Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti

Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti (1 ianuarie 1868, Târgovişte - 14 decembrie 1946, Bucureşti) - prozator. Este al doilea dintre cei patru copii ai lui Nicolae Brătescu, mic proprietar. Mama scriitorului, Alexandrina, era fiica lui Ioan Voinescu II. Între 1874 şi 1878, a urmat şcoala primară în Târgovişte. Este înscris, la Bucureşti, în pensionul Cocărescu, absolvit în 1882. Din septembrie 1882, urmează Liceul „Sf. Sava”. Prin 1885, ar fi fost animatorul revistei liceului, „Gogoneţul”, pe care o ilustra şi în care şi-ar fi tipărit câteva alcătuiri poetice. Bacalaureat în 1887, se înscrie la Facultatea de Medicină, pe care o părăseşte în anul următor. Urmează Facultatea de Drept, poate şi pentru că cerea mai puţini ani de studii, şi o termină în 1892.

Anul 1888 este unul de cumpănă pentru Brătescu-Voineşti, care se simte oarecum dezorientat, fără nici un ţel precis. Frecventează diverse cercuri studenţeşti, unele prepoporaniste şi chiar socialiste. Iscălind I. Brătescu, publicase în săptămânalul de stânga „România”, în martie 1887, schiţa Dolores. Tot ca student, colaborează în 1889 la „Fântâna Blanduziei”, însă ascunzându-se sub pseudonimul Dionisie, apoi continuă în cotidianul „Constituţionalul”, redactat de I.L. Caragiale, şi în „România”. Exprimându-şi o opinie diferită de a lui Titu Maiorescu, ale cărui cursuri de filosofie le audia, este invitat de acesta la Junimea, unde citeşte povestirea Cea din urmă scrisoare, urmată de Scrisori găsite, apărute în 1890.

Timp de câţiva ani, este un colaborator apreciat al „Convorbirilor literare”, cu proză şi versuri. După obţinerea licenţei, numit magistrat, colindă, între 1892 şi 1896, oraşele Bucureşti, Piteşti, Craiova şi, în sfârşit, Târgovişte. Aici, neputând suporta duritatea vieţii de judecător, intră în baroul local, ca avocat (1897). Va profesa în oraşul natal mai bine de un deceniu. Viaţa nu-i este, totuşi, monotonă. Între 1 ianuarie 1895 şi 31 decembrie 1899, este membru în comitetul de direcţie al „Convorbirilor literare”, continuând să facă parte încă un an din comitetul de redacţie, după care demisionează (1901). În revista Junimii publică rar, ultima povestire apărându-i în 1898. Volumul Nuvele şi schiţe (1903) îl readuce în actualitatea literară. Treptat, se îndepărtează de junimişti şi de Maiorescu, se înscrie în Partidul Liberal şi este ales deputat de Dâmboviţa (1907-1911).

Îi apare al doilea volum, În lumea dreptăţii (1907), care cunoaşte un succes deosebit. Scriitorul este recunoscut drept un maestru al povestirii. Nuvele noi cuprinde volumul Întuneric şi lumină, din 1912, tipărit sub auspiciile cercului „Vieţii româneşti”, în a cărui revistă apăruseră toate, după 1907. Odată cu înfiinţarea Societăţii Scriitorilor Români, Brătescu-Voineşti devine vicepreşedinte. În 1914, ajunge director administrativ al Adunării Deputaţilor, funcţie transformată, după război, în cea de secretar general al Cancelariei Parlamentului, în care a rămas până la pensionare (1939).

În 1914, Brătescu-Voineşti alcătuieşte două „scrisori”, intitulate Politică, adresate unui personaj imaginar, Mache Dumbrăveanu. Cu acest prilej, îşi exprimă pentru întâia oară dezacordul cu politicianismul, pe care îl critică, deocamdată blajin, exagerând rolul social al oamenilor de ştiinţă şi al artiştilor. În următorii doi ani, trimite la „Flacăra”, „Europa”, „Universul” şi „Adevărul”, îndemnuri de intrare în război alături de puterile Antantei, dar visează şi la o „Biblie a păcii”. Este foarte activ şi pe plan literar.

Publică primele două acte din piesa Sorana în „Viaţa românească”, împreună cu Adolf de Herz, apoi actul al treilea în „Flacăra” (1916), iscălindu-l singur. Căpitan în timpul războiului, însoţeşte armata română în Moldova, unde, la Târgu Frumos, va fi, doi ani, comandantul garnizoanei. Aici scrie cea mai mare parte din eseul În slujba păcei, apărut în 1919. Pe când se afla în refugiu, a fost ales membru al Academiei (1918). Tot acum primeşte din partea oficialităţilor direcţia ziarului „Dacia”, împreună cu Alexandru Vlahuţă. După moartea acestuia, Brătescu-Voineşti conduce jurnalul singur (de la 24 noiembrie 1919).

Din decembrie 1919 până în 1927, e şi director al publicaţiei „Lamura”, apoi preşedintele comitetului de conducere al revistei. În 1920 este pentru scurt timp, director interimar al teatrelor, după ce, din 1907, fusese membru în comitetul de conducere al Teatrului Naţional bucureştean. Preşedinte al secţiei literare a Academiei Române (1923), este şi vicepreşedinte al înaltului for. Face parte din comitetul de lectură al Editurii Cartea Românească, prilej de a-şi manifesta opiniile literare, care, nu totdeauna vetuste, erau în dezacord total cu orientarea modernistă.

În 1925, primeşte Marele Premiu Naţional de proză. Scriitorul este aproape un idol, pentru cea mai mare parte a cititorilor şi chiar a criticilor. Garabet Ibrăileanu contribuie mult în această privinţă, prin cronicile din „Viaţa românească” şi prin volumul dedicat prozatorului în 1916. O altă analiză întreprinde Dumitru Caracostea, în 1921. Dar împotriva scriitorului se înteţeşte şi campania de contestare, începută, prin 1915, de T. Arghezi.

În ianuarie 1928, Societatea Scriitorilor Români decide sărbătorirea pe plan naţional a lui Brătescu-Voineşti la aniversarea a 60 de ani. Era cea dintâi manifestare de acest fel organizată pentru un scriitor român în viaţă. Festivităţile au avut amploare deosebită, aproape toate revistele şi cotidienele de pe teritoriul României omagiindu-l, prin articole şi numere speciale. Îi apar trei noi volume: Firimituri (1929), Cu undiţa (1932) şi Din pragul apusului (1935).

Odată cu vârsta, scriitorul pierde câte puţin din altruismul profesat anterior, se opreşte tot mai des asupra aspectelor urâte ale relaţiilor sociale şi literare, pe care, cârcotaş acum, le comentează în intervenţii obositoare. Reia unele opinii mai vechi referitoare la drepturile evreilor din România, le amplifică şi le actualizează într-o serie de articole din „Universul”, reunite în volumul Huliganism? (1938). Naţionalismului sionist Brătescu-Voineşti îi replică exagerat şi cade în antisemitism.

În 1938, continuă să publice în „Universul” articole de cruntă obtuzitate politică. În acelaşi an, este găzduit de publicaţiile de extremă dreapta „Sfarmă-Piatră” şi „Linia dreaptă”. O docilitate inadmisibilă şi o cecitate politică greu de înţeles îl fac să persevereze, în paginile din „Porunca vremii” (1940-1943). În vara lui 1943, se îmbolnăveşte. Atât de grav, încât în septembrie 1944, când este considerat de noul guvern drept unul dintre cei bănuiţi că au fost „vinovaţi de dezastrul ţării”, nici nu poate fi transportat la judecată. Este exclus din Societatea Scriitorilor Români, din Academie şi expus oprobriului public, timp de doi ani. Dar scriitorul nu mai era în stare să înţeleagă nimic din ce i se întâmpla. Moare acasă. Un deceniu, peste persoana şi scrisul său se aşterne uitarea. Reintrarea operei în cultura română începe în 1957, prin studii şi reeditări. Volumele se succedă aproape anual.

Brătescu-Voineşti a debutat cu versuri. Mai semnificative sunt acelea din „Fântâna Blanduziei” şi din „Convorbiri literare”. Din 1895, a renunţat la poezie. Încă de la început, scrisul său în proză are un caracter de mărturisire, evident în forma epistolară şi de amintire a multor povestiri. Toate personajele lui sunt retractile, se închid în cochilia unei sfioşenii aproape maladive, ilustrative fiind Pană Trăsnea Sfântul ori Andrei Rizescu. Tânjesc necontenit, aşteaptă mereu ceva ce nu se mai întâmplă, cu toate că au oroare de orice schimbare. Când totuşi survine schimbarea, are aspect catastrofic, nu pentru că personajul nu se poate adapta, ci pentru că aşa îi este felul. Melancolia este sinonimă cu dorinţa de suferinţă.

Astfel, personajele trăiesc într-o necontenită „durere” (precum Costache Udrescu din Neamul Udreştilor sau povestitorul din Întâmplare), ca şi cum ar fi torturaţi de însingurarea în care ei înşişi s-au retras şi de care sunt conştienţi. Sunt chinuiţi deoarece nu-şi pot modifica inocenţa funciară. Mişu Gerescu (Scrisorile lui Mişu Gerescu) susţine că bunătatea este o însuşire a vieţii înseşi, omul fiind doar una dintre formele ei, variate, trecătoare şi superioare, prin posibilitatea „lepădării de sine”. Creduli şi indecişi, când iau o hotărâre, aceşti oameni o fac cu adâncă disperare, pornită din austeritatea propriei izolări. Căci, printre ceilalţi, Scarlat Delureanu (Rătăcire) este „un urs”, iar alte personaje consideră lumea „o sindrofie de streini nepăsători”.

Înfruntarea esenţială este între lumea „de odinioară” a personajului şi prezentul agresiv al colectivităţii, precum în Rătăcire sau în Pană Trăsnea Sfântul. Mai gravă este ostilitatea unor personaje chiar faţă de viaţă, pe care se răzbună deoarece nu-i pot asimila lecţiile şi rămân buimaci. Cele mai reuşite dintre personaje sunt alcătuite din stereotipii. Cu alte cuvinte, este vorba de oameni slabi, care se ascund îndărătul unor „dragi nimicuri”, tabieturi cu meniri defensive. Au mici pasiuni revelatoare: repararea ceasurilor, cultivarea florilor, observarea gângăniilor. Caută să se ferească astfel de exteriorul duşmănos, care, presupun ei, intenţionează să-i standardizeze.

În profunzime, inadaptabilitatea înseamnă refuzul uniformizării, al unui comportament instituit de mediocritatea adaptată. Andrei Rizescu (În lumea dreptăţii) crede în „armonia şi echilibrul” universului şi, pentru a le conserva, doreşte să transforme anturajul, mediul adică; el are părerea că adaptarea este un act de laşitate. Probabil din acelaşi motiv, Nicolae Gropescu are porecla „Minciună”: vede lucruri ignorate de ceilalţi.

Armă fragilă, nebunia unor personaje arată că Brătescu-Voineşti nu are încredere în capacitatea insului de a face faţă lumii, ceea ce li se întâmplă cu deosebire celor înzestraţi. Foarte înrudit cu actorii săi este şi povestitorul, de la început cu un aer de bătrân, care nu prea se miră de nimic. El este, adesea, de tip clasic, stăpân absolut pe întâmplări şi personaje, pe care, într-un anume sens, le intenţionează exemplare. S-au remarcat deseori „duioşia” naratorială, tendinţa vizibilă către selectarea unor aspecte considerate, în câmpul obişnuinţelor cotidiene, „gingaşe”.

La consolidarea acestei reputaţii, pe baza căreia Brătescu-Voineşti şi-a căpătat un renume deosebit în manualele şcolare, a contribuit substanţial, între altele, înfăţişarea unor aspecte miniaturale sau tratate în tehnica miniaturizării. Atitudinea fundamentală este antifilistinismul (Mişu Gerescu visează că se scufundă într-o mlaştină având buzunarele pline de aur), însă această atitudine purcede din preţuirea unui „odinioară” patriarhal, în numele unei tihne călduţe.

O uşoară amărăciune umbreşte seninătatea nuvelistului, parcă pentru a oferi măsura exactă a realităţii, care nu este nici idilică, nici catastrofală, doar cenuşie. Dintr-o „amară mizantropie”, se distilează o acceptare stoică, uşor olimpiană. Printre armele de apărare, povestitorului nu-i este străin în primul rând, umorul. În cele dintâi scrieri, acesta este cam încruntat, neguros, înseninându-se treptat şi dobândind dezinvoltură, precum în Călătorului îi şade bine cu drumul.

