Ioan Slavici

Ioan Slavici (18 ianuarie 1848, Şiria, judeţul Arad - 17 august 1925, Crucea de Jos, în apropiere de Panciu, judeţul Vrancea) - prozator, dramaturg, memorialist, traducător şi gazetar. A fost al doilea din cei cinci copii ai Elenei (născută Borlea) şi ai lui Savu Slavici, meşter cojocar, care s-a ocupat şi cu negustorii de tot felul. Mama sa era dintr-o familie de cărturari ardeleni. Slavici a învăţat primele clase în satul natal, la şcoala de pe lângă biserică. În 1859 este trimis la Arad, unde repetă clasa a patra, iar din anul următor este elev la liceul maghiar.

În 1865 se transferă la Liceul Piarist din Timişoara, frecventând clasele a şasea şi a şaptea. Examenele pentru clasa următoare le dă în particular, la Arad, deoarece, între timp, părinţii sărăciseră, neputându-i asigura continuarea studiilor. După ce, trecând peste mari greutăţi, îşi susţine examenul de bacalaureat în august 1868, la Satu Mare, se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Budapesta şi devine totodată membru al Societăţii Academice „Petru Maior”. Bolnav, îşi întrerupe studiile. Vara lui 1869 o petrece ca „scrietor” la notariatul din Cumlăuş, iar din toamnă frecventa Facultatea de Drept a Universităţii din Viena, efectuând concomitent şi stagiul militar. Îl cunoaşte acum pe Mihai Eminescu, de care se ataşează printr-o strânsă prietenie şi prin care va intra în legătură cu Iacob Negruzzi şi cu societatea Junimea. Pentru a-şi asigura traiul, se întreţine din meditaţii.

În primăvara anului 1871, la întemeierea ei, este ales preşedinte al Societăţii România Jună şi pregăteşte, împreună cu Eminescu şi cu alţi studenţi români, serbarea de la mănăstirea Putna, din august 1871. Pentru continuarea studiilor universitare primeşte, din toamna anului 1871, ajutor material din partea Junimii. Peste un an se întoarce în satul natal, intrând, după un timp, pentru practică avocăţească la Arad, în cancelaria lui Mircea Vasile Stănescu-Arădanul. Totodată este „colaborator intern” la revista acestuia „Gura satului” şi semnează cu pseudonimele Borlescu, Ioan Ciocârlan, Ioani Lenei Savului a lui Mihai Bogii, Nasone Sclavix şi Laviciu Nipocopo. După modelul Junimii, organizează în Arad un ciclu de „prelegeri poporale”. Din august până în noiembrie 1873 este secretar consistorial la Episcopia din Oradea.

Pleacă din nou la Viena, unde îşi tratează o boală gravă, care îl reţine în spital şi apoi în sanatoriu o bună parte a anului 1874, încercând, probabil, să îşi continue şi studiile. Invitat de junimişti, în octombrie 1874 ajunge la Iaşi, fără să fi dobândit vreo diplomă universitară. La începutul lui decembrie vine la Bucureşti, este numit secretar al Comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzachi. Această funcţie a păstrat-o trei decenii, timp în care a tradus şi a îngrijit apariţia unor documente în limba germană referitoare la istoria românilor şi a publicat broşura Răpirea Bucovinei după documente autentice. În aceeaşi calitate a supravegheat tipărirea, în 1878, a lucrării lui Nicolae Bălcescu, Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul.

Ca o recunoaştere a activităţii din comisie, la 22 martie 1882 scriitorul e ales membru corespondent al secţiei istorice a Academiei Române. După o scurtă încercare, nereuşită, de continuare a studiilor (1875), obţine o catedră de filosofie la liceul bucureştean „Matei Basarab”. Din ianuarie 1877 intră ca redactor la „Timpul”, unde scrie articole politice, cronici dramatice şi proză, sub pseudonimul Tanda. Aici a rămas până în vara anului 1880, o vreme avându-i colegi de redacţie pe Eminescu şi pe Caragiale. în 1880 primeşte postul de profesor de limba română şi de geografie la Şcoala Normală a Societăţii pentru învăţătura Poporului Român, iar peste 2 ani şi la Azilul „Elena Doamna” din Bucureşti. Preocupat tot mai mult de soarta românilor ardeleni, acceptă oferta Partidului Liberal de a scoate un ziar românesc în Transilvania. În acest scop pleacă, în aprilie 1884, la Sibiu, ca director al celui dintâi cotidian al românilor ardeleni, „Tribuna”. Au urmat ani de muncă intensă, concretizată într-o bogată activitate publicistică.

