Ion Minulescu

Ion Minulescu (6 ianuarie 1881, Bucureşti - 11 aprilie 1944, Bucureşti) - poet, prozator, traducător, dramaturg şi gazetar. Tatăl, Tudor Minculescu, negustor în Slatina, moare cu 6 zile înainte de naşterea copilului. Mama, Alexandrina (născută Ciucă), s-a recăsătorit cu Ion Constantinescu, ofiţer de cavalerie. Minulescu îşi petrece copilăria la Slatina. Studiile primare şi cele liceale le face la Piteşti, până în clasa a VI-a, când rămâne corigent la limba română; se înscrie la un liceu particular din Bucureşti, dându-şi bacalaureatul în 1899.

Intră la Facultatea de Drept din Bucureşti, urmând cursurile doar un semestru, iar în 1900 pleacă la Paris. Aici frecventează cafenelele literare, cunoaşte poeţi şi ziarişti, citeşte literatură simbolistă şi decadentă (Baudelaire, Laforgue, Lautreamont, Corbiere, Verhaeren, Verlaine, Rimbaud, Moreas etc.). Pe unii scriitori pare să îi fi cunoscut personal (Moreas, Max Jacob, Andre Salmon, Stuart Merill, Albert Fleury, Maurice Du Plessis, poate şi pe Apollinaire) în celebrele cafenele Chat Noir, Vachette şi Closerie des Lilas. Se întoarce în ţară în 1905, fără să-şi fi terminat studiile.

A debutat încă din anii liceului în „Povestea vorbei” (1897), cu poeziile Gândurile şi Aşteptare, semnate I.M. Nirvan şi I.M. Până la 1900 publică versuri în „Foaia interesantă”, „Foaia pentru toţi”, „Moda ilustrată”, „Carmen”, „Evenimentul” şi „Adevărul de joi”. Începe să fie remarcat în 1906-1907, când îi apar primele romanţe în „Viaţa literară”, „Viaţa românească” şi „Convorbiri critice” (În oraşul cu trei sute de biserici stârneşte interesul şi entuziasmul lui I.L. Caragiale, exprimate într-o scrisoare către Mihail Dragomirescu, directorul revistei).

Debutul editorial are loc în 1908, cu Romanţe pentru mai târziu. Tot în 1908 debutează şi ca prozator, cu Casa cu geamurile portocalii. Devine o figură cunoscută a cafenelei literare şi unul dintre promotorii modernismului în literatura epocii, altfel marcată puternic fie de posteminescianism, fie de un tradiţionalism sămănătoristo-poporanist, pe care le combate direct în articolul-program Aprindeţi torţele!, din propria-i publicaţie „Revista celorlalţi” (1908).

Este, pentru scurt timp (în 1906), redactor la ziarul liberal „Viitorul”, apoi, tot temporar, funcţionar la Constanţa. În 1910 o cunoaşte pe Claudia Millian, cu care se căsătoreşte în 1914. Continuă să animeze cafeneaua literară, mai ales în grupul de boemă intelectuală şi artistică de la Terasa Oteteleşanu şi de la cafeneaua Kubler. Se implică în apariţia unei noi reviste, „Insula” (1912). Este şef al Biroului de Presă şi director de cabinet în Ministerul de Interne, începând cu 1914.

În toamna lui 1916 se refugiază în Moldova, la Iaşi, unde e activ publicistic (cu articole despre mersul războiului) şi literar (cu un salon artistic în care se întâlneau literaţii şi pictorii aflaţi în refugiu şi ale cărui şezători se organizau în folosul răniţilor). În 1919 îşi dă demisia din minister, rezumându-se la activitatea de gazetar. Din 1922 până în 1940 va funcţiona ca director general (şi, alternativ, inspector general) în Ministerul Cultelor şi Artelor, contribuind mult la promovarea artelor, prin instituirea Premiului Naţional pentru poezie şi prin înfiinţarea Salonului Oficial de Pictură.

Notorietatea scriitorului era deja consolidată în 1926, când este numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti, Minulescu fiind concomitent elogiat şi criticat, adulat şi denigrat de critica literară sau de confraţi. A călătorit mult, mai ales în Franţa, dar şi în restul Europei. A fost amic al artiştilor plastici (Iser, Ressu, Steriadi, Dărăscu, Brâncuşi, Paciurea) şi al actorilor, cărora le-a dedicat nenumărate cronici în revistele timpului.

Gazetar împătimit, este prezent într-o mulţime de publicaţii: „Flacăra”, „Naţiunea”, „Viitorul”, „Foaia interesantă”, „Viaţa literară şi artistică”, „Foaia pentru toţi”, „Noua revistă română”, „Curierul literar”, „Generaţia nouă”, „Viaţa literară”, „Vieaţa nouă”, „Adevărul literar şi artistic”, „Convorbiri literare”, „Contimporanul”, „Cuget românesc”, „Falanga literară”, „Gândirea”, „Integral”, „Junimea literară”, „Letopiseţi”, „Luceafărul”, „Lumea”, „Propilee literare”, „Rampa”, „Universul literar”, „Viaţa românească”, „Dimineaţa”, „Sburătorul” şi „România literară”.

Poezia de tinereţe, de până la 1906, anticipă destul de vag tiparul lirismului minulescian, fiind un exerciţiu cu două matrice poetice - Mihai Eminescu şi Al. Macedonski. Înrâurirea simbolismului francez a produs mutaţia stilistică spre o formulă originală, numită mai târziu minulescianism. Prezenţa poetică a lui Minulescu se impune în forţă atât în revistele vremii, cât, mai ales, prin volumele din 1908 şi 1913 - Romanţe pentru mai târziu şi De vorbă cu mine însumi - propunând publicului romanţa simbolistă, un model accesibil al poeziei moderne, şi odată cu ea o nouă estetică, promovată şi teoretic în articolele-program din „Revista celorlalţi” şi „Insula”.

Succesul şi voga literară pe care o declanşează fac din Minulescu un promotor al simbolismului, un catalizator al liricii moderne, încă timid reprezentată în epocă. Reţeta succesului minulescian constă în alegerea romanţei - specie cu tradiţie în literatura română (de la poeţii Văcăreşti, prin C.A. Rosetti sau Alexandru Depărăţeanu, la Mihai Eminescu, ca şi la minorii Mihail Zamphirescu sau George Creţeanu) - pentru muzicalitatea ei, uşor de adaptat la tehnicile şi clişeele simboliste. Mai ales procedeele muzicale, refrenul şi repetiţia, proprii romanţei, au fost exploatate pentru realizarea unei sugestii de tip simbolist.

Totuşi simbolismul lui Minulescu nu este unul structural (Pompiliu Constantinescu), ci unul formal, de suprafaţă, cu o muzicalitate exterioară (Eugen Lovinescu), „o formă a limbii declamate” (Tudor Vianu). Poetul resonorizează cuvintele comune printr-o sumă de tehnici simbolice retorizante (abstractizarea prin trecerea adjectivelor şi adverbelor în clasa substantivelor, comparaţia abstractizantă, cu inversarea termenilor, utilizarea majusculei ca grafem simbolic, polisemia etc.), prin paralelisme, repetiţii şi refrene, dar mai ales printr-o recuzită specifică poeticii simboliste: misterul numerelor fatidice (mai ales cifra 3), enigma estetizantă (are şi un poem, Spre Insula enigmă), preferinţa pentru funebru şi macabru, căutarea de noi orizonturi şi călătoria (corabia, pelerinul, drumul, gările), geografia exotică (cu o toponimie sonoră şi extravagantă), nestematele, parfumurile rare şi florile luxuriante etc.

Toate acestea întăresc aerul de artificiu şi decor, de scenerie manieristă. Acuzat de „lirism comun” (Paul Zarifopol) sau de a fi un simplu „versificator” (Tudor Arghezi), Minulescu face voit poezie decorativă, plină de „fantezie ingenuă, pitoresc şi improvizaţie” (Perpessicius), în care filonul nostalgic are o vibraţie autentică, iar sinceritatea nu e trucată. Expresia eului poetic este mereu dublată de umor, ironie, bufonadă şi pantomimă, pierrotul, arlechinul şi bufonul fiind măşti ale poetului-actor, iar carnavalescul, altă faţă, învăluită, a sentimentalismului său funciar.

Apelul la romanţa tradiţională dezvăluie şi o notă autohtonă a poeziei minulesciene: un trubadur, un jongler cu o psihologie balcanică, a cărei formă de expresie e bavardajul. Poezia lui Minulescu e uşor de memorat şi aptă de (auto)parodiere, cum s-a şi petrecut în epocă. Verslibrismul minulescian (Vladimir Streinu), unul strict formal (constând în ruperea şi redispunerea tipografică a versului clasic, ca vers liber), este un tip de exerciţiu care a deschis calea celui veritabil în poezia română.

Versurile din Spovedanii (1927), Strofe pentru toată lumea (1930) şi Nu sunt ce par a fi... (1936) confirmă tenta de autopastişa şi îngroaşă nota de deriziune şi umor spre grotesc şi caricatură, tinzând spre un expresionism sui-generis, tot minulescian, adică încărcat de blândă autoironie şi sentimentalism disimulat. Proza lui Minulescu cuprinde romane, nuvele şi povestiri. Deşi critica vremii nu a receptat-o cu entuziasm (mai ales George Călinescu, Eugen Lovinescu, Perpessicius), Minulescu aduce unele tentative de inovare tehnică romanescă şi, mai ales în nuvele, elementul fantastic.

Casa cu geamurile portocalii, ca şi nuvelele şi povestirile din Măşti de bronz şi lampioane de porţelan (1920) şi Cetiţi-le noaptea (1930), parţial şi romanul Bărbierul regelui Midas (1931) au o scriitură de factură postsimbolistă (în linia Henri de Regnier, Marcel Schwob, Albert Samain, Huysmans, Maeterlinck), cu filoane romantice (E.A. Poe, Nerval, E.T.A. Hoffmann), care presupun o atmosferă bizară, enigmatică, exotică sau onirică, încărcată de o nostalgie fin de siecle.

Fantasticul minulescian este unul conectat la viaţa citadină, modernă (ca la Mircea Eliade sau la Alexandru A. Philippide), rupând deci cu linia, mai bine reprezentată în epocă (prin Galaction sau Vasile Voiculescu), a fantasticului de extracţie rurală. Infiltrarea de umor, grotesc şi sarcasm (cu surse în Gogol şi mai ales în I.L. Caragiale) adaugă acestor proze unele note suprarealiste.

Romanele Roşu, galben şi albastru (1924), Corigent la limba română (1928), Bărbierul regelui Midas şi 3 şi cu Rezeda 4 (1933) sunt (auto)biografii imaginare scrise cu multă eleganţă stilistică şi într-o perfectă estetică a oralităţii (Paul Zarifopol). Se vizează fresca socială şi comedia de moravuri, răspunzând gustului public pentru un modernism decadent, frivol, amoral şi cinic, cu rezolvări melodramatice (sfârşituri tragice, sinucideri etc.) sau senzaţionale (intrigă poliţistă).

Tot în modernismul decadent se include erotismul exacerbat, morbid şi frivol, atribuit mai ales personajelor feminine. O încercare de tehnică romanescă pe mai multe planuri narative, cu un joc de duble şi triple reflecţii ale personajului, anunţă proza modernă. Umorul şi ironia, ca şi autopastişa confirmă că scriitorul le-a conceput ca pe un exerciţiu literar, ca pe o improvizaţie de poet (cum singur mărturiseşte în Autobiografie), în maniera prozopoematică a prozei simboliste.

Teatrul lui Minulescu continuă acest tip de improvizaţie stilistică şi împinge, şi din cauza cerinţelor genului, la exces câteva caracteristici: artificiozitatea construcţiei şi tehnicii teatrale, iluzionism verbal şi lirism strident, sentimentalism, tentă tragicomică ori melodramatică, vervă şi fantezie, clişee dramatice (triunghiul erotic, finalul funest) etc., toate tributare gustului pentru teatrul bulevardier francez, un gust epicureic şi amoral. Unele soluţii dramatice (întâlnite la Oscar Wilde, Henri Bataille, Maeterlinck, Pirandello) vestesc teatrul modern: dedublarea şi multiplicarea personajelor, măştile, imixtiunea commediei dell’arte şi a teatrului de marionete (mai ales în piesa Manechinul sentimental). Minulescu a fost şi unul din marii gazetari ai anilor 1910-1940.

În afară de „Revista celorlalţi” şi „Insula”, importante ca tribune ale orientării moderniste şi simboliste în poezia românească, el mai scoate, împreună cu Liviu Rebreanu, în 1921-1922, săptămânalul ilustrat „Cetiţi-mă!”. A practicat gazetăria curentă, atât ca redactor la „Viitorul”, cât mai ales în rubrica zilnică de la „Românul” (în 1914) şi în articolele din ziarul de război „România” (1917-1918), unde se vădeşte a fi un fin analist al evenimentelor politice, sensibil la tragismul conflagraţiei mondiale, sobru şi cu judecată clarvăzătoare, la antipodul estetului boem şi neangajat, cum, îndeobşte, e etichetat.

În ceea ce priveşte activitatea de cronicar plastic, desfăşurată de-a lungul întregii vieţi, se impune prin bun-gust şi orientare estetică modernă, el fiind unul dintre primii critici de artă care îi remarcă pe Brâncuşi, Iser, Dărăscu şi, în genere, pe artiştii de avangardă ai vremii. În comentariile sale a căutat să promoveze teatrul modern european (de la Oscar Wilde la Pirandello), dramaturgia română originală (Mihail Sorbul, Victor Eftimiu, Octavian Goga, Alexandru Davila, Zaharia Bârsan, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga) şi, mai ales, să afirme mereu valoarea şi importanţa lui I.L. Caragiale.

Opera literară

  • Romanţe pentru mai târziu, Bucureşti, 1908;
  • Casa cu geamurile portocalii, Bucureşti, 1908;
  • De vorbă cu mine însumi, cu ilustraţii de Iser, Bucureşti, 1913;
  • Măşti de bronz şi lampioane de porţelan, Bucureşti, 1920;
  • Pleacă berzele, Bucureşti, 1921;
  • Lulu Popescu, Bucureşti, 1921;
  • Roşu, galben şi albastru, Bucureşti, 1924;
  • Manechinul sentimental, Bucureşti, 1926;
  • Allegro ma non troppo, Bucureşti, 1927;
  • Spovedanii, Bucureşti, 1927;
  • Amantul anonim, Craiova, 1928;
  • Corigent la limba română, cu ilustraţii de Lucia Dem. Bălăcescu, Bucureşti, 1928;
  • Cetiţi-le noaptea, Bucureşti, 1930;
  • Strofe pentru toată lumea, Bucureşti, 1930;
  • Bărbierul regelui Midas, Bucureşti, 1931;
  • Porumbiţa fără aripi, Bucureşti, 1931;
  • 3 şi cu Rezeda 4, Bucureşti, 1933;
  • Nu sunt ce par a fi..., Bucureşti, 1936;
  • Nevasta lui Moş-Zaharia, Oradea, 1937;
  • Ciracul lui Hegesias, Bucureşti, 1939;
  • Versuri, Bucureşti, 1939;
  • Când doi se ceartă, Bucureşti, 1940;
  • Versuri, Bucureşti, 1943;
  • Cine-i autorul acestui roman senzaţional?, Bucureşti, 1943;
  • Scrieri, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Matei Călinescu, Bucureşti, 1966;
  • Bucureştii tinereţii mele..., ediţie îngrijită de Mioara Minulescu, prefaţă de Emil Manu, Bucureşti, 1969;
  • Banchetul meu, ediţie îngrijită şi prefaţă de Emil Manu, Bucureşti, 1971;
  • Opere, I-IV, ediţie îngrijită de Emil Manu, prefaţă de Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1974-1983;
  • Versuri, postfaţă Gabriela Omăt, Bucureşti, 1975;
  • Romanţe pentru mai târziu, ediţie îngrijită de Marcela Radu, Craiova, 1984;
  • Versuri, ediţie îngrijită şi postfaţă de Simion Mioc, Timişoara, 1985;
  • Versuri şi proză, ediţie îngrijită şi prefaţă de Emil Manu, Bucureşti, 1986;
  • Proză, postfaţă de I.D. Bălan, Bucureşti, 1986;
  • Corigent la limba română şi alte proze, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Popa, Cluj Napoca, 1989;
  • Opere, ediţie îngrijită de Emil Manu, introducere de Valeriu Râpeanu, Galaţi, 1995.

Traduceri

  • Octave Mirbeau, Pogromul, Bucureşti, 1910;
  • Maurice Maeterlinck, Sora Beatrice, Bucureşti, 1913.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …