goană către câmpul Filaret, apoi, ajungând în deal la Cuţitul de argint a zărit în urma lui „un pâlc mare de călăreţi”, format din negustorii păgubiţi şi ceauşii de la agie. Înspăimântat, kir Ianulea a abandonat calul şi a luat-o la fugă pe jos, sărind şanţuri şi garduri unul după altul, până când, mort de oboseală, a dat peste un om „bondoc şi-ndesat, care tocmai se spăla pe ochi de dimineaţă”, în prispa cramei sale. Kir Ianulea îl imploră să-l ascundă pe undeva, că îl va face un om bogat.

Negoiţă acceptă să-l ajute să scape de urmăritori doar atunci când află că aceştia nu sunt boieri, ci negustori şi-l ascunde „subt o claie de haraci, peste care a mai trântit şi nişte coceni de porumb”. Odată scăpat, kir Ianulea îi povesteşte lui Negoiţă „toate pe şart” (în ordine, pe rând, metodic), cum a plecat „din adâncuri” la porunca împăratului dracilor, cum s-a chinuit ca om însurat, explicându-i cum o să-l răsplătească pentru că-l scăpase de urmăritori. De câte ori va auzi „c-a intrat dracu-n vreo femeie”, să ştie că el va fi acela, aşa că Negoiţă să se ducă imediat acolo şi abia atunci va ieşi din respectiva nevastă, fată ori din orice loc va fi aceea. Sigur că Negoiţă va primi o răsplată generoasă din partea rudelor acelei femei şi astfel se va îmbogăţi, învoindu-se, Aghiuţă a plecat „p-aci-ncolo”.

Nu peste mult timp, Negoiţă află că pe una dintre fetele lui Zamfirache Ulierul din Colentina, logodită cu Ilie Bogasierul „o munceşte dracul”, vorbea în diferite limbi străine, deşi nu le învăţase şi dezvăluia tot felul de taine, de secrete care priveau pe mai marii zilei: sacul cu bani ce fusese furat de la paharnicul lordache de un grămătic se afla ascuns în fundul dublu al scrinului mătuşii unui agă; testamentul tutungiului Agop fusese falsificat de soţul unei nepoate în favoarea acesteia; un călugăraş „sprâncenat”, care şedea la „preacuvioşia-sa părintele archimandritul Hrisant” era, de fapt, fata lui Ristache Muscalagiul din Ploieşti şi tot felul de „alte bazaconii” pe care le spunea în gura mare biata fată în care intrase diavolul. Auzind toate acestea, Negoiţă se înfăţişează la casa lui Zamfirache Ulierul din Colentina şi se angajează că o poate scăpa pe fată de duhul rău care o stăpânea.

Părinţii şi logodnicul, disperaţi, oferă o sută de galbeni, Negoiţă se apropie de urechea tinerei şi, prefăcându-se că o descântă, îi spune lui kir Ianulea că a venit conform înţelegerii, iar acesta-l ceartă că se lăsase păcălit numai cu o sută de galbeni şi-i spune că se va duce la Craiova ca să intre în soţia caimacamului. Acesta îşi iubeşte nevasta „ca ochii din cap”, este foarte bogat şi darnic, aşa că Negoiţă să ceară o sumă de bani mare, pentru că după aceea nu va mai avea nicio putere asupra diavolului, Ianulea considerând că s-a achitat de promisiune. Fata lui Zamfirache s-a tămăduit ca prin farmec, iar Negoiţă s-a pregătit pentru drum lung, după ce mai întâi şi-a vândut „rodul la un oltean”, şi-a cumpărat un cal, apoi a pornit „încet-încet, haidea-haidea”, umblând ziua şi odihnindu-se noaptea.

Ajuns la Craiova, Negoiţă poposeşte la un han şi, auzind clopotele bătând, întreabă dacă nu e vreo sărbătoare. Află că se fac slujbe la toate bisericile „pentru uşurarea tinerei soţii a caimacamului”, care este bântuită de duhuri rele şi, deşi au fost chemate „toate babele meştere”, au fost aduşi doctori pricepuţi, s-au făcut masluri şi molitve, femeia se chinuia de peste o săptămână fără nicio clipă de odihnă, iar soţul ei, înnebunit de durere, „se jeleşte ca un nenorocit”.

Negoiţă s-a dus la curtea caimacamului şi, cum a intrat în odaia femeii, aceasta a încetat să mai tremure şi a început să râdă bucuroasă, „ca la vederea unui vechi prieten de mult aşteptat”. Aghiuţă îi şopteşte lui Negoiţă că acum se simte achitat de datorie şi nu care cumva să se mai ţie după coada lui, că altfel o va păţi şi el. Caimacamul l-a dăruit pe Negoiţă cu bani mulţi, cu o moşie şi „l-a şi boierit”. După vreo trei luni de trai în belşug şi huzur la moşia lui, Negoiţă este chemat la caimacam, care-i spune că trebuie să plece degrabă la Bucureşti, pentru că intrase dracul în fata măriei-sale şi numai el ar fi putut-o salva.