Pentru atitudinea sa fermă de apărare a intereselor naţionale ale românilor, scriitorului, care a fost şi secretar al Partidului Naţional Român, autorităţile maghiare i-au intentat cinci procese de presă, cel din urmă având drept consecinţă condamnarea la un an de închisoare. Slavici şi-a executat pedeapsa la Văc (1888-1889). După ieşirea din închisoare trece munţii în 1890, stabilindu-se la Bucureşti, şi înfiinţează, împreună cu Ioan Russu-Şirianu (fiul surorii sale Maria), I.S. Neniţescu etc., Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor. Activitatea politică desfăşurată de scriitor a avut un rol important în pregătirea mişcării Memorandumului.

Tot în vederea sprijinirii eliberării naţionale a românilor transilvăneni, Slavici întemeiază ziarul „Corespondenţa română” (1893-1894), iar împreună cu I.L. Caragiale şi George Coşbuc revista „Vatra” (1894-1896). În 1894 este numit director de studii la Institutul „Ion Oteteleşanu” de la Măgurele, pe care îl conduce împreună cu cea de-a doua soţie a sa, profesoara Eleonora Tănăsescu. Profesor de limba şi literatura română, de istorie şi de geografie, el alcătuieşte acum, fie singur, fie în colaborare cu A.I. Odobescu sau I. Manliu, câteva manuale foarte apreciate în epocă. La Măgurele scriitorul a locuit 14 ani, până la demiterea sa, nejustificată, în 1908. În următorii 2 ani deţine funcţia de redactor al ziarului „Minerva”, iar din aprilie până în iulie 1910 pe aceea de director al agenţiei de presă „Corespondenţa română” şi din mai e redactor al ziarului cu acelaşi titlu.

Din septembrie 1910 va funcţiona ca „învăţător superior” la Şcoala Evanghelică din Bucureşti. Pentru scurtă vreme, în 1913, figurează ca redactor al „Buletinului armatei şi marinei”. În preajma intrării României în primul război mondial Slavici nu ezită să îşi manifeste convingerile filohabsburgice, pe care, cu o rigidă statornicie, le profesase o viaţă întreagă. Expuse în „Ziua” (periodic a cărui conducere o are între 31 iulie 1914 şi 15 august 1915), aceste opinii îl fac nepopular. Îndată după angajarea României în război împotriva Austro-Ungariei, în 1916, este arestat şi închis. În timpul ocupaţiei germane colaborează la „Gazeta Bucureştilor”, publicaţie de orientare progermană. După încheierea păcii, în ianuarie 1919, este arestat din nou, judecat şi condamnat la 5 ani de închisoare, dar eliberat în decembrie. În ultimii ani se vede înconjurat de o atmosferă ostilă. A fost prezent, până în preajma morţii, cu articole, nuvele şi romane la câteva din cele mai răspândite periodice din epocă, dar mai cu seamă în „Adevărul literar şi artistic”.

Cu preocupări sociale, psihologice şi, în parte, filosofice, Slavici desfăşoară, de-a lungul întregii sale vieţi, o intensă şi variată activitate publicistică. Membru al Junimii din 1874, caută să îi promoveze principiile, contribuind la pătrunderea şi consolidarea acestora în Ardeal. Conştient de pericolul exagerărilor latinismului, militează pentru o cultură unitară, întemeiată pe elemente ale vieţii populare. Pune un accent deosebit pe respectarea tradiţiilor şi a obiceiurilor naţionale, pentru a căror cunoaştere a cutreierat, cu vie curiozitate, toate provinciile româneşti, reflectând apoi în studii şi articole unitatea lor etnică. În lupta împotriva asupririi naţionale, el consideră cultura un mijloc eficace. Acordă o atenţie aparte educaţiei şi pedagogiei: în 1871 publică, în „Speranţa”, articolul Despre creştere şi mai cu seamă despre creşterea junelor române, continuând cu o serie de alte studii în „Lumina”, „Convorbiri literare”, „Timpul”, „Educatorul”, „Tribuna”, „Voinţa naţională”, „Minerva” şi „Lupta”.

