Ion Creangă

Ion Creangă (1 martie 1837, Humuleşti, judeţul Neamţ - 31 decembrie 1889, Iaşi) - povestitor. Părinţii i-au fost Ştefan a Petrei Ciubotariu şi Smaranda, fiica lui David Creangă din Pipirig, ambii descendenţi ai unor familii ardeleneşti ce trecuseră munţii în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Adevărat instrument al divinităţii, Smaranda, din categoria mamelor care cred orbeşte în steaua fiilor lor, o fanatică a viitorului copilului ei, stăruie din răsputeri ca băiatul cel mare să înveţe carte pentru a deveni preot. Drept urmare, după Humuleşti, Broşteni, Târgu Neamţ, Fălticeni, Creangă ajunge, în toamna lui 1855, la Seminarul de la Socola din Iaşi, unde a absolvit cu note bune şi foarte bune trei ani plini.

În vara lui 1858 încheierea „cursului de gios” coincide cu decesul tatălui. În aceste condiţii, lui Creangă nu-i rămâne altceva de făcut decât să se hirotonească pe baza studiilor pe care le avea (de continuarea lor nemaiputând fi vorba). Pentru a deveni faţă bisericească, trebuia însă să se însoare. Ceea ce se şi întâmplă în 1859. Ileana Grigoriu, devenită Creangă la cincisprezece ani, a lăsat contemporanilor impresii contradictorii şi i-a divizat pe biografi. În decembrie 1859 Creangă este hirotonit „diacon definitiv” la biserica Prea Cuvioasa Paraschiva din Târgu Frumos.

În primăvara anului 1860, e transferat, cu ajutorul socrului său, la biserica acestuia, Patruzeci de Sfinţi (Mucenici) din Iaşi, tot în calitate de diacon. La sfârşitul lui 1860 se naşte unicul copil al lui Creangă, Constantin. În 1864, iese întâiul la examenul de absolvire a primului an urmat la Şcoala preparandală, unde era director Titu Maiorescu. Tot de la Titu Maiorescu trebuie să fi venit, direct sau indirect, îndemnul de a face manuale şcolare. Anul 1864 a fost pentru Creangă anul Titu Maiorescu; influenţa acestuia asupra viitorului povestitor se va dovedi nu mai puţin binefăcătoare decât aceea a lui Eminescu. Căci povestitorul îşi începe cariera strâns legat de aceea didactică, prin scrierea unor mici bucăţi de proză (stihurile sunt nesemnificative) pentru manuale, texte din rândul cărora câteva se ridică la nivelul operei.

Creangă se înscrie şi în anul al doilea, 1864-1865, al Şcolii preparandale. Susţinut în continuare de Titu Maiorescu - care era şi membru al Comitetului de inspecţie şcolară -, este numit „institutore”, funcţionând pe post cu începere de la 15 septembrie 1864. Este deci şi elev, şi învăţător totodată. După cum singur a mărturisit, între 1866 şi 1872, Creangă a făcut şi el ceva „politicale”, alăturându-se Fracţiunii libere şi independente. Punctul culminant al implicării sale politice îl constituie participarea la manifestaţia de la Iaşi (3 aprilie 1866). În acelaşi an e confirmat diacon „definitiv” la mănăstirea Golia.

În ianuarie 1867 ia fiinţă Societatea pentru învăţătura poporului român, cu Creangă printre membrii fondatori. În vară, abecedarul este terminat şi autorii încep demersurile pentru tipărirea lui. Anul 1867 este anul cataclismului conjugal. Din motive insuficient elucidate până azi, Ileana îşi părăseşte nu numai bărbatul, ci şi copilul (la 5 septembrie 1873 căsătoria se va desface în favoarea soţului).

Anul 1868, când apare, în două ediţii, Metodă nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primară (abecedarul lucrat îndelung, împreună cu C. Grigorescu, G. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu şi A. Simionescu, în echipă, dar cu contribuţia decisivă şi râvna ieşită din comun ale scriitorului; cu unii dintre aceştia, scoate, în 1871, Învăţătorul copiilor, carte de cetit în clasele primărie, cu litere, slove şi buchi, cuprinzând învăţături morale şi instructive, iar în 1879 Geografia jud. Iaşi, pentru clasa a II-a primară urbană şi pentru clasa a III-a primară rurală, de ambele sexe), înregistrează începutul conflictului dintre diacon şi autorităţile ecleziastice, conflict care va duce, în 1872, la dubla lui excludere, din cler şi din învăţământ.

Înţelegând că a pierdut partida (generalul Christian Tell, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, nu răspunde memoriului său), obţine de la primărie, la 25 august 1872, un certificat de paupertate, cu ajutorul căruia devine „brevetar la Monopolul Tutunului” şi deschide un debit de tutun. De la altar şi catedră la tutungerie - nu aici, desigur, voise să ajungă Creangă. Şi răspopit, şi destituit. Visul mamei, acum desigur defunctă, fusese ucis (diaconul răzvrătit a fost dublat în acest caz de fiul răzvrătit). Într-o atare perioadă de restrişte, Creangă trebuie să se fi aflat deja instalat în „bojdeucă”, împreună cu mai tânăra decât el, cu peste zece ani, Tinca Vartic. Şi imaginea acesteia rămâne neclară: n-a meritat, se pare, veneraţia cu care nu o dată fusese privită de Mihail Sadoveanu.

Sfârşitul anului 1872, anul 1873, începutul anului 1874 constituie o perioadă mai obscură a existenţei lui, înghesuită în bojdeucă şi în tutungerie. La 7 aprilie 1874, în fruntea ministerului ce cu aproape doi ani în urmă i-a „farmat cariera”, vine Titu Maiorescu - „cel mai bun voitor ce am avut în viaţa mea”, după cum va scrie, pe drept cuvânt, mai târziu Creangă. Norocul începe din nou să-i surâdă: „şi altă făină se măcina acum la moară”. Printr-un decret semnat de Titu Maiorescu, Creangă e numit, de la 1 septembrie 1874, la şcoala solicitată din Păcurari. Scăpase încă o dată „deasupra nevoiei”, vorba lui Moş Vasile, unchiul dinspre tată al povestitorului.

Anul 1875 este un an fast în biografia sa; este anul unor succese de prestigiu în cariera didactică, al cunoştinţei şi împrietenirii cu Eminescu, al debutului literar; în toamnă, poetul îl introduce la Junimea, unde acesta citeşte Soacra cu trei nurori, publicată în numărul din 1 octombrie 1875 al „Convorbirilor literare”. Un nou mare scriitor se ivea astfel în istoria literaturii române. E incontestabil că Eminescu a favorizat din plin şi în mod decisiv „răsăritul falnic” al prietenului său, chiar dacă unele dintre textele publicate în serie strânsă de „Convorbiri literare” fuseseră deja scrise la data împrietenirii celor doi.

Anul 1877 îl loveşte pe Creangă cu boală şi război. Prima în mod direct, al doilea în mod indirect. În primăvară, are prima dovadă limpede că suferă de „pedepsie” (epilepsie). În anul Războiului de Independenţă se zbate, folosindu-şi relaţiile (ar fi ajuns până la Brătianu), pentru a obţine demobilizarea fiului său Constantin, care, cuprins de un avânt adolescentin (nu împlinise 16 ani), se înrolase voluntar. În anii ’80 cere tot mai des concedii medicale din ce în ce mai lungi. Cu intervale de ameliorare, reale sau aparente, suferă de „ameţele”, îşi pierde cunoştinţa, suportă atacuri violente, unele în somn; apelează deci la doctori şi doftori, se pune „în salce”, se duce la băi, la Slănic. Simţindu-se „vârstnic şi greoi”, îmbătrânit înainte de vreme şi apăsat de singurătate (mai ales după plecarea „Convorbirilor...” şi a junimiştilor la Bucureşti, în 1885), Creangă - „bolnav de boala mea”, cum spune, pare a se resemna.

Tema morţii (şi a după-morţii) apare pentru prima oară într-o scrisoare din 19 septembrie 1887 către Titu Maiorescu. Între două crize, înregistrează ultimul succes literar major antum, citind la 4 mai 1888, la una dintre întrunirile Junimii din Iaşi, pe care uneori le onora cu prezenţa sa, partea a patra a Amintirilor din copilărie, tipărită postum. Îşi petrece puţinul timp rămas punând „rânduială în cele însemnări” şi glumind cu vizitatorii, tineri intelectuali ieşeni. Nici urmă de râs şi veselie însă într-o scrisoare din 2 iulie 1889 adresată părintelui Gheorghe Creangă.

Ultima lui zi de viaţă a fost foarte sugestiv evocată de profesorul pensionar Ştefan Drăghici, într-o convorbire cu Creangă Săteanu, care a consemnat relatarea şi a publicat-o în 1941. Înhumarea a avut loc în ziua de 2 ianuarie 1890, la cimitirul Eternitatea, de faţă fiind, printre puţini alţii, junimistul Nicolae Gane şi Nicolae Iorga. Au rostit cuvântări institutorul Toma Săvescu, care a evocat figura dascălului, şi Eduard Gruber, care a făcut elogiul celui dispărut. În 1890-1892 apar, la Iaşi, Scrierile lui I. Creangă, în două volume. În 1948, Academia Română îl proclamă, post-mortem, „membru de onoare”. Scrierile lui Creangă au fost traduse în peste douăzeci de limbi.

Amintiri din copilărie cuprind, din viaţa scriitorului, intervalul primilor 16 ani: până în seara bine înnoptată a zilei de 30 august 1855, când, împreună cu moş Luca şi Zaharia lui Gâtlan, Creangă ajunge „în creierul Socolei”. Sigur, Amintirile... nu se referă la fiecare în parte din toţi aceşti ani, şi cu atât mai puţin la primii doi-trei, fără amintiri. Din intervalul 1839-1855 numai trei ani sunt pomeniţi aici, ultimul (1855) de două ori, 1852 („La 1852, în ziua când s-a sfinţit paraclisul spitalului din Târgul Neamţului şi s-a deschis şcoala domnească de acolo...”) şi 1848, când începe a bântui „cinstita holeră”. În tot acest răstimp, se poate spune, Nic’a lui Ştefan a Petrei, numit Ştefănescu la Târgu Neamţ şi Creangă la Fălticeni, nu face decât să „înşire” la şcoli şi să lege poznă de poznă: „Îndată după cea cu cireşele, vine alta la rând!” (cea cu pupăza din tei), mai accidentându-se din când în când şi mai prinzând câte o boală (holeră, râie).

El merge la şcoală şi fuge de la şcoală, o refuză şi iar vrea să meargă acolo (la şcoala catihetică de la Fălticeni, de pildă), şi din nou o refuză cu disperare (drama plecării la Socola), prinde muşte, nu dă pace mâţelor, merge cu plugul, se scaldă, fură mere, pere, cireşe şi o pupăză (pe care apoi vrea să o vândă la iarmaroc drept găinuşă), ridică, jucându-se cu fratele Zahei de-a biserica şi popii, „casa în slavă”, nu îşi ajută mama pe cât ar trebui etc. Despre Nică nu se mai pot spune multe dacă se acceptă axioma călinesciană potrivit căreia „Creangă povesteşte copilăria copilului universal”.

Soluţia ar fi de a citi Amintirile... din perspectiva din care au fost scrise, de un om înjur de 40 de ani, iar în ce priveşte ultima parte, de unul ce mergea spre 50 şi spre moarte. Amintirile sunt nu numai infiltrate, ci saturate de experienţa ulterioară anului 1855, unde ele se opresc. Tot ce a fost dureros şi tragic în viaţa lui Creangă se oglindeşte „cu mâhnire” în ele, întunecându-le. Cel care scrie nu se uită de fapt pe sine; la sfârşitul părţii a doua, de exemplu, cel care îşi pune mama îmbunată de cuminţirea vremelnică a fiului să-l binecuvânteze este un om bolnav, deja incurabil bolnav, care recurge parcă la o disperată încercare de exorcizare. Emoţia (înecată imediat în glumă: „Şi să nu credeţi că nu mi-am ţinut cuvântul de joi până mai de-apoi...”) se transferă aici mai degrabă din „timpul mărturisirii” în „timpul trăirii” decât invers. Cel care îşi aminteşte de rugăciunea mamei: „Dumnezeu să te înzilească, Ionică” se teme că are zilele numărate.

Amintirile... ar putea fi parodia unor evenimente ulterioare ariei lor de cuprindere: „stropşitul de Ion” şi fratele lui mai mic, Zahei, se joacă de-a popii şi de-a biserica nu numai pentru că biserica le intră „în casă” şi mama le era „bisericoasă”, după cum observă cu umor Ştefan a Petrei, ci şi pentru că la maturitate diaconul Ion Creangă şi într-o măsură psaltul Zahei Creangă se joacă de-a şi cu biserica, înfruntând-o. Eroul îşi ia anticipat în derâdere falsa vocaţie şi pe viitorii adversari, clericii. Vrăjitele Amintiri... fac ceva mai mult: nu numai reflectă (viaţa povestitorului dinainte şi după 1855), dar şi anticipează (ceea ce nici măcar scriitorul scriindu-le nu avea cum să ştie). Partea de biografie evocată de ele duce în spate biografia completă a scriitorului. Ce ratat Ajun de An Nou acela al mersului, de la început poticnit, cu plugul! Popa Oşlobanu mai întâi, apoi nevasta lui Vasile Aniţei îi obligă pe colindători, care dau numai peste oameni indispuşi, să bată în retragere şi în cele din urmă să se retragă definitiv pe la casele lor.

După înmormântarea lui Creangă, în bojdeucă, pe lângă manuscrise şi bani, s-a găsit un obiect surprinzător, bizar, magic: o păpuşă. O păpuşă reprezentându-l chiar pe Creangă: „Ce căuta o păpuşă în bârlogul lui Creangă? [...] Nicu Gane, scriitorul, a reprezentat un joc de păpuşi cu hârzobul tradiţional: toate păpuşile reprezentau pe Maiorescu, Carp, Creangă, Bodnărescu şi toţi corifeii junimişti [...]. În amintirea acestei petreceri minunate, Creangă şi-a primit păpuşa pe care a păstrat-o şi care a fost găsită după înmormântarea sa” (C. Săteanu). Ducându-şi complexitatea cu el în mormânt, Creangă a lăsat în locul lui o păpuşă. O „păpuşă” devenise însă el însuşi, din timpul vieţii, pentru mulţi dintre contemporanii lui. Păpuşa lor favorită, înveselitoare. Faima produce clişee, şi nu se mai poate debarasa de ele.

Când A.D. Xenopol pronunţă pentru prima oară cuvântul „geniu” în legătură cu povestitorul moldovean, imaginea „vârtosului glumeţ Creangă” pătrunsese deja „vârtos” în conştiinţa numeroşilor săi cititori. Care citeau o operă de la un capăt la altul - comică. Altceva nici n-ar fi putut scrie un autor aşa de glumeţ. Şi totuşi, încă la sfârşitul secolului al XIX-lea, Grigore I. Alexandrescu, primul biograf al scriitorului, observa că acesta „este poate singurul autor pe cât cunosc eu, care a ştiut până acum să lege aşa de minunat şi natural tragicul cu ridiculul”. Iar cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la moartea lui Creangă, Dumitru Furtună atrăgea atenţia că ar fi o greşeală „a se presupune că marele povestitor a fost îndeobşte un om prea vesel”. Absorbind cam tot ce s-a scris despre marele povestitor până la monografia sa din 1938, George Călinescu nu a făcut totuşi în mod automat caducă exegeza care l-a precedat.

În 1981, Petru Rezuş încearcă să stabilească un raport mai echitabil între „mit şi adevăr” în cazul lui Creangă: „Adevărata faţă a lui Ion Creangă, după atâtea tragedii familiale şi suferinţe personale, era - să nu uităm aceasta niciodată - tragică, deşi el a înveselit lumea şi ne-a lăsat opera sa, profund optimistă şi stenică.” În polemica lui Petru Rezuş cu George Călinescu, mai aproape de adevăr pare imaginea propusă de cel dintâi. Nici „faţa” operei lui Creangă, în care după Nicolae Iorga „toţi pare că râd”, nu este chiar atât de veselă şi senină.

Dacă s-ar alcătui o listă cu cei care nu râd (şi nu au motive să râdă), s-ar putea constata cu surprindere că lista e destul de lungă, chiar limitată fiind la Amintiri (nu râde bădiţa Vasile când e prins cu arcanul, nici mama lui şi alte femei din sat, fireşte, nu râd David Creangă şi Nastasia când îşi dau seama că au uitat pruncul în albie lăsându-l la discreţia jefuitorilor, nu râde Smaranda când îşi aminteşte că soţul o înşeală şi nici Ştefan a Petrei când se gândeşte la grijile sale, nu râde Irinuca atunci când îşi vede casa dărâmată şi nici fata ei când pleacă, în fiecare luni, pentru o săptămână, în pădure, nu râde, nu glumeşte „cinstita holeră de la ’48”, nu râd încă mulţi şi multe în cele patru părţi ale Amintirilor...).

Desigur, Creangă nu e un autor posac, care scrie o operă sumbră. Sunt în acelaşi timp total inacceptabile clişeul jovialităţii perpetue şi imaginea cam nătângă a unui hâtru care se ţine numai de glume. Trebuie citite Amintirile... în general şi partitura lui Nică a lui Ştefan a Petrei în special cu întreaga biografie a lui Creangă în faţă, inclusiv cu biografia lui postumă. Considerând exagerată afirmaţia lui George Călinescu potrivit căreia „în Amintirile lui Creangă nu este nimic individual, nimic cu caracter de confesiune...”, e de căutat în ele tocmai individualul, particularul, irepetabilul, confesiunea, fie ea directă sau deghizată, voluntară ori involuntară (inconştientă).

Şi, nu în ultimul rând, trăsătura de unire dintre „timpul trăirii” şi „timpul mărturisirii”, semnele premonitorii, acele linii tematice, acele motive care alcătuiesc, împreună, în operă şi biografie, o unică, inconfundabilă structură. Va rezulta că şi-a „introdus” în Amintiri din copilărie nu numai întreaga viaţă, ci şi moartea şi viaţa postumă. Sfârşitul surorii Maria, de exemplu (cea care alunecă şi cade într-o fântână iarna) este implacabil legat, prin tema cruzimii, de opera povestitorului. Totul se află în Amintiri... Autorul nu le-a continuat pentru că de fapt le încheiase.

După două scurte paragrafe, nu lipsite de unele elemente convenţionale şi idealizante (pana maestrului tremură câteva clipe de emoţie), Amintirile... încep aproape abrupt cu înfiinţarea şcolii din Humuleşti, amintind cititorului că cel care scrie e un institutor. Din anonimat, din mulţimea şcolarilor, eroul-narator iese, erupe odată cu explozia primei întâmplări dramatice din şirul celor pregătite să-l întâmpine.

Examinat într-o sâmbătă („sâmbăta procitaniei”) nu de bădiţa Vasile, ci de un „monitor” instalat de acesta, Nic’a lui Costache, din întâmplare tocmai „duşmanul” (din pricina Smărăndiţei) lui, din capul locului hotărât să-i găsească nod în papură, şi găsindu-i, însemnând „la greşele cu ghiotura pe o draniţă” (iar fiecare greşeală echivala, se ştie, cu câte un sfânt Neculai), eroul-narator uzează de dreptul de a ieşi din clasă şi, odată afară, o ia la fugă spre casă.

Însă: „când mă uit înapoi, doi hojmalăi se şi luase după mine; şi unde nu încep a fugi de-mi scăpărau picioarele; şi trec pe lângă casa noastră, şi nu întru acasă, ci cotigesc în stânga şi întru în ograda unui megieş al nostru, şi din ogradă în ocol, şi din ocol în grădina cu păpuşoi, care erau chiar atunci prăşiţi de-al doilea, şi băieţii după mine; şi, până să mă ajungă, eu, de frică, cine ştie cum, am izbutit de m-am îngropat în ţărnă la rădăcina unui păpuşoi. Şi Nic’a lui Costache, duşmanul meu, şi cu Toader a Catincăi, alt hojmalău, au trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă; şi se vede că i-a orbit Dumnezeu de nu m-au putut găbui. Şi de la o vreme, nemaiauzind nici o foşnitură de păpuşoi, nici o scurmătură de găină, am ţâşnit odată cu ţârna-n cap, şi tiva la mama acasă, şi am început a-i spune, cu lacrimi, că nu mă mai duc la şcoală, măcar să ştiu bine că m-or omorî!”

Pasajul, unul din cele mai dense din întreaga operă a lui Creangă, inaugurează, printr-o ilustrare spectaculoasă, de mare efect, motivul urmăririi şi concentrează alte câteva motive şi teme, precum: motivul fricii, al spaimei, erosul (conflictul celor doi Nică, din care decurg strâmba procitanie şi urmărirea, se iscă din cauza Smărăndiţei) tema morţii / învierii, motivul îngropării / resuscitării, tema cruzimii, motivul urmăririi pe viaţă şi pe moarte, al fugii înspăimântate, disperate.

Nu e vorba nicidecum de o joacă, de nişte băieţi care se aleargă, hârjonindu-se. E o goană a dorinţei crunte de răzbunare. Nic’a lui Costache nu numai că avea pică pe Nic’a lui Ştefan a Petrei, dar tocmai fusese sfidat în autoritatea lui de acesta, care îndrăznise să nu se supună „cuvenitei” pedepse. Cei „doi hojmalăi” nu glumesc şi dacă ar pune mâna pe fugar ar fi vai de el. „Duşmanul” eroului-narator se comportă ca un duşman adevărat şi furia urmăririi îi dublează forţele dedublându-l: Toader a Catincăi e dublul său credincios în respectivul episod. Această urmărire, această goană cu groaza în spate nu sunt singurele din Amintiri... În a doua mare scenă de urmărire, dorinţa urmăritorului (a urmăritoarei, mătuşa Mărioara) de a-l prinde pe urmărit atinge aproape nebunia.

Partea a doua a Amintirilor... mai cuprinde o goană halucinantă. În cazul acesteia, urmăritor nu e nimeni, dar poate fi oricine l-ar vedea pe „coşcogeme coblizan” fugind acasă gol-puşcă de la baltă, de unde hainele îi fuseseră confiscate de mama: „şi aşa fugeam de tare pe prund, că săreau petrele, pe care le stârneam cu picioarele, cât mine de sus. Şi fuga, şi fuga, fără să mă mai uit în urmă...” în urmă nu era decât ruşinea. Ea îl gonea însă mai aprig decât Nic’a lui Costache şi mătuşa Mărioara la un loc. Gol, dar în vreme de iarnă şi la ceas de noapte, va mai fugi o dată, „ca un strigoi”, în ianuarie 1860, în urma unei agresiuni a socrului său, preotul Ioan Grigoriu. Motivul urmăririi, al goanei îngrozite se regăseşte deci şi în perioada de după 1855, nereflectată în Amintiri..., a biografiei scriitorului.

Simbolic vorbind, Creangă a fost toată viaţa (ba chiar şi după moarte) un urmărit. De nenoriciri, de neîmpliniri, de ghinioane, de răzbunare şi ură, de duşmănii, ingratitudine şi neînţelegere, de sărăcie şi boală. Destinul l-a gonit şi prigonit, gata-gata să-l înhaţe şi să dea de pământ cu el, definitiv, să-l nimicească. Scapă, nu o dată în ultima clipă, şi o ia de la capăt. Nici nu încep bine Amintirile... şi eroul-narator are deja un duşman, „duşmanul meu”, în persoana lui Nic’a lui Costache. Locul acestuia îl va prelua mereu altcineva, de-a lungul vieţii şi chiar după moartea scriitorului, nerămânând nici o clipă vacant. Urmărirea începută în prima parte nu are practic sfârşit. Motivul urmăririi se împleteşte în Amintiri... cu motivul fricii, al spaimei. Chiar în episodul urmăririi de către cei „doi hojmalăi”, ceea ce îl salvează pe urmăritul Nică este intensitatea fricii. Numai o spaimă „ca aceea” ar putea explica performanţa de a reuşi îngroparea „în ţărnă la rădăcina unui păpuşoi”, oricât de bine prăşit. Frica turteşte, micşorează, îl face şi mai „prizărit” pe cel bine înzestrat cu disponibilitatea de a o trăi.

Readus în Humuleşti, de la stâna din Dumbrava Agapiei, unde holera de care voiseră să-l ferească îl dibuise totuşi, eroul-narator este „înfăşat” - „peste tot” - într-o „pânzătură” pe care doftorii satului întinseseră „hoştinele ferbincioare”, după care, spune el, „am adormit mort, şi de abia a doua zi pe la toacă m-am trezit, sănătos ca toţi sănătoşii”. O altă moarte şi o altă înviere: o săritură greşită în apă, „drept cu faţa-n jos”, are ca urmare o nouă înmormântare şi o nouă resuscitare: „... am crezut că mi-a plesnit pântecele, nu altă-ceva. Şi după ce-am ieşit cu mare greu din apă şi m-am pus pe mal, ţiindu-mă cu mâinile de inimă, băieţii s-au strâns ciotcă împrejurul meu şi m-au înmormântat cu năsip, şi m-au prohodit cum ştiau ei, şi de-abia mi-am venit în simţire peste vreun ceas”.

O stranie coincidenţă face ca, în Amintiri..., Lazăr, cel ce„tot moare şi iar învie, şi învie şi iar moare”, după cum zice părintele Oşlobanu, care-l detestă, să fie pomenit de câteva ori. Pe temeiul exemplelor, se poate afirma că Nic’a lui Ştefan a Petrei e Lazărul bibliei româneşti a amintirilor din copilărie. (în Amintiri... până şi pietrele „învie”. Întâmplarea catastrofică din Broşteni, cu stânca, are loc tocmai în „sâmbăta lui Lazăr”. Poate pentru că ştrengarii „învie” stânca „numai întinată”, o însufleţesc, o fac să salte, parcă de bucurie, „tot mai sus de un stat de om”). Şi la maturitate, în anii ’80 mai ales, Creangă moare şi învie. „Lumea în Iaşi zicea că Creangă a murit de două ori. O dată, când l-a apucat un acces de epilepsie chiar în clasă la noi” - îşi aminteşte Jean Bart. Şi nu numai că a „murit” de mai multe ori, dar el, cel care pe când era diacon „la înmormântări, botezuri, cununii, nu voia să ieie parte” (Grigore I. Alexandrescu), s-a şi „înmormântat”, citindu-şi prohodul.

Cruzimea este alimentată şi de micul Creangă, de Nic’a lui Ştefan a Petrei. De faptele şi de atitudinea acestuia. Prea-cunoscuta glumă cu poştele, al cărei coautor este, apare nu numai vulgară (George Călinescu), ci şi crudă. De cruzime se leagă motivul distrugerii, în chip vădit şi, s-ar putea adăuga, zgomotos prezent în Amintiri.... Nic’a lui Ştefan a Petrei produce „stricăciuni”, declanşează (singur sau în colaborare cu alţii) o serie de catastrofe, manifestă un atavism vandalic: se cunoaşte pe unde trece. Cel mai cunoscut episod din această serie, acela ce consemnează finalul precipitat al şederii la Broşteni, depăşeşte graniţele comicului. Se produce de fapt o „bombardare” a gospodăriei Irinucăi: „Gardul şi casa femeii dărâmate la pământ, o capră ruptă în bucăţi, nu-i lucru de şagă.” într-adevăr, joaca nesăbuită se termină cu un dezastru şi chiar dacă fapta lor nu e crudă prin intenţie (nu avuseseră de gând aşa ceva), este crudă (în contextul existenţei precare a sinistraţilor) prin consecinţele ei cât se poate de serioase. Cruzimea se manifestă şi printr-o anumită atitudine.

Caracterizându-l pe povestitor, George Călinescu îl numeşte la un moment dat „simţitor şi (totodată) nepăsător”. Filonul întunecat, de marmură neagră, al cruzimii provine, poate, dintr-un strat structural de nepăsare, de insensibilitate, specifice în cel mai înalt grad conştiinţelor infantile (la scara vârstei biologice) şi în general celor aurorale (la scara vârstelor istorice a umanităţii). Numai în acest sens Creangă este un primitiv. Un primitiv ca Homer. „Creangă este Homer al nostru”, a spus, nu fără (un adânc) temei, nu dintr-o superficială dorinţă de autoelogiere naţională, Garabet Ibrăileanu. Un Homer sentimental e o imposibilitate. Un Homer (şi) crud e o realitate. Aceste consideraţii sunt valabile şi în cazul lui Creangă. Nic’a lui Ştefan a Petrei n-a fost un sentimental (de aceea pasajele lirice nu i-au ieşit niciodată scriitorului).

Acest strat de nepăsare, de relativă insensibilitate, acea „armură” de care vorbeşte Creangă Ciopraga („La Creangă râsul devine un fel de armură, duioşia putând trece aproape neobservată”) se divulgă nu o dată deopotrivă în biografia şi opera scriitorului. Nimic nu-l dezvăluie în aşa măsură pe scriitor precum chenarul ironic în care el închide portretul bunicii Nastasia, nevasta lui David Creangă: „Încă n-am văzut aşa femeie, să plângă de toate cele; era miloasă din cale-afară. Carne de vită nu mânca în viaţă, tot din astă pricină; şi când se ducea sărbătoarea la biserică, bocea toţi morţii din ţinterim, fie rudă, fie străin, fără deosebire. Bunicul însă era aşezat la mintea lui; îşi căuta de trebi cum ştia el şi lăsa pe bunica într-ale sale, ca un cap de femeie ce se găsea.”

Un portret obiectiv, luat în derâdere chiar de cel care îl realizează. O figură înduioşătoare şi aproape sublimă (extraordinar este mai ales obiceiul bătrânei de a-i plânge pe toţi morţii din cimitir, fără excepţie, ca şi cum ei ar forma o singură mare familie, familia ei) i se pare caraghioasă povestitorului. Creangă este într-un fel antipodul Nastasiei: el nu plânge uşor, nu este milos „din cale-afară”. Mai mult „nepăsător” decât „simţitor”.

După 1855 vocaţia distrugerii se manifestă la Creangă mai ales ca vocaţie a autodistrugerii. El îşi distruge căsnicia, cariera clericală şi - pentru un timp - şi pe cea didactică, dar şi sănătatea. Vocaţia distrugerii ţine de natura geniului, crud prin definiţie. Tema cruzimii se află în largul ei în poveşti şi povestiri. După repetate lecturi înveselitoare şi odată cu trecerea anilor, faptele, întâmplările, situaţiile, atitudinile, gesturile şi cuvintele mai mult sau mai puţin pline de cruzime ies singure la suprafaţă, devin bătătoare la ochi. E vorba, desigur, de ochiul cititorului matur, tot atât de necesar în acest caz ca şi pentru sesizarea rafinamentului, a subtilităţilor stilistice ale marelui povestitor.

Râsul „gros” (pe care îl distinge George Călinescu), acea „veselie de zei” (pe care o invocă Vladimir Streinu), „tonul şi viziunea umoristică” (la care se referă George Munteanu) nu reuşesc întotdeauna să acopere, aurind, înăbuşind, transfigurând, temperând, manifestările şi vocile răului din operă, acea „uricioasă întristare” ce se degajă uneori din ea. Dominanta jovialităţii este dublată, concurată, contracarată în opera, mai complexă decât se crede de obicei, a lui Creangă de o linie a cruzimii, care trece, practic, prin toate scrierile sale, mari şi mici, majore şi minore. Abordarea unei asemenea teme n-ar trebui să constituie de aceea pentru nimeni motiv de nelinişte. Doar se vorbeşte curent de cruzime la Homer, Dante, Shakespeare, Dostoievski, Cehov şi Proust.

În Soacra cu trei nurori, o răzbunare „normală” s-ar fi oprit la iscusita divulgare a celei mai sfruntate dintre minciunile soacrei, la dovedirea inexistenţei faimosului ochi veşnic treaz din ceafă (ospăţul ilicit al nurorilor sub pretextul pretinsei vizite a părinţilor celei mai tinere dintre ele). Răzbunarea merge însă aici mult mai departe, prea departe.

Faţă de Soacra cu trei nurori, în Capra cu trei iezi se petrece nu numai un dublu asasinat fioros, ci şi o nu mai puţin cumplită - deşi binemeritată - pedepsire a asasinului. În plus, acesta îşi supralicitează cruzimea, expunându-şi, aşa-zicând, fărădelegea, aranjând într-un anumit fel rămăşiţele măcelului. Lupul din povestea lui Creangă „semnează” nu numai crimele, ci şi regia crimelor sale. Răzbunarea caprei, care se ţine de principiul „Nici o faptă fără plată”, nu este mai puţin teribilă. Apriga eroină (una dintre aprigele eroine ale literaturii române) chibzuieşte un plan şi trece decisă la acţiune, rămânând insensibilă la toate rugăminţile lupului, ajuns victima ei neajutorată. Legea talionului triumfă în această poveste cu animale ca în vechile, „bunele” vremuri ale Vechiului Testament.

În Dănilă Prepeleac cruzimea devine, s-ar spune, impersonală. Trocurile păguboase ale lui Dănilă, care dă pe rând boii săi „mari şi frumoşi” pe un car, carul pe o capră, capra pe un gânsac şi gânsacul pe o pungă (goală), seria de schimburi catastrofale mai întâi amuză, apoi însă scandalizează, stupefiază. Din personaj comic, Dănilă devine o victimă ca oricare alta, o victimă neajutorată, rostogolindu-se inexorabil pe panta neputinţei sale. Rareori prostia şi-a râs de om cu atâta cruzime: „parcă dracul mi-a luat minţile”, se miră eroul, rămas perplex, „c-o pungă goală” în mână, de proporţiile autopăcălirii sale. Dracul i le-a luat, dracul i le dă înapoi. Căci în întrecerea cu echipa de draci trimişi unul după altul să-l dovedească într-o probă sau alta, Dănilă „schimbă” prostia pe isteţime, o prostie de neînchipuit pe cea mai uimitoare isteţime (e singurul troc care îi reuşeşte, marele troc al vieţii sale).

Nu s-a observat paralelismul existent între Curiosul nestăpânit, nuvela intercalată de Cervantes în romanul Don Quijote, şi un episod din Povestea lui Stan Păţitul: anume acela în care cinstea nevestei lui Ipate este pusă la încercare de însuşi Ipate, sfătuit, împins de la spate, ca întotdeauna, de Chirică. Femeia, ca la Cervantes, se lasă înduplecată, chiar dacă în textul lui Creangă adulterul (care ar fi fost, dacă s-ar fi produs, totuşi... conjugal) nu are loc. Mai sunt destule alte deosebiri între nuvela din Don Quijote şi episodul din Povestea lui Stan Păţitul. Comună celor două texte le este în schimb împrejurarea pe care ele se axează: împingerea în păcat a femeii prin provocarea unei experienţe de verificare. Experienţă care presupune cruzime şi care are o sorginte (în ce-l priveşte pe Ipate: la propriu) diabolică, pentru că ideea ei provine dintr-o suspiciune nebunească, împinsă până în pânzele albe. Episodul din povestea lui Creangă nu are coloratura tragică a nuvelei lui Cervantes. După „operaţie”, nevasta lui Ipate devine o „femeie cumsecade”.

Spectacolul extragerii (cu cleştele) a respectivei coaste este violent şi crud, un fel de tragere pe roată terapeutică, în Povestea lui Harap-Alb apar cele mai crude două personaje din întreaga operă a lui Creangă, Spânul şi împăratul Roş. Cruzimea nu le este însă cu totul străină nici personajelor simpatice sau pozitive ale basmului. Se poate vorbi de pildă de cruzimea pedagogică a craiului care, îmbrăcându-se într-o piele de urs şi ascunzându-se sub un pod, iese în calea feciorilor lui, ca să le pună la încercare curajul. Cruzimea unor episoade (precum cel al uciderii Cerbului) este foarte mare. După ce retează capul mirificului animal şi „se aruncă fără sine în groapă, după cum îl povăţuise Sfânta Duminecă”, Harap-Alb este ameninţat de un adevărat puhoi de sânge. Omorâtorul Cerbului Vrăjit se scaldă aici la propriu în sângele victimei sale, cât pe-aci să se înece în el.

În miezul povestirii Moş Nichifor Coţcariul, într-adevăr una dintre cele mai valoroase scrieri ale lui Creangă, se află un şantaj în toată regula, pregătit şi condus cu măiestrie de personajul titular. Nichifor e departe de a fi un soţ exemplar. Ingratitudinea conjugală a eroului, ponegrindu-şi soţia, e crudă. Pe de altă parte, harabagiul o sperie pe îndelete pe Maica, pe care o transporta la Piatra, cu pericole imaginare: tâlharii din Grumăzeşti, lupul, balaurul din dealul Balaurului (cruzimea glumeţului e simbolizată în text de frecventa invocare a lupului). Când i se pare că a înfricoşat-o cum trebuie, eroul face pasul decisiv, prefăcându-se că vrea să o lase singură, în plină noapte, în pădure (s-ar repezi până acasă, ca să-şi aducă „un capăt şi securea”, să poată drege căruţa, şi la ziuă ar fi înapoi), în text nu există nici o indicaţie în sensul că Maica n-ar fi fost o femeie cinstită. Moş Nichifor Coţcariul sau moş Nichifor şantajistul?

Ar fi greşit însă să se deducă de aici că autorul a fost prin excelenţă „un talent crud”, pentru a folosi eticheta pe care un critic i-a aplicat-o cândva lui Dostoievski. Ar putea pleda împotrivă cele mai frumoase pagini din basmul Harap-Alb: cele ce descriu călătoria în grup pe care o înfăptuieşte eroul la Curtea împăratului Roş, legându-se tovarăş, rând pe rând, cu Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Fiecare dintre ei îşi va arăta priceperea într-un anumit moment critic. Ca „nişte fraţi”, se ajută între ei de fapt toţi. Între cei cinci uriaşi, cu care formează una dintre marile echipe de personaje ale literaturii, Harap-Alb se află în mijlocul unui turn - viu şi mişcător - al prieteniei.

Considerat pe drept cuvânt unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii române culte din toate timpurile, Creangă nu poate fi totuşi smuls din magma folclorică din care s-a ivit. Două mari atitudini pot fi observate în legătură cu problema relaţiei dintre opera lui Creangă şi folclor. Una tinde să-l dezlipească, să-l rupă cu totul pe scriitor de magma originară; cealaltă - să-l confunde şi să-l topească în ea. În raport cu folclorul, „cum procedează de fapt Creangă? Generic vorbind, ca un mare interpret în faţa unei partituri celebre” (George Munteanu). Altfel spus (păstrând termenul de comparaţie propus): ca un mare compozitor creând geniale variaţiuni pe o temă (folclorică) dată. Asemenea variaţiuni au scris şi Beethoven, şi Schubert, şi Liszt, şi Brahms. Creator cu fundament folcloric, neputând fi nici desprins de, nici redus la acesta, Creangă se avântă pe jumătate din trunchiul viguros al literaturii populare pentru a se înscrie în specia literaturii culte. El este miticul Centaur, de o unică splendoare, al culturii noastre.

Opera literară

  • Scrierile lui I. Creangă, I-II, prefaţă de A.D. Xenopol, cu o biografie de Grigore I. Alexandrescu, Iaşi, 1890-1892;
  • Amintiri din copilărie şi Anecdote, Iaşi, 1892;
  • Opere complecte, I-VI, cu o biografie de Grigore I. Alexandrescu, Bucureşti, 1895; ediţia II, Bucureşti, 1902;
  • Opere complete, prefaţă de Ilarie Chendi şi St. O. Iosif, Bcureşti, 1902;
  • Opere complete, ediţie îngrijită şi prefaţă de G.T. Kirileanu şi Ilarie Chendi, Bucureşti, 1906;
  • Opere complete, prefaţă de Tudor Pamfile, Chişinău, 1920;
  • Opere complete, prefaţă de Dimitrie Marmeliuc, Cernăuţi, 1924;
  • Opere complete, I-III, prefaţă de Eugen Lovinescu, 1928;
  • Opere complete, ediţie îngrijită şi prefaţă de G.T. Kirileanu, Bucureşti, 1932;
  • Alte poveşti, snoave, anecdote şi versuri, ediţie îngrijită de Paul Papadopol, Bucureşti, 1933;
  • Opere complete, ediţie îngrijită de G.T. Kirileanu şi Ilarie Chendi, introducere de Constantin Botez, Bucureşti, 1936;
  • Opere, ediţie îngrijită de G.T. Kirileanu, Bucureşti, 1939;
  • Poveşti, ediţie îngrijită de Giorge Pascu, 1939;
  • Poveşti, amintiri. Anecdote şi istorioare, ediţie îngrijită de Ioan Creţu, Bucureşti, 1939;
  • Opere complete, ediţie îngrijită de Lucian Predescu, Bucureşti, 1940;
  • Poveşti, ediţie îngrijită de Liviu Rebreanu, Bucureşti, 1940;
  • Opere complete, ediţie îngrijită de G.T. Kirileanu şi IIarie Chendi, introducere de Constantin Botez, Bucureşti, 1942;
  • Opere, ediţie îngrijită şi prefaţă de George Călinescu, Bucureşti, 1953;
  • Opere, ediţie îngrijită de G.T. Kirileanu, Bucureşti, 1957;
  • Pagini alese, ediţie îngrijită de G.T. Kirileanu, prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1959;
  • Amintiri, poveşti, povestiri, ediţie îngrijită de G.T. Kirileanu, prefaţă de Alexandru Piru, Bucureşti, 1960;
  • Opere-Oeuvres, ediţie bilingvă îngrijită şi prefaţă de George Călinescu, Bucureşti, 1963;
  • Poveşti, amintiri, povestiri, ediţie îngrijită de Iorgu Iordan şi Elisabeta Brâncuş, Bucureşti, 1964;
  • Opere, I-II, ediţie îngrijită de Iorgu Iordan şi Elisabeta Brâncuş, introducere de Iorgu Iordan, Bucureşti, 1970;
  • Amintiri din copilărie, postfaţă Mircea Tomuş, Bucureşti, 1971;
  • Poveşti, postfaţă Adrian Isac, Bucureşti, 1974;
  • Opere, prefaţă de Mircea Vulcănescu, ediţie îngrijită de Iorgu Iordan şi Elisabeta Brâncuş, Bucureşti, 1993;
  • Amintiri din copilărie, introducere de I. Dună, Bucureşti, 1996;
  • Opere, introducere de Eugen Simion, Bucureşti, 2001.

Check Also

Dana Dumitriu

Dana Dumitriu (9 septembrie 1943, Bucureşti – 10 octombrie 1987, Bucureşti) – prozatoare, istoric şi …

Ion Dumitrescu-Movileanu

Ion Dumitrescu-Movileanu (circa 1830 – 28 decembrie 1912, Bucureşti) – prozator şi autor dramatic. A …

Gheorghe N. Dumitrescu-Bistriţa

Gheorghe N. Dumitrescu-Bistriţa (5 septembrie 1895, Bistriţa, judeţul Mehedinţi – 2 februarie 1992, Bistriţa) – …

Mariana Dumitrescu

Mariana Dumitrescu (27 august 1924, Bucureşti – 4 aprilie 1967, Bucureşti) – poetă şi traducătoare. …

George Dumitrescu

George Dumitrescu (22 aprilie 1901, Cocioc, judeţul Ilfov – 30 octombrie 1972, Bucureşti) – poet …