Inventarea videorecorderului

„Nu veţi mai rata niciodată programele TV preferate!”, suna sloganul publicitar folosit pentru promovarea primelor videorecordere de larg consum. Cu ajutorul acestui aparat, aproape toată lumea reuşea să vadă acele filme difuzate târziu în noapte pe care, de obicei, le ratau sau pentru vizionarea cărora se chinuiau să stea treji până la orele trei dimineaţa.

Necesitatea realizării unei înregistrări permanente a unei emisiuni TV a devenit evidentă în urma dezvoltării postbelice a televiziunii modeme. Atunci când reţelele de televiziune au devenit o realitate în Statele Unite la sfârşitul anilor 1940, diferenţa temporală dintre Coasta de Est şi Coasta de Vest presupunea emiterea unor programe la ore nepopulare, retransmiterea lor „în direct” sau înregistrarea acestora. Erau utilizate toate cele trei variante, dar evident fără casete video.

Înregistrarea semnalelor video a început încă din anii 1930, când scoţianul John Logie Baird, un pionier în domeniu, a experimentat înregistrarea imaginilor sale fotomecanice pe discuri de 78 de rotaţii pe minut (rpm). Însă această metodă s-a dovedit nereuşită. La scurt timp după aceea a fost pusă în aplicare tehnologia filmelor de cinema pentru crearea primei metode practice - deşi nu tocmai satisfăcătoare - de înregistrare TV. „Kinescopul” era o cameră de cinema special concepută care înregistra imaginea TV direct de pe un monitor receptor. Majoritatea acestor kinescoape erau prevăzute cu camere de 16 mm, dar unele foloseau formatul de 35 mm pentru o calitate superioară.

Au existat câteva încercări de realizare a unui videorecorder, dar înregistrarea video a fost luată de pe planşa de proiectare şi adusă în casele consumatorilor de compania Sony. Modelul său „Betamax” a fost pus în vânzare în 1975. Sistemul „Beta”, care s-a dovedit mai târziu a fi o mare dezamăgire, conţinea 152 m de bandă de 1,27 cm lăţime într-o „casetă” de plastic de 15,5 x 9,2 cm. Caseta era introdusă printr-un suport din partea superioară a carcasei fiind încărcată şi rulată automat. Capetele de citire elicoidale se roteau cu o viteză de 1800 rpm, rezultând o viteză de „scriere” de 274 de ţoli pe secundă (ips), în timp ce viteza efectivă a benzii era de 1,57 ips. Astfel, caseta admitea o oră de înregistrare şi redare.

Aparatul Betamax producea înregistrări color de bună calitate, de cele mai multe ori greu de diferenţiat de recepţia „în direct”. Deşi primele aparate Beta se vindeau la un preţ de 2.300 de dolari, adesea erau reduceri, iar având în vedere că pe piaţă nu exista nici o alternativă, acestea se vindeau destul de bine. Totuşi, la orizont se putea întrevedea o „bătălie a formatelor”.

În scurt timp, a devenit evident faptul că acea capacitate de o oră de înregistrare a casetelor Beta nu era suficientă pentru consumatorul casnic, înregistrarea filmelor a devenit o ocupaţie principală a deţinătorilor de videorecordere, iar majoritatea filmelor aveau durate cuprinse între 1,5 şi 2 ore sau chiar mai mult. Schimbarea casetelor era incomodă, mai ales în cazul folosirii opţiunii incluse de programare pentru înregistrarea unui film difuzat la ore târzii, aproape de trei dimineaţa. În plus, primele casete se vindeau cu 20 de dolari sau chiar mai mult, astfel că activitatea de înregistrare de pe parcursul unei săptămâni ducea la o notă de plată destul de ridicată.

Japanese Victor Corporation  (JVC), unul dintre principalii rivali ai companiei Sony, nu a pierdut deloc timpul pentru a profita de singurul neajuns al sistemului Betamax. În 1976, JVC îşi inaugurează varianta Video Home System (VHS), devenit principalul format de înregistrare video de acum încolo. JVC folosea aceeaşi bandă de 1,27 cm ca şi Beta, dar aceasta era introdusă într-o carcasă mai mare, de 18,7 x 10 cm. Principala diferenţă a fost reprezentată de viteza de derulare a benzii.

VHS oferea trei variante: standard play (SP), cu o viteză de 1,31 ips, care avea o capacitate de 2 ore; longplay (LP), ce se deplasa cu 0,656 ips şi admitea 4 ore de înregistrare continuă; iar extendedplay (EP), strecurându-se cu numai 0,437 ips, permitea 6 ore de înregistrare pe o singură casetă! Mănuşa fusese aruncată! Sony, împreună cu fanii săi, au demonstrat că încetinirea vitezei de înregistrare ducea la o scădere a calităţii atât a imaginii, cât şi a sunetului. Însă aceste probleme erau neglijabile în cazul setării SP şi cel puţin tolerabile pentru LP şi EP. De asemenea, caracterul convenabil şi preţul redus al acestui sistem erau prea tentante pentru utilizatorul casnic.

Sony a răspuns provocării reprezentate de sistemul VHS în singurul mod cu putinţă în parametrii designului Beta - a redus viteza de rulare a benzii. „Beta I”, aşa cum a devenit cunoscut, funcţiona cu o viteză de aproximativ 1,5 ips. Sony a renunţat la acesta în favoarea variantei „Beta II”, care rula cu 0,787 ips, o viteză plasată exact între cele ale variantelor SP şi LP ale VHS. Astfel se obţinea un interval de înregistrare de 2 ore, dar acum celebra superioritate calitativă a sistemului Beta era compromisă, imaginea şi sunetul fiind asemenea sistemului VHS.