Înfricoşat la culme, Negoiţă se urcă în butcă şi se duce la palatul domnesc din Bucureşti, unde îl întâmpină cu nădejdea în suflet Vodă şi Doamna. Când Negoiţă se apropie de domniţă, aceasta „a-nceput să ţipe, apucată de toate năbădăile” să fie dat afară, să nu-l mai vadă pe „râtanul de Negoiţă” şi l-a chemat pe „băbaca” (tata). Vodă s-a apropiat de fiică-sa, dar aceasta a strigat că tatăl ei cel adevărat este căpitanul Manoli Ghaiduri şi pe el îl cheamă. Auzind acestea, doamna a leşinat şi abia au făcut-o să-şi vină în fire, frecând-o cu oţet de trandafir.

Negoiţă e de părere că trebuie să-i facă pe voie fetei aflate în criză, aşa că l-au adus pe căpitanul Manoli, un bărbat „înalt, spătos şi mustăcios - o mândreţe de arnăut”. Văzându-l, fata „a zâmbit dulce” şi l-a rugat să-i taie lui Negoiţă nasul şi urechile şi să-l dea afară ca pe un obraznic, „că e botos, e lacom şi nemulţumitor”. Atunci Negoiţă, după ce a fost pălmuit şi scuipat de domniţa posedată de Aghiuţă, i-a spus lui Vodă că trebuie să o aducă aici pe Acriviţa Ianuloaia, „văduva unuia care şi-a prăpădit averea-n risipă şi-n desfrânări”. Ca prin minune, domniţa a încetat cu ţipetele şi s-a tămăduit brusc.

Negoiţă a plecat apoi să o caute pe Acriviţa, pe care a găsit-o la casa părintească, înlăcrimată şi „cernită de sus până jos, ca orice văduvă jalnică”. Negoiţă i-a dat o sută de galbeni şi via sa de la Cuţitul de Argint şi i-a spus că de câte ori o să afle că a intrat dracul într-o femeie, să se ducă acolo şi să zică „Aici mi-ai fost ascuns, Ianulică?... şi eu te căutam ca o nebună... fos-mu! parigboria tu kosmu!”, apoi s-o ia în braţe şi să se uite la ea „aşa frumos, cum te uiţi acuma la mine, s-o săruţi cu foc şi să n-o slăbeşti până nu-i trece de tot”.

Negoiţă s-a întors la palatul domnesc, unde a fost căftănit (ridicat în rang boieresc) şi dăruit cu trei mii de galbeni, cu bijuterii şi condus cu mare pompă de către căpitanul Manoli, până la moşia sa de la Craiova. Căpitanul i-a sărutat mâinile şi i-a dăruit „o pereche de mătănii de la Ierusalim” drept mulţumire că-i salvase fata, că altfel el ar fi fost în stare să-şi facă seama cu hangerul, „până-n prăsele mi-l băgăm în piept!... că, fără copila asta, ce s-ar mai fi făcut Manoli sărmanul, sărmanul Manoli?”. În acest timp, la Bucureşti diavolul intrase în nepoata mitropolitului, la care a venit imediat cocoana Acriviţa şi, de cum a intrat prin gangul clopotniţei, „parcă i-a luat tinerei boala cu mâna...”. Ianuloaia a plecat blagoslovită de mitropolit şi cu daruri multe.

În noaptea aceea, se adunase în Iad „soborul demonilor dinaintea lui Dardarot”, ca să asculte păţaniile lui Aghiuţă, care se întorsese şi el „cu coada-ntre picioare, rupt de oboseală”. Mititelul povesteşte toate câte le pătimise, cu mai multă convingere decât „le-am putut eu povesti dumneavoastră”, spune autorul ca-n finalul basmelor populare. Dardarot „a făcut un haz nespus” şi, lămurit pe deplin „cum merge pricina”, i-a cerut lui Aghiuţă să-i spună cum îl poate răsplăti. Mititelul a cerut mai întâi ca pe Acriviţa şi pe Negoiţă să nu-i vadă niciodată pe acolo, ci să se ducă în Rai, „să se-mpace sf. Petre cu ei cum o şti”, apoi să i se dea o perioadă de odihnă, pentru că „m-am dehulat (istovit, sleit de puteri) de atâtea trebuşoare pe pământ”. Dardarot, după ce i-a tras un picior în spate, l-a trimis să se odihnească 300 de ani.

Finalul

Finalul nuvelei urmăreşte destinul cocoanii Acriviţa şi al lui Negoiţă, care, „fiecare la ceasul său”, s-au dus în rai, iar Aghiuţă s-a dus să se culce „ş-o fi dormind ş-acuma, dacă nu cumva s-o fi sculat, mititelul, să se apuce iar de cine ştie ce drăcii”.

Interpretări şi semnificaţii

Deşi nuvela reia subiectul povestirii lui Machiavelli, I.L. Caragiale a adaptat obiceiurile, credinţele, superstiţiile la mitologia românească. Fantasticul nuvelei este construit, aşadar, din realitatea omenească a Bucureştiului aflat în epoca fanariotă şi fabulosul, ca modalitate de realizare artistică.

În plan fabulos, ideea că diavolul ia deseori înfăţişări omeneşti pentru a pune la încercare sufletele, că umblă pe pământ pentru a-i atrage pe oamenii cu bani cu tentaţii efemere este o străveche credinţă a neamului românesc. Femeia, oricât de blândă şi supusă ar părea, poate să ia minţile chiar diavolului, să-l chinuie şi să-l distrugă. Sarcasmul lui Caragiale, inconfundabil, îl face pe diavol să pălească în faţa inventivităţii cu care sunt înzestraţi românii, găsind soluţii inedite şi eficiente pentru a scăpa de duhurile rele. Ba mai mult, Acriviţa şi Negoiţă ajung în Rai, ca răsplată a victoriei lor asupra diavolului, dar şi pentru că băgaseră o spaimă nebună în bietul Aghiuţă. Acesta stârneşte - deseori - compătimirea cititorilor, sugerând că, cel care se preface să fie cu tot dinadinsul evlavios şi cinstit, fără ca aceste trăsături să fie sincere şi înrădăcinate, va fi pedepsit.

În plan real, păcatele şi defectele oamenilor sunt şi ele evidenţiate şi au efect moralizator. Prostia şi incapacitatea în negustorie a fraţilor Acriviţei, perfidia prietenilor lui Kir Ianulea, interesaţi numai de banii şi de petrecerile acestuia, iar când este falit, toţi îi întorc spatele („Or să-l vâre întâi în temniţă, şi, pe urmă, când i-or da drumul, să-ntinză mâna pe la porţile ălor de i-a-ndopat cu atâtea bunătăţi şi daruri!...”), necinstea, în cazul fetei lui vodă, care era rodul adulterului doamnei cu un arnăut chipeş şi voinic, corupţia autorităţilor, întrucât cei care furau erau chiar slujbaşii agiei (poliţie) sunt câteva exemple concrete care ilustrează moralitatea societăţii bucureştene din epoca fanariotă.

Limbajul artistic

Creaţia, în Kir Ianulea este fascinantă prin vocabularul epocii fanariote, folosit de I.L. Caragiale nu numai pentru a crea atmosfera, culoarea vremii, ci şi pentru a accentua trăsăturile sufleteşti şi mentalitatea oamenilor. Întreaga acţiune se învârte în jurul istericalelor, al unei permanente stări de iritare care cuprinde toate personajele. Dracii sunt „afurisiţi”, „zevzeci”, Dardarot este ameninţător, „scurtează coada” şi „lungeşte urechile” oricui ar îndrăzni să lipsească de la adunare, este isteric, „scrâşneşte straşnic”, tuşeşte „de i-a pârâit jeţul”, „zbiară” şi „răcneşte” încontinuu. Acriviţa e „zuliară”, are „ifose”, îl face pe Ianulea „budala”, „capsoman” şi-i dă „cu tifla”, domniţa are „pandalii” şi nu-l poate „honipsi” (suporta, suferi) pe Negoiţă.

Limbajul este presărat cu expresii populare româneşti, „să-şi mănânce de sub unghie”, „să-ţi puie coarne, să nu le poţi duce”, „să ne vedem când mi-oi vedea ceafa...fără oglinzi”, „şi-a ieşit din pepene”, cu expresii greceşti, „fos-mu, parigboria tu kosmu”, ori turceşti, „helbet” (criză de bani), „selemet” (faliment), „iflifliu” (lefter, fără bani) ilustrând, cu sarcasm, o perioadă nefericita şi confuză din istoria limbii române.

George Munteanu vede în I.L. Caragiale „autorul cel mai ferit de «impudicitate» artistică”, ştiind „să selecteze ca nimeni altul din întâmplările, atitudinile, propriile stări de spirit numai pe cele de largă semnificaţie umană”. (Istoria literaturii române - Epoca marilor clasici)

Check Also

Bucea şi căpăţână, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bucea şi căpăţână, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a cărui primă ediţie a …

Sur les elements turcs dans la langue roumaine, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Sur les elements turcs dans la langue roumaine, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic …

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile romanice, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile …

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu, este un studiu …