A susţinut aplicarea unor principii pedagogice corespunzătoare epocii şi adecvate condiţiilor naţionale. Pe aceeaşi poziţie se situează şi în problema limbii literare, considerând ca temelie a unităţii acesteia numai graiul poporului. Este ideea structurantă a Gramaticii limbii române (1914), a studiului Aşezarea vorbelor în româneşte (1905), a articolelor Cum se scrie româneşte (1906) sau „Păsăreasca” de azi (1922). Conştient de necesitatea solidarităţii naţionale, lansează lozinca „Pentru toţi românii, soarele la Bucureşti răsare”. Animat de principiile filosofiei pozitiviste şi ale moralei tolerante a lui Confucius - pe care o cunoscuse prin intermediul lui Schopenhauer - s-a opus şovinismului, fiind adept al convieţuirii paşnice a naţionalităţilor. Considera că în Transilvania românii nu sunt asupriţi de poporul maghiar, ci de nobilimea maghiară (Rase ori clase?, 1893).

Junimist se arată Slavici în cea mai mare parte a opiniilor sale despre literatură şi artă, expuse cu deosebire în cronicile din „Timpul” (1877-1880), unde combate cu asprime educativă ceea ce considera a fi „necuviinţe estetice”. El vede estetica strâns legată de etică, arta fiind considerată un act moral: cu cât sentimentele sunt mai profunde şi mai curate, cu atât ele sunt mai estetice. Susţine imposibilitatea separării frumosului de bine şi cere de la autor sinceritate a elanului şi iubire de adevăr, în numele acestui principiu, va condamna operele tendenţioase, afirmând că frumosul, pe care nu îl privea ca pe un divertisment, e menit să provoace o plăcere senină, ceea ce nu se poate obţine decât prin echilibru, cumpătare şi printr-o formă perfectă, capabilă să evidenţieze nuanţele fondului.

Slavici a devenit cunoscut cu deosebire prin nuvelele sale, pe care începe să le scrie încă din perioada studenţiei vieneze. Cea dintâi este Popa Panda, redactată în 1873, dar publicată abia în 1875, în „Convorbiri literare”. Prozatorul continuă şi desăvârşeşte nuvelistica română anterioară şi pregăteşte apariţia, în prima jumătate a secolului al XX-lea, a nuvelelor lui Liviu Rebreanu, Ion Agârbiceanu, Pavel Dan. Cunoscând bine realităţile rurale ardelene, e atent în special la viaţa socială şi la particularităţile ei.

Cele mai reuşite nuvele, tipărite mai întâi în reviste - Popa Panda, Scormon, La crucea din sat, 1876, Gura satului, 1878, Budulea Taichii, 1880, Moara cu noroc, 1880, Pădureanca, 1884 - toate cu subiecte extrase din mediul sătesc, au impus un „realism poporal” cu adânci rădăcini în specificul naţional şi în realităţile epocii. Lumea satului este reconstruită după precepte realiste, de obicei prin aglomerarea de amănunte caracteristice. Un loc aparte îl ocupă ideea atotputerniciei tradiţiei şi a obiceiurilor. Întâmplările se succedă după un ritual bine cunoscut, păzit cu străşnicie. De aici, caracterul de idilă pe care îl iau primele nuvele. În intenţie, situaţiile ar fi trebuit să fie dramatice, întrucât e vorba, în mai toate, de drame pasionale (Gura satului) sau de conştiinţă (Popa Panda). Dar conflictele sunt privite cu seninătate şi subordonate deznodământului, care este, în toate cazurile, fericit. Momentele tragice sunt abordate cu înţelepciunea bătrânească a celui care ştie să preţuiască viaţa şi bucuria de a trăi.

Cu timpul, scriitorul îşi schimbă modul de a concepe nuvela rurală şi dorind, parcă, să ofere, prin subiecte şi intrigă, lecţii de morală, ajunge la un deznodământ tragic. Aşa se întâmplă în Pădureanca, unde, ca în multe nuvele scrise după 1881, acordă o însemnătate aparte elementelor moralizatoare: Iorgovan, fiul bogătanului Busuioc, se îndrăgosteşte de Simina, fată săracă şi frumoasă, iubită şi de Şofron, argat la curtea lui Busuioc. Nehotărât şi fără să poată trece peste convenţiile sociale ca să o ia în căsătorie pe Simina, Iorgovan se sinucide. Finalul dur subliniază atmosfera unei nuvele clădite din antiteze etice. De la intriga sumară a celor dintâi nuvele se trece, ulterior, la alta amplificată, scriitorul introducând un material de viaţă mai bogat, dar fără a se pierde niciodată din vedere conflictul principal.

Slavici s-a simţit atras şi de mediul orăşenesc, pe care a încercat să îl descrie în câteva nuvele (Un paravan, Mâhnirile lui Trică, Din valurile vieţii, Prinţesa, Un democrat). Vede oraşul ca un loc de pierzanie şi imaginează intrigi puternice, cu situaţii dramatice şi, de obicei, cu deznodăminte nefericite. Uneori reuşeşte să se elibereze de această optică şi atunci scrie o proză vioaie, nu totdeauna închegată. Aşa sunt Revoluţia din Pârleşti, 1873 sau Crucile roşii, 1876, satire bonome cu aspect burlesc. Cele mai reuşite personaje aparţin, însă, mediului rural. Fără a fi convenţionale sau numai pitoreşti, ele sunt, dimpotrivă, verosimile. La aceasta contribuie, în mare măsură, surprinderea unor gesturi tipic rustice, de obicei legate de ocupaţii paşnice, gospodăreşti.

Dacă în cele dintâi nuvele caracterele sunt liniare, cu timpul ele evoluează, personajele căpătând o viaţă sufletească mai complicată. Predilecţia merge spre oameni discreţi, tăcuţi, care nu îşi dezvăluie adevărata fire decât după mult timp. Protagoniştii sunt dominaţi de un puternic rigorism moral. Ei au mândria obârşiei rurale, cu care chiar se fălesc. Nuvelistul preferă dilemele morale, urmărindu-le în momente decisive, surprinse cu fineţe. În genere, personajele caută puritatea sufletească şi liniştea interioară, identificată fie cu realizarea dorinţelor, fie cu fericirea casnică. Jinduind după cumpătare, aceşti oameni se feresc de excese şi de acte imorale. Opţiunea pentru o conduită corectă este actul de căpetenie al vieţii lor, iar cei care şovăie pier în împrejurări dramatice.

Pentru a spori dramatismul, aproape toate personajele sunt înzestrate cu o neobişnuită vigoare sufletească, datorită căreia procesele morale devin cu atât mai intense. Acesta este cazul lui Moş Marian din nuvela O viaţă pierdută, cave, ezitând să intervină energic în viaţa fetei sale, în cele din urmă o pierde. Mai toţi îşi află liniştea numai dacă acţionează după legile moralei, precum maica Teofana din Împăcare. Alteori, când vor să se împotrivească ursitei, ei îşi provoacă suferinţe, îndurate cu stoicism, cu resemnare, convinşi că, totuşi, destinul, determinat de însăşi firea lor, îi va înfrânge. Dacă reuşesc să se transforme, ajung la seninătate sufletească, asemenea lui Paraschiv Ciulic din Vecinii (II). Scriitorul este un moralist care îndeamnă la cumpătare. Excesul este funest, şi pe el nu se poate întemeia o existenţă onestă. Cuminţenia înseamnă acceptare a soartei, dar şi o auT.ţumire, uneori de aspect filistin. Cu atât mai mult va condamna arghirofilia, evenimentele relatate ilustrând de nenumărate ori influenţa nefastă a banului.