După o vreme, Sony a introdus mai multă bandă în casete şi a creat o viteză şi mai redusă, „Beta III”, care admitea 3 ore de înregistrare. Casetele „extinse” Beta au permis apoi înregistrarea a 3,3 şi 5 ore, în cadrul opţiunilor cu două viteze. Însă aceste măsuri au venit „prea târziu” şi însemnau „prea puţin”. Popularitatea în creştere a sistemului VHS a dus la acapararea pieţii nu numai de către JVC, ci şi de Panasonic, RCA, Sharp şi alte mărci.

Spre sfârşitul anilor 1970, unele firme întreprinzătoare au obţinut licenţe de copiere şi distribuire a filmelor clasice şi a videoclipurilor muzicale atât în versiunea VHS, cât şi Beta. Iniţial, preţul unei astfel de casete varia între 29,95 dolari şi 79,95 dolari. Puţin timp după aceea au apărut lanţuri de magazine şi proprietari individuali care le vindeau sau le închiriau. Cu timpul preţurile au început să scadă.

În versiunea cea mai populară, videorecorderul era o cutie cu o lăţime cuprinsă între 46 şi 50 cm, o lungime între 30 şi 38 cm şi o înălţime între 13 şi 18 cm. Aparatele Beta erau ceva mai mari. Ambele tipuri de aparate cântăreau aproximativ 12 kg. Aceste dimensiuni s-au redus foarte mult odată cu compactizarea circuitelor electrice şi simplificarea mecanismelor. Mulţi sunt de părere că şi calitatea a început să fie din ce în ce mai proastă.

Caseta era încărcată printr-un suport din partea superioară a carcasei, dar această funcţie a fost mutată, pe la începutul anilor 1980, la o fantă de autoîncărcare din partea frontală a aparatului. Funcţiile standard de rulare, înregistrare, oprire, derulare rapidă înainte şi înapoi şi pauză - preluate de la casetofoanele audio - erau controlate prin clape „de pian”, iar mai târziu prin taste. Telecomenzile, iniţial ataşate printr-un cablu, iar mai târziu fără fir, au devenit populare pentru operarea de bază a aparatului. Mai târziu, funcţiile de derulare rapidă au inclus şi o caracteristică de „scanare” care permitea observarea imaginii în timpul derulării înainte şi înapoi, element de mare ajutor în cazul în care se caută un fragment pe o casetă de 6 ore.

În spatele aparatului existau mufe de conectare a antenei TV şi a cablului către receptor sau monitor. Erau, de asemenea, disponibile şi căi de ieşire audio. Odată cu apariţia recorderelor stereo, acestea puteau emite un sunet de o calitate excepţională - mai bun decât benzile de magnetofon cu două bobine sau casetele audio şi apropiat de CD - pentru conectarea sistemelor de amplificare şi de difuzoare. Recorderele portabile VHS şi Beta, care mai târziu au fost dotate cu camere video încorporate, au apărut în 1978. Acestea au înlocuit destul de rapid vechile aparate de luat vederi cu film. La sfârşitul anilor 1980, camerele video de larg consum erau color şi aveau facilităţi de mixare şi de dublare a sunetului.

În perioada 1980-1990, pe piaţa videorecorderelor s-au implicat şi producători din Coreea, China, Malaezia şi alte locuri îndepărtate din Orient şi din alte părţi. Mărci precum Goldstar sau Daewoo au scăzut preţurile videorecorderelor la un nivel de neconceput în anii 1970, astfel că un astfel de aparat, care fusese extrem de costisitor atât la cumpărare, cât şi dacă era reparat, putea fi achiziţionat acum cu mai puţin de 100 de dolari. Multe produse ale unor firme necunoscute, rebuturi sau modele ieşite din fabricaţie se găsesc la preţuri de aproximativ 50 de dolari.

Deşi uneori calitatea este îndoielnică, faptul că videorecorderul a devenit o parte din viaţa fiecăruia dintre noi nu poate fi pus la îndoială. Cu toate că noile discuri video digitale (DVD) transformă videorecorderul într-un produs uzat moral, multe astfel de aparate - unele cumpărate acum mai bine de 20 de ani - sunt încă în stare de funcţionare, în clipa în care videorecorderul va fi complet depăşit, ne va lipsi, dar ne vor rămâne toate emisiunile şi evenimentele pe care nu le-am ratat datorită lui.

Check Also

Inventarea telefonului

Inventarea telefonului Inventarea telefonului, Invenţii, Telefon În mod ironic, inventarea telefonului a fost marcată de o lipsă …

Inventarea tancului

Ca armă militară, tancul a schimbat pentru totdeauna aspectul bătăliilor terestre. Acesta a apărut ca …

Inventarea şurubului

Se spune că în timpul unei vizite în Egipt, filozoful grec Arhimede ar fi realizat un …

Inventarea submarinului

Nu este nevoie să ne gândim prea mult pentru a putea aprecia efectul submarinului asupra …

Inventarea stetoscopului

La începutul secolului al XIX-lea, medicul Rene Laennec lucra în spitalul Neck din Paris, încercând …