Ion Druţă

Ion Druţă (3 septembrie 1928, Horodişte, judeţul Soroca, Basarabia, azi raionul Donduşeni, Republica Moldova) - prozator, dramaturg şi eseist. Născut dintr-un tată zugrav de biserici, Pantelei, „plin de demnitate, arţăgos şi încăpăţânat”, şi dintr-o mamă, Ana, cu ascendenţă ucraineană, femeie de o „bunătate creştinească”, Druţă urmează cursuri de tractorişti (1945), o şcoală silvică (1946) şi, după terminarea serviciului militar, cursurile literare superioare de pe lângă Institutul de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova (1956-1957). A fost secretar al sovietului sătesc Ghica Vodă în perioada grea a deportărilor şi colectivizării.

Stabilindu-se, în 1969, la Moscova, scriind în limbile română şi rusă şi sfidând criticile oficiale de la Chişinău, cunoaşte o carieră strălucitoare de prozator şi dramaturg, cu cărţi traduse în mai multe limbi şi piese jucate în teatrele din URSS şi din alte ţări. Primeşte Premiul de Stat al Republicii Moldova, Ordinul Lenin şi alte decoraţii, devine Scriitor al Poporului din Republica Moldova. Este membru de onoare al Academiei Române (1990) şi membru al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (1992). Debutează cu schiţe în periodicul „Ţăranul sovietic” şi editorial cu volumul La noi în sat (1953).

Opera lui Druţă este, în linii mari, o expresie a rezistenţei spirituale şi morale în faţa a tot ce subminează naţionalul, umanul, sacrul. Nu întâmplător multe dintre scrierile sale, care au înfruntat „zidul” mentalităţii oficiale („zidul” apare ca metaforă în piesa Cervus divinus), au fost supuse interdicţiei, apărând editorial cu multă întârziere la Chişinău, după ce treceau de cenzura - aparent, mai liberală - a Moscovei. Controlul de partid instituţionalizat s-a exercitat din plin asupra scriitorului, mai cu seamă după publicarea, în 1970, a părţii a doua a romanului Povara bunătăţii noastre (prima parte, intitulată Balade din câmpie, apăruse în 1963).

Începând cu anul 1994, scriitorul a pactizat în mod paradoxal cu cei care l-au blamat, manifestând atitudini conservatoare de păstrare a „seminţelor socialiste”, a moldovenismului şi creştinismului modelat după cel rusesc. Cititorii şi criticii au început să se întrebe, uimiţi, dacă scriitorul a fost cu adevărat sincer în scrisul său. Această debusolare are, fireşte, temei, fiindcă în opera sa n-au lipsit notele de regionalism literar cu tendinţă antiromânească. Druţă debutează în contextul literaturii basarabene din anii ’50, când, după moartea lui Stalin, se instaurează o epocă a „dezgheţului” social. El impune, autoritar, formula narativă lirico-simbolică, afirmându-se pe linia tradiţiei lui Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu.

În primele nuvele şi în lucrarea de mari proporţii Frunze de dor (1957), dar şi mai târziu, cu deosebire în romanul Clopotniţa (1972), cea mai importantă scriere a sa, Druţă cultivă aproape fără excepţie un principiu baladesc, naraţiunea fiind intens colorată de atitudinea emoţională, de ataşamentul simpatetic fată de eroi. Autorul şi personajele pe care le creează constituie o unitate plasmatica, actul identificării absolute făcând dovada apartenenţei la un univers autarhic.

Raportat la epocă, lirismul lui Druţă îşi vădeşte rosturile polemice: este expresia personalităţii omului, conceput de Stalin ca un „şurubaş” supus maşinii statale. Printr-o astfel de redimensionare a mentalităţii artistice, scriitorul se ralia valului prozei lirice şi confesive ce se impunea în literatura rusă, ucraineană sau kirghiză. Fireşte, formula sa lirică nu era una de împrumut şi, cu atât mai mult, una conjuncturală: e de întrevăzut în ea spiritul tradiţiei.

Cultul povestirii şi al povestitorului vorbesc despre un prozator moldovean. Naraţiunea urmează un curs domol al întâmplărilor, sub semnul oralităţii tradiţionale, şi numai din când în când al racursiului, al „ochiului” cinematografic, vădind amprente ale poeticii romaneşti a secolului al XX-lea. Tipologic, prozatorul aparţine categoriei creatorilor rurali în literatură, a acelora care cred că „veşnicia s-a născut la sat” (Lucian Blaga). Or, universul rural există sub semnul naturalului, al organicului. Organicismul se comunică şi ideilor despre artă.

Druţă cultivă o frază articulată după legile naturalului, simplităţii şi ale tăcerii semnificative. Ea trebuie auzită, stângăcia expresivă poartă pecetea ingenuităţii şi rostirii disimulate, ocolite, ţărăneşti. Pe de altă parte, ea vorbeşte despre refuzul sincronizării totale cu tendinţele înnoitoare din proza secolului. Prozatorul accentuează, cu mândrie, faptul că aparţine lumii pe care o înfăţişează, întregul e o formă de existenţă a lumii rurale, un mod de a fi. Conştiinţa lui naşte, dincolo de formula lirică, suflul epic; Horodiştea, Ciutura, Ocolina sunt nişte organisme vii, cu o singură respiraţie, care înfruntă destoinic vicisitudinile soartei, vânturile istoriei. George Călinescu observa că la Mihail Sadoveanu indivizii au o autenticitate fenomenală, nu una structurală.

Druţă nu se deosebeşte esenţial de acest tip de creatori rurali care concep nu atât eroi, cât un specimen uman ce nu configurează structuri psihologice, ci o ontologie vagă a spiritului. Numai că, la el, este resimţită mai dramatic invazia civilizaţiei, a tot ce periclitează şi anihilează frumuseţea şi sfinţenia naturii. De aceea satul apare ca spaţiu sacru. Ca şi ţăranul lui Sadoveanu, ţăranul, aici, este apăsat de civilizaţie, simte o tulburare sufletească în faţa invaziei acesteia.

Mijlocul securizant, la care recurge, este cel universal: retragerea în sine, ajutată de credinţa imuabilă în valorile etice, în ceea ce este frumos şi sfânt. Trăind într-o lume în care temeiurile etice s-au clătinat, eroii caută în mod fervent salvarea prin sacru. Nu există, de fapt, mai mulţi eroi la scriitorul basarabean, ci unul singur, aflat mereu în căutarea absolutului.

Religiozitatea la Druţă ţine de primitivitatea sufletului ţărănesc, de arhetipalitatea lui, precum şi de antiintelectualismul programatic al stilului. Nu e vorba de un misticism profund, rezultat din căutarea absolutului şi din provocarea unor stări sufleteşti abisale, ci de o aplicare a preceptelor biblice şi de propunere a unor soluţii creştine pentru lumea modernă, care a uitat de Dumnezeu.

Prin urmare, evocarea istorică în Biserica Albă (1988) e axată pe o ideologie teologică ce demonstrează şansa mântuirii de suferinţele războiului (ruso-turc) şi de înălţare spirituală prin construirea unui templu. Într-un atare context, alături de Paisie Velicikovski, figurează şi Grigori Potiomkin, în care Druţă nu vede atât simbolul expansionismului, al „mândriei ruse” (Dostoievski), ci al omului religios căruia îi sună mereu în urechi melodia clopotului de la Cernigov, localitatea sa de baştină.

În prima piesă a lui Druţă, Casa mare (1962), eroina respectă tocmai orânduiala pământului, visând la o casă mare în care se vedea „mai tânără şi mai voinică”. Casa cea mare este, la moldoveni, odaia împodobită cu grijă şi destinată evenimeritelor cruciale ale vieţii, întâlnirilor, rugăciunilor şi spovedaniei. Casa mare nu e decât un spaţiu sacru, în care sufletul păstrează o ordine etică şi se raportează intim la lumea de afară.

Vasiluţa este o vădană, care face parte din şirul oamenilor simpli ai pământului şi visează la o împlinire prin dragoste, dar ştie că sentimentul datoriei este superior acesteia: ea trebuie să păstreze amintirea soţului său căzut pe front şi trebuie să fie în continuare mama feciorului său, Andrei. În virtutea supremei legi etice, nu poate să accepte dragostea flăcăului Păvălache, de altfel cu mult mai tânăr decât ea. Eroina luptă cu ea însăşi şi în câmpul conştiinţei nu acceptă nici un argument din exterior, chiar dacă el ar justifica o pornire firească a sufletului.

Desolidarizarea de sacru sau refuzul lui conştient exprimă, după Druţă, drama lumii contemporane, dezaxarea ei morală. „Cele douăsprezece porunci - spune patetic Potiomkin în Biserica Albă - sunt hotarele lumii în care trăim, secole la rând, popoare, limbi, datini. A încălca aceste hotare înseamnă a te situa în afara lumii civilizate, înseamnă a fi un om sălbatic, un om straşnic, că nu în zadar celor ce nu recunosc poruncile li se zice: «nu au nici un Dumnezeu»”.

Expresia cneazului se cade a fi luată în sens etic mai larg: omul „fără Dumnezeu”, fără credinţă în ceea ce este frumos şi sfânt, fără conştiinţă (de sine, ca şi de neam, de părticică a omenirii), „fără cuvânt” (adică fără personalitate) este un om fără nimic sfânt. În el s-a stins flacăra esenţei divine, adică a demnităţii. Ieşirea din spaţiul sacru se soldează cu eşec pe planul realizării existenţiale a omului. Sacrul permite perspectiva cea mai înaltă asupra lucrurilor şi faptelor umane, de unde se văd clar binele şi răul, frumosul şi urâtul, esenţa şi aparenţa, adevărul şi minciuna, sublimul şi mediocritatea, absolutul şi relativul, deci lumea în categoriile ei distincte.

Poetica lui Druţă, în aspiraţia ei spre durabil şi concentrare („Crearea unei lumi pe un spaţiu suprascurt - acesta este prinosul cehovian în literatura universală”, spune el într-un eseu despre Cehov), se alimentează subteran din reprezentările mitice populare, din substratul creştin autohton. De remarcat că modelul cultural rusesc, care îl marchează puternic, aduce construcţii topice nefireşti, iar oralitatea perseverentă impune o limbă care nu distanţează pe autor de eroi, o simplitate care cade uneori în simplism.

Nu este cazul să i se ceară lui Druţă să dea expresie complexităţii omului modern, fiindcă el îşi propune alt obiectiv: să înfăţişeze sufletul rudimentar şi totodată complex al ţăranului, după cum ar fi nerezonabil să i se ceară alte soluţii decât cea a sacrului şi alte categorisiri decât cea - folclorică, maniheică - în bine-rău, frumos-urât, sacru-profan. De aici, un anumit schematism evident al naraţiunii şi elementaritatea analizei sufleteşti, care ţine atât de comandamentele timpului, cât şi de concepţia şi felul de a fi al scriitorului.

Însăşi prezenţa preşedinţilor de colhozuri, a membrilor guvernului este „o cuirasă” care să salveze punerea de probleme şi care să „blindeze” opera ca „să meargă”; Pavel Rusu şi Mihai Gruia au, astfel, spre deosebire de Tudor Mocanu, o aură calpă, ideologizată. În virtutea mentalităţii liniar-creştine, scriitorul încearcă să împace normele etice milenare cu formele noi de viaţă, ceea ce generează o notă de falsitate evidentă. Deficitul epic este compensat prin darul povestirii, iar dialogul, în dramaturgie, cedează adesea locul narării unor evenimente şi situaţii de către personaje. Pentru rezolvarea tuturor conflictelor se propune o unică soluţie: cea creştină, ceea ce simplifică lucrurile.

Artistul Druţă este, în unele lucrări ale sale, grav subminat de moralist. El a ţintit să fie un director de conştiinţă în domeniul vieţii sociale, având perfectă dreptate uneori şi greşind profund alteori. Atât prin intermediul eroilor săi (Onache Cărăbuş, Mătuşa Ruta, Călin, Ghiţă), cât şi prin luări energice de atitudine în presă şi în Parlament, a vorbit despre marile probleme basarabene: ciudata babilonie care a subminat limba română, rolul nefast al experimentărilor şi al structurilor social-economice străine obiceiului pământului, periclitarea echilibrului ecologic etc. „Apele nu pot să dispară, va spune unul dintre eroii săi, Mihai Gruia. Apele ba se revarsă, ba îşi schimbă albia, ba coboară în adâncuri, dar să dispară nu pot, pentru că apa, şi aerul, şi cerul e tot ce-avem mai frumos, tot ce avem mai sfânt.” Aceste atitudini ferme au devenit mai apoi ezitante sau consonante cu cele oficiale.

Opera literară

  • La noi în sat, Chişinău, 1953;
  • Poveste de dragoste, Chişinău, 1954;
  • Frunze de dor, Chişinău, 1957;
  • Dor de oameni, Chişinău, 1959;
  • Casa mare, Chişinău, 1962;
  • Cenuşica, Chişinău, 1962;
  • Balade din câmpie, Chişinău, 1963;
  • Povestea furnicii, Chişinău, 1963;
  • Piept la piept, Chişinău, 1964;
  • Trofimaş, Chişinău, 1966;
  • Osânda căutării, Chişinău, 1969;
  • Povara bunătăţii noastre, Chişinău, 1970;
  • Bobocel cu ale lui, Chişinău, 1972;
  • Clopotniţa, Chişinău, 1972;
  • Balada celor cinci motănaşi, Chişinău, 1973;
  • Păsările tinereţii noastre, Chişinău, 1974;
  • Ultima lună de toamnă, Chişinău, 1975;
  • De la verde pân’ la verde, Chişinău, 1982;
  • Daruri, Chişinău, 1983;
  • Clopotniţa. Mozart la sfârşitul vieţii. Plecarea lui Tolstoi. Horodişte, ediţie îngrijită de Elena Siupiur, Chişinău, 1984;
  • Scrieri, I-II, Chişinău, 1986-1987;
  • Biserica Albă, Chişinău, 1988;
  • Clopotniţa, ediţie îngrijită de Elena Siupiur, Bucureşti, 1988;
  • Scrieri, I-IV, ediţie îngrijită de V. Guţu şi E. Lungu, Chişinău, 1989-1990;
  • Povara bunătăţii noastre, prefaţă de Mihai Cimpoi, I-II, Bucureşti, 1992;
  • Căderea Romei, Chişinău, 1995;
  • Ora jertfirii, ediţie bilingvă, Chişinău, 1998.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …