Ipostaze şi semnificaţii ale unor motive asociate naturii în poezia romantică şi bacoviană

Ipostaze ale naturii în poezia romantică

  • temă favorită alături de iubire, istorie, trecut, având rolul unui cadru al emoţiilor;
  • natură sălbatică sau surprinsă în momente ale genezei;
  • dublă reprezentare: terestră şi cosmică; spaţiu originar al evadării, imagine a paradisului pierdut şi a unităţii originare a eului şi a lumii, cadru al iubirii şi al izolării cuplului de lume;
  • motive poetice recurente: codrul, izvorul, lacul, teiul, salcâmul, luna, marea etc., interpretate idilic sau feeric (Mihai Eminescu: Dorinţa, Floare albastră, Crăiasa din poveşti etc.);
  • corespondenţe de tip romantic între sentimentele eului şi înfăţişarea naturii, mai ales atunci când se asociază temei iubirii;
  • melancolie, reverie, asociate temei amintirii; pierderea iubirii are ca efect sărăcirea naturii, reducerea ei la câteva simboluri.

George Bacovia

Ipostaze ale naturii în poezia simbolistă

  • nu mai este o temă favorită, ci doar un punct de referinţă al lumii exterioare asociate spaţiului citadin; natură subordonată civilizaţiei: parcuri, grădini;
  • proiecţie a eului, a lumilor interioare, marcată de cromatisme contrastante, obsesive;
  • expresie a rupturii dintre eu şi lume;
  • motive poetice stilizate: parcul, grădina, toamna, ploaia, ceaţa, florile ca simboluri etc. (George Bacovia: Lacustră, Decor, Amurg violet, Tablou de iarbă etc.);
  • corespondenţe de tip simbolist: punctele de referinţă ale „cadrului” sunt doar simboluri pentru stări interioare;
  • stări de tristeţe nemotivată, dezarticulare sufletească, rătăciri fără sens, spaţiu înstrăinat, loc al vagabondajului, al nevrozei.