Istoriografia Ţării Haţegului

S-au împlinit două secole de când a fost scrisă prima monografie istorică a Ţării Haţegului. Lucrarea priveşte de fapt întregul judeţ (comitat) Hunedoara şi a fost întocmită la 1780 de Benko Jozsef, rămânând în manuscris până la începutul secolului XX. Constatăm de la bun început dificultatea separării istoriografiei Ţării Haţegului de aceea a judeţului sau comitatului Hunedoara, această din urmă abordare teritorială a subiectului fiind de obicei folosită de istoriografia maghiară.

De vreme ce în epoca primelor recensăminte moderne, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cel dintâi monograf al Hunedoarei constata că românii reprezintă în comitat cam 80-85% din populaţie, este uşor de înţeles de ce tratarea distinctă a istoriei Ţării Haţegului, fie şi în sensul teritorial extensiv al noţiunii, nu a stat în atenţia istoricilor străini. Ba ar fi echivalat cu prezentarea unei regiuni în care, înainte de începuturile industrializării şi urbanizării din secolul trecut, românii constituiau peste 90% din populaţie.

Chiar şi în aceste condiţii, existenţa unei „ţări” a Haţegului, cu problemele sale istorice specifice, cu tradiţii proprii şi cu legăturile sale interne caracteristice, a ajuns să se impună de la sine, determinând uneori apariţia în istoriografia maghiară a unor studii privind cu precădere sau exclusiv părţile sudice ale fostului comitat hunedorean. A contribuit la aceasta şi faptul că cea mai importantă familie a istoriei regatului maghiar din secolul al XV-lea şi una dintre cele mai strălucite personalităţi ale istoriei sud-estului european - i-am numit pe Corvineşti şi pe Iancu de Hunedoara - şi-au tras originile din mediul românesc al Ţării Haţegului.

Interesul pentru Ţara Haţegului ca leagăn al Corvineştilor a reprezentat o constantă istoriografică, materializată prin capitole consistente dedicate societăţii haţegane în monografiile privind pe Iancu de Hunedoara şi epoca sa. Atenţia acordată antichităţilor clasice este altă constantă a istoriografiei Ţării Haţegului, datorită faptului că atât centrul statului dac cât şi acela politico-administrativ şi cultural al provinciei romane Dacia, s-au aflat în această regiune şi că aici vestigiile dacice şi romane sunt mai numeroase şi mai semnificative decât în oricare altă parte a Transilvaniei.

În legătură cu studierea şi valorificarea acestor documente ale trecutului, ca şi a monumentelor medievale româneşti din Ţara Haţegului, se cuvin pomenite strădaniile de la mijlocul secolului trecut ale protopopului Ştefan Moldovan, autentic precursor al cercetărilor româneşti de arheologie şi geografie istorică. Seria de „Annotatiuni” pe care a publicat-o în 1853-1854 în revista braşoveană „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, foarte utilă încă şi azi, reprezintă sub multe aspecte o lucrare de excepţie, în primul rând datorită bogăţiei de informaţii dar şi prin raportarea la contextul istoriografiei epocii.

Adâncirea studiilor privind sud-vestul transilvănean în epoca antică, marcată la începutul secolului nostru de apariţia primului volum al unei monografii istorice a Hunedoarei, iar în ultimul timp de volumele monografice, publicaţiile de izvoare antice sau lucrările de sinteză ale istoriografiei româneşti, depăşeşte sfera de preocupări pe care ne-am propus-o.

Consemnăm în schimb cercetările de istorie medievală din a doua jumătate a secolului trecut care, deşi impulsionate de interesul pentru trecutul unor familii nobiliare şi de moda reconstituirilor genealogice, îşi mai păstrează în parte valoarea deoarece au utilizat numeroase documente de arhivă, puse uneori la dispoziţie de familiile implicate, documente care au rămas inedite sau chiar au dispărut.

Dintre aceste studii se detaşează cel publicat încă din 1868 de Szabo Karoly referitor la familia Cândeştilor din Râu de Mori. Autorul sublinia pe bună dreptate că în toată Ungaria nu existau pe atunci multe familii nobiliare care să-şi poată dovedi mai sigur şi mai convingător vechimea, permanenţa stăpânirilor de moşii, ascendenţa şi păstrarea numelui, propunând chiar coborârea până în secolul al IX-lea a începuturilor familiei, pentru ca apoi să afirme, surprinzător şi în totalul dispreţ al documentelor folosite, că familia Cândeştilor - ajunsă atunci Kendefy - ar fi de origine maghiară sau avară (!).

În ultimele decenii ale secolului trecut, o dată cu lărgirea bazei documentare a istoriografiei Haţegului medieval, în special prin strădaniile lui N. Densuşianu şi ale lui F. Solyom-Fekete, ultimul în „Anuarul societăţii de istorie şi arheologie a comitatului Hunedoara”, s-au înmulţit sensibil şi studiile de istorie locală. Dar tot atunci s-a accentuat şi o anumită orientare tendenţioasă a publicaţiilor, evidentă chiar din articolul - într-un sens programatic - pe care F. Solyom-Fekete l-a semnat în primul număr al Anuarului, încercând acreditarea ideii că românii haţegani ar fi descendenţii unor imigranţi târzii.

Compararea aserţiunilor din acest articol şi din altele semnate de acelaşi autor cu cele scrise un veac mai devreme de către Benko Jozsef care, departe de a nutri simpatii pentru cele 80-85% de români din comitat, nu se gândea totuşi să le pună sub semn de întrebare calitatea de autohtoni pe aceste meleaguri, ilustrează evoluţia pe durata unui secol a unei anumite orientări istoriografice ale cărei ecouri, din păcate, se mai fac uneori şi azi auzite.

Dar chiar dacă paginile Anuarului hunedorean au continuat să adăpostească articole tributare acestei orientări, oscilând de la şovinismul violent la diletantismul „patriotic” evident mai cu seamă în încercările de interpretare a toponimiei, ar fi nedrept să judecăm doar după ele activitatea de peste trei decenii a Societăţii de istorie şi arheologie de la Deva, a cărei publicaţie a apărut cu regularitate până la izbucnirea primului război mondial.

O seamă de studii privind monumente hunedorene, descoperiri arheologice, evenimente de istorie locală, informaţii referitoare la secolele XV-XVII şi mai ales culegeri de folclor românesc ce au văzut lumina tiparului în paginile Anuarului, fac ca revista să reprezinte în continuare un ajutor preţios şi o arhivă valoroasă pentru cercetările asupra trecutului Ţării Haţegului.

Folosind numeroase documente de arhivă, printre care şi cele editate în primele numere ale Anuarului de la Deva, eruditul istoric Csanki Dezso a publicat în 1887 în anexa revistei „Szazadok” un studiu despre comitatul Hunedoara şi familia Corvineştilor. Dincolo de prejudecăţile autorului referitoare la istoria românilor, lucrarea poate fi considerată ca stând la începuturile istoriografiei critice a Ţării Haţegului. Ea este calitativ superioară celorlalte studii din acei ani şi depăşeşte ca interes chiar şi studiile limitate strict la Ţara Haţegului, tributare preocupărilor genealogice sau consideraţiilor etimologice diletante şi fanteziste.

Interesul lui Csanki pentru părţile hunedorene a fost de lungă durată, iar în ultimul volum al monumentalei sale geografii istorice a Ungariei din timpul Corvineştilor, apărut în 1913, găsim cea mai completă şi mai documentată reconstituire a trecutului Ţării Haţegului în cadrul comitatului hunedorean, de la primele izvoare medievale scrise şi până-la începutul secolului al XVI-lea. Lucrarea rămâne în continuare un instrument de bază indispensabil cercetărilor de istorie medievală, deoarece autorul ei s-a folosit şi a consemnat informaţiile dintr-un mare număr de documente rămase până azi inedite.

În acelaşi an 1913 a apărut la Lugoj merituoasa istorie a vicariatului greco-catolic al Haţegului, întocmită de Iacob Radu care, fără a fi istoric în sensul strict al termenului, a fost un foarte bun cunoscător al satelor haţegane şi harnic culegător de informaţii şi tradiţii locale. Deosebit de utilă pentru cunoaşterea realităţilor din secolele XVIII-XIX şi pentru reconstituirile de geografie istorică haţegană, monografia are totuşi scăderea de a trata Ţara Haţegului din punct de vedere confesional, ignorând deliberat toate aşezările lipsite atunci de comunităţi greco-catolice.

Trecutul Ţării Haţegului a intrat între timp şi în atenţia marilor noştri istorici, începând cu B.P. Hasdeu şi A.D. Xenopol, iar apoi şi mai ales cu studiile lui D. Onciul, în încercarea de a desluşi pe temeiul Diplomei cavalerilor ioaniţi şi a realităţilor haţegane începuturile,,de descălecare” ale Ţării Româneşti sau relaţiile acesteia cu regatul maghiar în secolele XIII-XIV.

Apropierea acestor istorici de problemele Ţării Haţegului s-a produs deci iniţial în încercarea de a lămuri aspecte de istorie politică de la sud de Carpaţi, considerate drept. posibile efecte ale unor cauze aflate în sud-vestul Transilvaniei, încercarea de a analiza realităţile din interiorul Ţării Haţegului, ca scop în sine, s-a produs relativ târziu în istoriografia românească. Studiul din 1902 al lui Nicolae Densuşianu a rămas atunci un fapt oarecum izolat, meritul în această direcţie urmând să revină, ca în atâtea altele, minţii luminate şi iscoditoare a marelui nostru învăţat Nicolae Iorga.

Fără a face parte din istoriografia propriu-zisă, importanta monografie a graiului din Ţara Haţegului publicată de Ovid Densuşianu în 1915 la Bucureşti a atras atenţia asupra acestei „ţări” româneşti şi asupra bogăţiei de informaţii referitoare la trecutul ei. Se repeta de fapt, pe un plan mai general şi într-o epocă mai propice, impulsul provocat câteva decenii mai devreme de publicarea diplomelor haţegane de către Nicolae Densuşianu. Roadele acestei monografii aveau să apară după primul război mondial, o dată cu înmulţirea şi progresul cercetărilor de lingvistică, a studiilor privind toponimia şi onomastica românească din Transilvania, precum şi a investigaţiilor etnografice din Ţara Haţegului şi din zonele învecinate.

Dar până la acestea din urmă, se cuvine consemnat debutul în părţile hunedorene, tot în anii premergători primului război mondial, a cercetărilor de arheologie medievală datorate sârguinţei lui Roska Marton şi a studiilor mai riguroase privind monumentele medievale haţegane, prilejuite de primele lucrări de restaurare, domeniu în care şi-a câştigat merite arhitectul Moller Istvan. Cât priveşte cercetările de arheologie medievală, ele nu au mai fost continuate în perioada interbelică, când atenţia arheologilor s-a îndreptat exclusiv spre antichităţile dacice şi romane, firul reînnodându-să abia în ultimul timp.

Valorificarea izvoarelor istoriei Haţegului medieval, în sensul cunoaşterii şi reconstituirii realităţilor interne ale acestei „ţări” româneşti, a cunoscut în perioada interbelică progrese lente marcate de studii cu subiecte particulare, cum au fost cele semnate de Victor Motogna sau, din nou, de Nicolae Iorga. Nu s-a ajuns însă în istoriografia vremii la lucrări mai ample, cu caracter de monografie a întregului Haţeg sau de sinteză şi generalizare a concluziilor decurgând din analiza cazurilor particulare, istoricii rămânând sub acest aspect în urma specialiştilor din disciplinele înrudite sau auxiliare.

Dintre realizările acestora din urmă se cuvin menţionate cercetările etnologice de mai mare amploare ale lui Romulus Vuia, valorificate încă din 1926, precum şi cercetările de istoria artei şi arhitecturii medievale ale lui Virgil Vătăşianu, care au avut drept rezultat intrarea în circuitul ştiinţific românesc în anul 1929 a importantului grup de monumente istorice din sud-vestul Transilvaniei.

Pentru aceeaşi etapă de evoluţie a istoriografiei Ţării Haţegului, se cere menţionată sporirea interesului pentru instituţiile medievale româneşti, variat oglindite în documentele haţegane, preocupări ce continuau începuturi datorate în special lui Ioan Bogdan. Studii importante întemeiate parţial sau în cea mai mare parte pe izvoare referitoare la Ţara Haţegului, datorăm din aceşti ani lui Aurelian Sacerdoţeanu, Alexandru Doboşi şi lui Nicolae Iorga, precum şi reprezentanţilor şcolii istorice de la Cluj în frunte cu Ioan Lupaş şi Silviu Dragomir. Acestora li s-a adăugat ceva mai târziu Ioan Moga, iar către sfârşitul etapei la care ne referim, Dinu Arion.

Informaţiile toponimice şi onomastice haţegane şi-au găsit în aceiaşi ani o utilizare largă în cercetările lui Nicolae Drăganu şi Ion Conea. Pentru a nu omite lucrări semnificative în ceea ce priveşte subiectul nostru, pomenim şi prima monografie mai importantă din istoriografia românească referitoare la Iancu de Hunedoara, precum şi recrudescenţa în deceniul patru a interesului manifestat de istoriografia maghiară pentru instituţiile medievale sau pentru toponimia transilvăneană, cu multe referiri la trecutul Ţării Haţegului, dar, în cele mai multe cazuri, cu mobiluri străine cercetării istorice propriu-zise.

Lucrările de sinteză ale lui Ioan Moga oglindesc fidel zestrea adunată până în urmă cu patru decenii de către istoriografia românească referitor la „ţările” din teritoriile intracarpatice ale României, la istoria medievală a românilor transilvăneni şi la instituţiile acestora, implicit şi la Ţara Haţegului din epoca cuprinderii sale în regatul medieval maghiar. Această zestre a fost preluată şi substanţial sporită prin cercetările care, în spiritul istoriografiei româneşti noi, au pornit pe căi în mod practic încă nebătute şi au abordat aspectele esenţiale ale trecutului haţegan, în primul rând pe cele decurgând din evoluţia condiţiilor social-economice transilvănene.

Noile orientări ale istoriografiei româneşti au devenit vizibile chiar de la începuturile acestei etape prin îndreptarea atenţiei asupra categoriilor sociale producătoare de bunuri materiale şi asupra împrejurărilor de istorie socială, încă din anul 1947 Ştefan Pascu a analizat într-o lucrare de mai mari proporţii mişcările sociale ale ţărănimii transilvănene din epoca voievodatului, propunând interpretări noi şi pentru evenimente din trecutul Ţării Haţegului, iar câţiva ani mai târziu Kurt Horedt a întreprins un bilanţ al cunoştinţelor privind părţile hunedorene la începuturile evului mediu, în epoca anterioară celor mai vechi informaţii din izvoarele scrise, evidenţiind lacunele atunci existente şi pregătind terenul viitoarelor cercetări de arheologie medievală.

Producţia fierului, aspect important de istorie economică a sud-vestii lui transilvănean, a făcut în 1958 obiectul unei analize aprofundate întreprinse de David Prodan, în principal pe temeiul informaţiilor din secolul al XVII-lea, dar utilă şi cunoaşterii epocii anterioare. Un an mai devreme acelaşi autor a valorificat, din punctul de vedere al istoriografiei materialiste româneşti, personalitatea lui Iancu de Hunedoara.

Ambele direcţii de cercetare au fost', ulterior dezvoltate de către Josif Pataki şi Camil Mureşan. Împlinirea în 1956 a cinci secole de la moartea lui Iancu de Hunedoara a mai prilejuit şi alte incursiuni în trecutul locurilor sale de baştină. Astfel, Ştefan Pascu a evidenţiat rolul cnezilor transilvăneni în lupta antiotomană a eroului hunedorean, trecând pentru aceasta în revistă seria de diplome acordate în secolul al XV-lea feudalităţii româneşti din Ţara Haţegului.

Meritul de a fi deschis în istoriografia haţegană drumul unor cercetări foarte-aprofundate vizând cunoaşterea structurilor social-politice şi a mecanismelor interne ale societăţii medievale româneşti din Transilvania şi în special din sud-vestul ei şi din Banat, îi revine Mariei Holban care a pus în profitul reconstituirilor istorice experienţa importantă câştigată de colectivul editorial al seriei C, Transilvania din colecţia de Documente privind istoria României iniţiată de Academia Română. Rezultatele obţinute ne fac să regretăm o dată în plus faptul că editarea celor mai vechi izvoare diplomatice privind Transilvania s-a oprit multă vreme la mijlocul secolului al XIV-lea, hotar pe care abia în ultima vreme l-a depăşit cu un deceniu.

Cu studiul publicat în 1960 de Maria Holban s-a inaugurat o etapă nouă în cercetarea trecutului Ţării Haţegului, iar următoarele lucrări ale autoarei, chiar dacă nu au decât parţial legătură cu istoria haţegană, fac totuşi parte din bibliografia de bază a subiectului nostru. Pe aceeaşi linie de aprofundare a analizei documentelor se află şi contribuţiile datorate lui Francisc Pali.

Transformarea revistei Muzeului judeţean din Deva, care a început să apară încă dinaintea ultimului război mondial, într-un periodic regulat, cu profil mai larg, în care şi-au găsit loc şi studiile dedicate istoriei locale la începuturile evului mediu, a impulsionat direcţia de cercetare pe care o urmărim aici. Meritul revine în cea mai mare parte fostului director al muzeului, Octavian Floca, autor totodată al unor ghiduri judeţene cu bogată informaţie istorică.

Trebuie adăugate acestui inventar şi cercetările întreprinse de noua generaţie a istoricilor de artă care, pornind de la sinteza din 1959 a lui Virgil Vătăşianu şi de la lucrările de sinteză ale arhitectului Grigore Ionescu, au aprofundat cunoaşterea monumentelor medievale din Ţara Haţegului şi a semnificaţiei lor istorice, domeniu în care se cuvin menţionate în special contribuţiile lui Vasile Drăguţ şi ale Ecaterinei Cincheza-Buculei.

În direcţia culegerii, publicării şi chiar a valorificării istorice a toponimiei din sud-vestul Transilvaniei, s-au realizat progrese notabile prin studii regionale şi microzonale datorate unor specialişti atenţi în egală măsură şi la informaţiile din documente, printre care Vasile Giuglea şi Mircea Homorodean, iar cercetările de etnologie şi folclor, devenite tot mai actuale pe măsura accentuării pericolului dispariţiei documentelor tradiţionale în ritmul impus de transformările contemporane, au fost continuate de Romulus Vuia, Paul Petrescu sau Nicolae Dunăre, în paralel cu investigaţiile etnosociologice şi antropologice la care au adus contribuţii importante Traian Herseni şi colectivul condus de Ştefan Milcu.

Oricât de importante ar fi rezultatele acestor cercetări pentru cunoaşterea unuia sau altuia dintre aspectele particulare ale trecutului Ţării Haţegului, ele nu pot ţine locul unei monografii care să prelucreze şi să interpreteze unitar întreaga informaţie, permiţând precizarea locului acestei vetre de viaţă istorică în ansamblul teritoriilor româneşti.

Tratarea izolată şi fragmentară a aspectelor de istorie socială, economică, politică sau culturală, face ca atât specificul local cât şi trăsăturile generale, semnificative pentru întreaga istorie a României, să rămână în cea mai mare parte nevalorificate. Modul în care se reflectă trecutul Ţării Haţegului în sintezele mai noi privind istoria României sau a Transilvaniei este departe de a folosi informaţia azi accesibilă, fără a mai vorbi de perspectivele practic nelimitate de îmbogăţire a documentaţiei prin utilizarea în reconstituiri a mărturiilor arheologice.

De la această constatare a pornit în urmă cu 15 ani seria de cercetări din Ţara Haţegului a autorului prezentei monografii, constând din recunoaşteri de teren, săpături arheologice, studii privind monumentele haţegane, investigaţii de arhivă şi încercări de a supune unor noi analize informaţiile documentare. Rezultatele acestor cercetări au fost parţial valorificate în rapoarte de şantier, studii de detaliu sau în unele încercări de generalizare a concluziilor particulare.

Stadiul actual al cunoaşterii începuturilor medievale ale Ţării Haţegului nu este încă satisfăcător, iar multe întrebări îşi mai aşteaptă răspunsurile. În spiritul metodei de cercetare despre care a fost vorba, reconstituirea perioadei anterioare informaţiilor scrise este lacunară, iar generalizarea datelor izolate de care dispunem se cere făcută cu multă prudenţă. Dincolo de aceste limite, informaţiile mai vechi şi mai noi justifică sarcina pe care ne-am asumat-o, printre altele şi pentru a încuraja continuarea şi adâncirea cercetărilor, mai ales prin antrenarea susţinută a specialiştilor din noua generaţie, a căror prezenţă în domeniul reconstituirilor de istorie haţegană se face tot mai simţită în anii din urmă.