Reprezentativ este Ghiţă, protagonistul nuvelei Moara cu noroc. Luând în arendă o cârciumă, el trăieşte împreună cu soţia sa, Ana, şi cu cei doi copii la locul numit Moara cu noroc şi încearcă să agonisească bani, fie şi pe căi necinstite, întovărăşindu-se cu Lică Sămădăul, mai marele porcarilor din ţinut. Pentru a-şi ajunge scopurile, nu ezită, în cele din urmă, să îşi calce în picioare demnitatea, iar trezirea este târzie şi fără efect: îşi pierde soţia şi moare el însuşi, pedepsit de fostul său complice. La fel i se întâmplă şi lui Duţu din Comoara, personaj ale cărui avataruri sunt prezentate totuşi cu umor. Multe nuvele accentuează incompatibilitatea dintre un caracter nehotărât şi stabilitatea familiei. Ghiţă este un exemplu elocvent: zbătându-se între pofta de câştig şi grija pentru familie, el nu le poate împăca.

Când opţiunea se face la timpul potrivit, lucrurile iau o întorsătură fericită, ca în Spiru Călin. Preocupat de realităţile sociale ardeleneşti, Slavici a ilustrat, în câteva nuvele, modul de formare şi caracteristicile intelectualităţii româneşti din Transilvania. Elocventă este Budulea Taichii, în care se imaginează o biografie a lui Mihai, fiul lui Lepădat Budulea, lăutarul satului. Provenit din ţărănime, răzbind în viaţă nu prea uşor, el îşi găseşte un ideal în seriozitatea cu care îşi îndrumă poporanii, la fel ca şi Popa Tanda din nuvela cu acelaşi titlu, a cărui mulţumire sufletească este deplină numai când constată binele pe care l-a făcut semenilor. Scriitor realist, Slavici relaţionează personajele cu epoca şi cu problemele ei dominante. Realismul psihologic se vădeşte în subtila analiză a comportamentului sufletesc, în portrete memorabile: Lică Sămădăul, Ghiţă, Lepădat Budulea, Mitrea Boarul etc.

Către roman Slavici e atras încă din epoca studenţiei, când încearcă să scrie Osânda răului (1873). Abia în 1894 el dă la lumină romanul Mara, publicat parţial în „Vatra” şi reluat în volum în 1906. Venit după Ciocoii vechi şi noi al lui Nicolae Filimon şi apărut în „Vatra” în acelaşi an în care Viaţa la ţară de Duiliu Zamfirescu intra în sumarul revistei „Convorbiri literare”, Mara reprezintă o altă treaptă în evoluţia romanului românesc, fiind una din cele mai puternice opere epice scrise la noi înainte de Ion al lui Liviu Rebreanu. Autorul porneşte de la o lume pe care o cunoscuse nemijlocit, ţăranii şi târgoveţii din împrejurimile Aradului. Intriga e sumară: precupeaţa Mara, văduvă, se zbate să asigure o existenţă îndestulată celor doi copii ai ei, Persida şi Trică, încercând în acelaşi timp să le construiască viaţa după propria ei dorinţă. Conflictele care se declanşează şi implicaţiile lor, prezentate pe un larg fundal social, constituie substanţa „novelei”. Adept al unui roman înţeles ca o suită de caractere, prozatorul se opreşte îndelung asupra personajelor, cărora le creează portrete vii şi sugestive, reliefând, de obicei, câte o singură trăsătură, considerată reprezentativă. Deasupra tuturor se ridică Mara, definită prin vigoare sufletească şi o dârzenie aproape bărbătească. Voluntară şi abilă, chibzuită şi egoistă, ea îşi foloseşte însuşirile pentru a răzbate în viaţă. Purtătoare de cuvânt a naratorului, femeia se configurează ca un personaj-martor, aşezat lângă personajele dilematice, opuşii ei fiind Trică şi Persida.

Dominaţi de sentimente contradictorii, cei doi nu reuşesc decât cu mare greutate să îşi găsească echilibrul sufletesc care, în viziunea lui Slavici, poate fi dobândit numai prin respectarea convenţiilor sociale, considerate temelie a moralei. în funcţie de acestea, el apreciază comportamentul oricui. Când „datoria” faţă de societate nu este respectată, faptul se pedepseşte cu asprime, ceea ce explică moartea melodramatică a lui Hubăr, ucis de fiul său natural, Bandi, pe care îl recunoscuse prea târziu. Datoria faţă de societate înseamnă respectarea unor reguli sociale dure, ceea ce oferă individului sentimentul de siguranţă morală şi fizică. Mara, Hubăr şi Hubăroaie se împotrivesc căsătoriei copiilor lor, Persida şi Naţl, şi suferă la gândul că, prin consimţământul lor, ar încălca reguli respectate de toată lumea. Nesocotirea acestora este admisă doar într-un singur caz: când ele ar fi contrare omeniei. Căci, atât în nuvele, cât şi în romane, Slavici se relevă drept un hotărât apărător al altruismului. Amalgam de trăsături bune şi rele, personajele sale tind, mai toate, către eliberarea de interesele egoiste, pentru dobândirea armoniei sufleteşti.

Ideea l-a urmărit şi în alt roman, Din bătrâni (I, 1902; Premiul „Ion Heliade Rădulescu” al Academiei Române; al doilea volum Manea, 1906). Ca urmare a interesului constant pentru istorie, naraţiunea imaginează un timp fabulos: perioada de formare a poporului român (secolele VI-IX). Circumstanţele istorice rămân însă doar pretexte pentru reliefarea conflictelor morale. Are loc o înfruntare de atitudini etice, urmărită în capitole lungi, dăunătoare echilibrului compoziţional. Intenţia este şi aici de a proba că excesele de orice natură sunt funeste. Se recurge la o intrigă sumar închipuită şi la întâmplări în care anacronismele sunt înadins solicitate, spre a se sugera o atmosferă marcată de ritualuri mistice.

Pe alt plan se situează romanele Corbei (publicat în 1906-1907 în „Tribuna”), Cel din urmă armaş (1923) şi Din păcat în păcat („Adevărul literar şi artistic”, 1924-1925). Fabula acestora este plasată începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, perioadă pe care scriitorul însuşi o trăise, de unde şi încercarea de a realiza tablouri de epocă. Politicieni, moşieri, mic-burghezi, negustori, artişti, ca şi întruniri literare sau evenimente istorice - toate sunt convocate în tentativa de a reconstitui un răstimp agitat din formarea României moderne. Alături de personaje fictive, sunt prezente personalităţi precum Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu etc. Slavici face acum un efort surprinzător de înnoire prin adoptarea tehnicii romanului epistolar şi pluriperspectivist. Dar, deşi cuprind scene izbutite, scrierile rămân mai curând mărturii asupra epocii decât creaţii epice, spre deosebire de Mara, care se distinge prin soliditatea compoziţiei şi prin sobrietatea mijloacelor literare.

Atât în nuvele, cât şi în romane, Slavici utilizează o limbă lipsită de provincialisme, care ţinteşte claritatea şi exactitatea comunicării, de unde şi preferinţa pentru cuvintele uzuale. Neologismele sunt puţine şi folosite cu chibzuinţă. Sfătoasă şi fluentă numai în măsura în care se referă la mediul rural, expunerea devine aspră şi stângace când el se apleacă asupra vieţii orăşeneşti. Topica este adeseori afectivă, influenţată de poziţia naratorului, implicat în evenimentele relatate. La realismul nuvelelor şi romanelor sale (Mara, mai ales) contribuie într-o măsură deosebită procedeele retoricii populare (fraze scurte, stil indirect, interogaţii, expresii şi imagini specifice), precum şi folosirea unor proverbe şi zicători.

Slavici a scris şi câteva piese, chiar debutul său scriitoricesc fiind legat de Fata de birău, comedie apărută în „Convorbiri literare” (1871). Ca şi celelalte încercări din epoca studenţiei vieneze, şi această piesă a fost citită şi revizuită amănunţit de Eminescu, mai ales în ceea ce priveşte limba şi stilul. Prin comedia lui se introduc în dramaturgia românească personaje rurale credibile, nu numai pitoreşti. Intriga şi compoziţia sunt mai puţin izbutite, fapt compensat de adevărul culorii locale şi de abilitatea construirii scenice a unei idile.

Întemeiată pe comicul de situaţii şi de moravuri este Toane sau Vorbe de clacă (1874), farsă fără valoare deosebită, ca şi Polipul unchiului (1875). Procedeele comice sunt, în genere, comune, ca, de pildă, denominarea personajelor: Frecăţel, madam Clevetită. Dialogurile sunt însă naturale şi limpezi. Alte tentative sunt din domeniul dramei istorice: Bogdan Vodă (1876) şi Gaşpar Graţiani (reprezentată la Teatrul Naţional din Bucureşti la 11 martie 1888). Cu o intrigă inconsistentă, concepută şi realizată cu mijloace epice, nu dramatice, piesele au o desfăşurare greoaie şi personaje nerealizate, dintre acestea detaşându-se, totuşi, Gaşpar Graţiani, nehotărâtul domnitor ale cărui tribulaţii amintesc de Ghiţă din Moara cu noroc.

În numeroasele călătorii de-a lungul ţării Slavici are prilejul să cunoască particularităţile etnografice ale provinciilor româneşti, pe care le observă aproape cu ochiul unui specialist. Se opreşte cu precădere asupra românilor din Imperiul Austro-Ungar, prezentaţi în Die Rumanen in Ungarn, Siebenburgen und der Bukowina (1881), Ardealul (1893) şi Românii din Ardeal (1910). Cunoscând ideile şcolii etnopsihologice germane şi opiniile lui Max Muller, el le aplică folclorului românesc. Face şi câteva încercări de folclor comparat (Studie asupra maghiarilor, 1871).

Cel mai mare interes i-l suscită basmele, pe care le-a cules încă elev fiind, cercetându-le apoi cu atenţie. Are în vedere existenţa variantelor, explicată atât prin diferenţele geografice şi de timp, cât şi prin temperamentul fiecărui povestitor. Cere celui ce creează basme în gen popular să cunoască toate variantele, să le selecteze pe acelea care pot fi combinate cu un câştig estetic, dar să respecte întru totul viziunea asupra vieţii aşa cum e transpusă în folclor. El însuşi va respecta aceste principii atunci când scrie basme şi poveşti. Cel dintâi basm publicat este Zâna Zorilor (1872), căruia i-au urmat Floriţa din codru, Doi feţi cu stea înfrunte etc. Plecând de la modele populare, Slavici recurge la elemente moralizatoare şi realiste din viaţa rurală. La fel procedează şi în cazul ciclului despre Păcală, erou ale cărui aventuri îl preocupă în câteva rânduri: Păcală în satul lui, Stan Bolovan, Petrea Prostul.

Cu predispoziţii de moralist, scriitorul observă atent mediile diverse pe care le străbate în lunga şi agitata-i viaţă. Din impresiile culese va alcătui câteva volume de memorialistică, precum Închisorile mele (1921) şi Lumea prin care am trecut, apărut postum, în 1930. Relevante sunt şi datele cuprinse în Amintiri (1924), carte ce reînvie, cu abilitate în prezentarea amănuntului evocator, figurile lui Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu şi George Coşbuc.

În fine, Slavici a tradus, într-o limbă corectă, povestiri de Theodor Storm, Jokai Mor, Bret Harte, N.V. Gogol, Bjornstjerne Bjornson, Bozena Nemcovâ, precum şi un roman, lipsit de valoare, al lui Rudolf Stratz.

Opera literară

  • Studie asupra maghiarilor, 1871, 1872, 1873;
  • Laturomachia, 1875;
  • N. Scurtescu, „Poezii”, 1877;
  • Cultura maghiară, 1877;
  • Teatrul român, 1877;
  • N. Scurtescu, „Rhea Silvia” şi „Despot Vodă”, 1877;
  • Epoca fanarioţilor. Documente istorice adunate de Eudoxie Hurmuzachi, 1878;
  • „Radu”. Poemă de Ronetti Roman, 1878;
  • Novele din popor, Bucureşti, 1881;
  • Die Rumanen in Ungarn Siebenburgen und der Bukowina, Viena-Teschen, 1881;
  • Pădureanca, Sibiu, 1884;
  • Păcală în satul lui, Sibiu, 1886;
  • Novele, I-II, Bucureşti, 1892-1896;
  • Rase ori clase?, 1893;
  • Ardealul, prefaţă de Grigore T. Brătianu, Bucureşti, 1893;
  • „Tribuna” d-lui dr. I. Raţiu. Explicări documentare, Orăştie, 1896;
  • „Tribuna” şi tribuniştii, Bucureşti, 1896;
  • Vatra părăsită, Bucureşti, 1900;
  • Din bătrâni, vol. I, Bucureşti, 1902; vol. II: Manea, Bucureşti, 1906; ediţia Bucureşti, 1916;
  • Aşezarea vorbelor în româneşte, Bucureşti, 1905;
  • Mara, Budapesta, 1906; ediţia Bucureşti, 1913; ediţie prefaţată de Constantin Măciucă, Bucureşti, 1969;
  • Institutul „Ion Oteteleşanu” din Măgurele, Bucureşti, 1906;
  • La răscruci, Bucureşti, 1906;
  • Nuvele, ediţia I, I-VI, Bucureşti, 1907-1927;
  • Poveşti, Bucureşti, 1908;
  • Spiru Călin, Bucureşti, 1908;
  • Din valurile vieţii, Bucureşti, 1909;
  • Românii din Ardeal, Bucureşti, 1910;
  • Puişorii, Bucureşti, 1910;
  • Popa Panda, Sibiu, 1914;
  • Politica naţională română, Bucureşti, 1915;
  • Din două lumi, Bucureşti, 1921;
  • Poveşti, I-II, Bucureşti, 1921-1923;
  • Închisorile mele, Bucureşti, 1921;
  • Budulea Taichii, Bucureşti, 1923;
  • Cel din urmă armaş, Bucureşti, 1923;
  • Amintiri, Bucureşti, 1924;
  • Lumea prin care am trecut, Bucureşti, 1930;
  • Opere alese, ediţie îngrijită de J. Popper, Bucureşti, 1949;
  • Teatru, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Dodu Bălan, Bucureşti, 1963;
  • Opere, prefaţă de Dimitrie Vatamaniuc, vol. I-VI, Bucureşti, 1967-1972; vol. VII-XIV, ediţie îngrijită de Constantin Mohanu, Bucureşti, 1973-1987;
  • Cugetări filosofice, 1972
  • Opere, I-IV, ediţie îngrijită de Constantin Mohanu, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 2001-2003.

Traduceri

  • Jokai Mor, Başi-buzucul, 1876;
  • Th. Storm, Immensee, 1876;
  • Bret Harte, Prietenul meu Vântură-Ţară, Sibiu, 1886;
  • N.V. Gogol, Strigoaica, Sibiu, 1886; Vecinii, Sibiu, 1886;
  • Rudolf Stratz, Scumpă ţară, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1917.

Check Also

Dana Dumitriu

Dana Dumitriu (9 septembrie 1943, Bucureşti – 10 octombrie 1987, Bucureşti) – prozatoare, istoric şi …

Ion Dumitrescu-Movileanu

Ion Dumitrescu-Movileanu (circa 1830 – 28 decembrie 1912, Bucureşti) – prozator şi autor dramatic. A …

Gheorghe N. Dumitrescu-Bistriţa

Gheorghe N. Dumitrescu-Bistriţa (5 septembrie 1895, Bistriţa, judeţul Mehedinţi – 2 februarie 1992, Bistriţa) – …

Mariana Dumitrescu

Mariana Dumitrescu (27 august 1924, Bucureşti – 4 aprilie 1967, Bucureşti) – poetă şi traducătoare. …

George Dumitrescu

George Dumitrescu (22 aprilie 1901, Cocioc, judeţul Ilfov – 30 octombrie 1972, Bucureşti) – poet …