Printre elementele care definesc arta lui de povestitor este şi predilecţia pentru melodramă. O parte dintre situaţiile epice imaginate conţin ireductibilităţi în exces, cel puţin ca premisă. Dar scriitorul ştie să le domolească, punând o surdină adesea exagerată, câteodată printr-un intermezzo umoristic, păşind în tragicomedie (Microbul). Evenimentele cruciale au o anume nobleţe dramatică (Din carnetul unui judecător) ori o linişte prevestitoare de furtună (Neamul Udreştilor).

De o însemnătate aparte în arta lui de scriitor este stilul. Fraza are o limpezime ireproşabilă şi o eleganţă a alcătuirii care o apropie de cea a lui A.I. Odobescu. Este savantă, plină de paranteze, explicaţii, incidente, aglutinând vorbirea directă, dialogul posibil al personajelor şi rezumând evenimentele ori metamorfozele sufleteşti. Refrenul, altă particularitate, dă enunţului melodicitate şi solemnitate. Podoabele aproape că lipsesc, metaforele apar rar şi sunt obişnuite.

O artă aparte, neegalată, demonstrează Brătescu-Voineşti în trecerea de la discursul povestitorului la acela al personajelor, de regulă prin saltul din prezentul povestirii în trecutul evenimentelor. Povestitorul alunecă domol în reconstituirea unor circumstanţe, pornind de la un prezent viu la un trecut reînviat prin stilul indirect liber, în care prozatorul este un maestru.

Brătescu-Voineşti a fost un publicist literar infecund, academic la suprafaţă, pătimaş în fond. Cele mai reuşite intervenţii sunt „scrisorile”, câteva dintre ele fiind eseuri de o elevată ţinută şi cu o vie dialectică a ideilor. El a fost atras şi de teatru încă de prin 1909, când a tălmăcit câteva lucrări dramatice. S-a încumetat, chiar, să scrie o piesă, Sorana, a cărei paternitate a fost controversată. În fapt, este vorba de o nuvelă dramatizată, fără prea mult nerv, cu scene statice, însă reprezentabilă.

Brătescu-Voineşti este unul dintre clasicii povestirii româneşti din secolul al XX-lea, ducând la perfecţiune câştiguri anterioare şi deschizând un drum ferm pentru prozatorii de după el. Calmul frazei, fineţea pătrunderii psihologice, subtilitatea stilului, rigoarea înlănţuirilor epice au întărit prestigiul nuvelei româneşti. A fost mult tradus în străinătate.

„În constelaţia prozatorilor de azi d. Brătescu-Voineşti străluceşte cam izolat, atât prin situaţia sa, prin felul vieţii sale, cât şi prin natura operei. El mai ocupă un loc deosebit şi prin faptul că este scriitorul care face tranziţia între generaţia lui Vlahuţă şi aceea a lui Sadoveanu. Din acest punct de vedere, putem spune că el este începătorul literaturii noastre celei mai noi şi, fiind un scriitor de talent şi un adevărat nuvelist, putem adăuga că de la el începe nuvela noastră - ca gen căruia să i se fi consacrat un scriitor.” (Garabet Ibrăileanu)

Opera literară

  • Nuvele şi schiţe, prefaţă de Nerva Hodoş, Bucureşti, 1903;
  • În lumea dreptăţii, Iaşi, 1907;
  • Pe marginea cărţilor, Bucureşti, 1911;
  • Întuneric şi lumină, Iaşi, 1912;
  • Sorana (în colaborare cu Adolf de Herz), Bucureşti, 1915;
  • În slujba păcei, Bucureşti, 1919;
  • Rătăcire, Bucureşti, 1923;
  • Firimituri, Bucureşti, 1929;
  • Cu undiţa, Bucureşti, 1932;
  • Din pragul apusului, Bucureşti, 1935;
  • Huliganism?, Bucureşti, 1938;
  • Originea neamului românesc şi a limbei noastre, Bucureşti, 1942;
  • Întuneric şi lumină. În lumea dreptăţii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1957;
  • Întuneric şi lumină, ediţie îngrijită de Andrei Rusu, prefaţă de Mihai Gafiţa, 1963;
  • Opere, ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici, prefaţă de Alexandru Piru, Bucureşti, 1994.

Traduceri

  • Emile Augier, Guerin notarul, Bucureşti, 1909.

Check Also

George Dumitrescu

George Dumitrescu (22 aprilie 1901, Cocioc, judeţul Ilfov – 30 octombrie 1972, Bucureşti) – poet …

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …