Inventarea tunului

Tunurile reprezintă o tehnologie militară foarte veche, datând de dinaintea secolului al XV-lea. Atunci nu erau prea complicate, fiind reprezentate doar de un tub metalic rezistent închis la un capăt cu un mic orificiu pentru fitil.

Praful de puşcă era introdus pe gura tubului şi împins până în capăt, fiind urmat de un proiectil astfel ca pulberea şi obuzul să stea lipite la capătul închis. Pentru declanşare se folosea fie un fitil, fie chiar praful de puşcă, iar explozia rezultată arunca obuzul care spărgea ziduri, chile de corăbii sau orice alt obstacol ar fi întâlnit. Tunurile au fost inventate după aducerea prafului de puşcă chinezesc în Europa şi au fost folosite până pe la mijlocul secolului al XIX-lea, când au fost înlocuite cu tunurile cu clapă de încărcare.

Istoria tunurilor debutează odată cu inventarea prafului de puşcă, alcătuit din mai multe substanţe ce nu se regăsesc în natură în formă pură, cum ar fi azotatul de potasiu (salpetru). Alchimiştii chinezi din dinastia Sun (anul 900) au descoperit o pulbere albă, cristalină, ce răcea apa în care era dizolvată şi exploda dacă era aruncată în foc. Chinezii foloseau praful de puşcă doar pentru dispozitive incendiare, ca semnale luminoase sau artificii. Pe rutele comerciale această „zăpadă chinezească” a ajuns în Europa, unde se încercaseră diferite combinaţii de petrol natural, sulf sau alţi combustibili în timpul asediilor cu catapulte şi muniţii fumigene.

Strămoşul tunului a fost lancea de foc, un tub de bambus găurit, lung de peste 1 m, înfăşurat puternic cu sfoară şi ataşat la o greutate lungă cu care se putea ţinti. Când era aprins fitilul care ieşea prin partea frontală, lancea arunca foc, gaze şi proiectile, asemenea artificiilor moderne. Acest tip de arme era folosit în China în secolul al XII-lea, răspândindu-se apoi în Orientul Mijlociu. Probabil că turcii, arabii şi europenii au conceput tunul plecând de la lancea de foc. Alfons al XI-lea a folosit tunuri împotriva maurilor în Spania, în anii 1340. Veneţienii le-au folosit în timpul unui asediu din 1380, iar turcii le-au folosit la asedierea Constantinopolului în 1453.

Praful negru de puşcă modern conţine azotat de potasiu, sulf şi carbon sub formă de mangal (în raportul aproximativ de 4:1:1, pentru obţinerea unei pulberi puternice de tun, şi 10:1:2 pentru pulberea de pistol, în timp ce un raport mediu modern este de 75:11:14). Azotatul de potasiu trebuie purificat prin recristalizare, iar sulful prin distilare. Pulberea de mangal trebuie să provină dintr-un lemn absolut uniform.

Toate ingredientele sunt măcinate pentru obţinerea unei pulberi cu grăunţe mari, aşezate într-un vas metalic şi umezite cu apă, alcool, oţet sau urină (pentru stingerea oricărei scântei). Întregul amestec trebuie zdrobit constant cu un drug de fier (se pisează timp de 24 de ore într-o piuă); dacă nu este amestecată astfel, pulberea va arde sau va fâsâi în loc să explodeze atunci când este aprinsă. Pulberea era măcinată pe tăbliţe de piatră înainte de apariţia morilor cu roată; o moară de apă poate produce o cantitate de pulbere echivalentă cu cea produsă, în acelaşi interval, de o sută de oameni cu mojare şi pistile.

Când tehnologia lăncilor de foc a ajuns în Europa, unde existau forje de fier şi turnătorii de clopote, metalul a înlocuit bambusul, pielea, lemnul, piatra şi orice alt fel de material folosit pentru fabricarea tunurilor. Primele tunuri metalice erau făcute din bare din metal sudate una de alta şi ranforsate cu cercuri de fier. Acestea aruncau obuze de piatră. Mai târziu, tunurile au fost turnate din bronz de arme (cupru şi staniu, un alt aliaj faţă de cel folosit la clopote) şi sfredelite în aşa fel încât obuzele de piatră sau de plumb să se potrivească cât mai bine fără să se înfunde.

Aceste tunuri turnate puteau fi ridicate, şi aveau o rază de acţiune superioară celor timpurii, dar de obicei erau folosite înclinate sub un anumit unghi. Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, fonta (mai ieftină decât bronzul) înlocuise total piatra atât pentru fabricarea obuzelor, cât şi a tunurilor. În cazul în care turnarea nu era bine realizată, tunul exploda încă de la prima utilizare. După turnare, tunul era fixat şi rotit în timp ce un angrenaj împingea un sfredel printr-un capăt pentru ca ţeava să fie perfect cilindrică. Apoi se folosea un burghiu pentru perforarea unei găuri de detonare.

Tunul se subţia dinspre bază spre gură şi avea cercuri în jurul ţevii - reminiscenţă decorativă de la vechile ţevi întărite cu cercuri. Baza tunului avea ataşată o mică bilă cu ajutorul căreia arma se îndrepta spre ţintă. Pentru detonarea tunului, dintr-un butoiaş se lua cu o lopată o măsură de praf de puşcă ce se vărsa la baza ţevii. Pulberea era împinsă cu putere în spatele unui dop din lemn sau cârpă care avea un rol dublu: acela de garnitură pentru a reţine gazele arse după detonarea încărcăturii şi acela de piston care împingea obuzul pe gura ţevii.

După ce obuzul era încărcat pe ţeava şi împins în dop, un artificier turna praf de puşcă în gaura de detonare. La comanda de tragere, artificierul folosea un fitil cu ardere lentă ce era deja aprins sau o vergea de fier înroşită pentru a aprinde pulberea din gaura de detonare. Acea pulbere ardea repede până la încărcătură şi o aprindea. Încărcătura de pulbere exploda, aruncând obuzul aproape cu viteza sunetului. Înainte de reîncărcarea tunului, ţeava trebuia ştearsă cu un tampon umed pentru a stinge spuza rămasă de la ultima tragere.

Tunurile au schimbat felul de alcătuire a armatelor permanente, prin adăugarea diviziilor de artilerie la cele de cavalerie şi de infanterie deja existente. Mortierul de tranşee, un descendent al tunului cu ţeava netedă, a fost o armă de infanterie folosită până la primul război mondial. Acesta era o armă eficientă de distrugere în masă, deşi amplasarea sa era critică: o baterie fixă era aşezată într-un spaţiu cât mai deschis şi mai neted pentru a fi reorientat uşor către orice punct aflat în raza de acţiune, dar trebuia apărată de atacuri, în general, o astfel de baterie se putea apăra singură de un atac frontal trăgând direct spre inamic, dar era vulnerabilă la atacurile cavaleriei venite din spate sau de pe flancuri.

Un obuz trimis cu boltă spre cavaleria sau infanteria inamică putea fi devastator, indiferent dacă muniţia folosită consta dintr-o bilă solidă, dintr-o încărcătură de mai multe bile mici de fier sau din două jumătăţi de obuz legate cu lanţ. Un obuz înroşit în foc putea fi folosit pentru declanşarea unor incendii. Tunurile puteau transforma un castel sau o fortăreaţă în ruine.

În scurt timp, tunurile au devenit indispensabile în bătăliile navale, astfel că urcarea pe puntea vasului inamic a devenit, din faza iniţială a unei bătălii, cea finală. După ce mai întâi manevra pentru a obţine o poziţie avantajoasă şi bombarda vasul inamic pentru a-i distruge catargele şi frânghiile, astfel încât acesta să nu se mai poată deplasa, vasul care ataca îşi îndrepta tunurile către echipajul de pe punte şi spre carena de lemn, apoi îl incendia înroşind obuzele într-un cuptor şi proiectându-le în aşa fel încât să se înfigă în flancurile vasului inamic. Bătăliile navale în care erau implicate şi tunuri nu erau deloc distractive pentru marinari. Şi în prezent tunurile îşi păstrează un rol important în războaie, indiferent dacă sunt amplasate pe un tanc, pe o navă sau pe sol.

Check Also

Inventarea telefonului

Inventarea telefonului Inventarea telefonului, Invenţii, Telefon În mod ironic, inventarea telefonului a fost marcată de o lipsă …

Inventarea tancului

Ca armă militară, tancul a schimbat pentru totdeauna aspectul bătăliilor terestre. Acesta a apărut ca …

Inventarea şurubului

Se spune că în timpul unei vizite în Egipt, filozoful grec Arhimede ar fi realizat un …

Inventarea submarinului

Nu este nevoie să ne gândim prea mult pentru a putea aprecia efectul submarinului asupra …

Inventarea stetoscopului

La începutul secolului al XIX-lea, medicul Rene Laennec lucra în spitalul Neck din Paris, încercând …