Inventarea televiziunii

Cei mai mulţi dintre noi sunt de părere că dezvoltarea televiziunii a apărut în urma perfecţionării şi popularizării telefonului, cinematografiei şi radiofoniei, dar primele cercetări şi experimente în acest domeniu au început, de fapt, pe la mijlocul secolului al XIX-lea.

Dovada teoretică a relaţiei dintre lumină şi electricitate - esenţială pentru transmisiunile de televiziune - a fost detaliată de Michael Faraday în timpul unei serii de experimente din anii 1830, existând, de asemenea, şi alte concepte cunoscute. Deşi aparent aceste progrese anunţau apariţia timpurie a televiziunii, existau numeroase piedici de natură tehnică, inclusiv faptul că transmiterea fără fir a sunetului - element esenţial al transmisiunii TV - era necunoscută.

Semnalele TV sunt transmise electronic, astfel că undele luminoase ce urmează să fie trimise trebuie mai întâi convertite în semnale electronice, ceea ce nu era simplu de realizat. Totuşi, undele luminoase sunt infinitezimal de mici şi nu pot fi convertite direct în semnale electronice printr-un simplu angrenaj mecanic. În plus, informaţia video este cu mult mai complexă şi atinge frecvenţe mult mai înalte decât undele sonore.

Primul progres semnificativ în direcţia rezolvării acestei dileme s-a înregistrat în 1873, odată cu descoperirea faptului că seleniul prezenta o rezistenţă electrică ce varia proporţional cu intensitatea luminii la care era expus. În acest fel, era posibilă transformarea luminii într-un semnal electronic sau un „impuls” care, cel puţin teoretic, putea fi trimis printr-un cablu sau prin eter.

În 1883, inginerul german Paul Nipkow a introdus un dispozitiv care utiliza un disc de baleiere perforat cu mici orificii sub forma unei spirale. Acest disc descompunea o imagine într-o serie de puncte ce era ulterior focalizată spre o celulă fotovoltaică. Celula trimitea o serie de impulsuri electrice unui receptor, unde un alt disc de baleiere era plasat în faţa unei surse luminoase şi „decoda” seria de puncte sub forma unei imagini.

Imaginea obţinută era rudimentară şi neclară, dar reprezenta o primă imagine TV adevărată. În următorul sfert de secol, sistemul mecanic de baleiere Nipkow a iniţiat o multitudine de imitaţii şi de îmbunătăţiri, iar în 1925 Charles Francis. Jenkins - utilizând un sistem mecanic de baleiere - reuşea să trimită semnale în eter din laboratorul său din Washington D.C. În Europa, inventatorul scoţian John Logie Baird a realizat în 1926 o demonstraţie publică a sistemului său mecanic de televiziune.

Cu toate acestea, ceva mai devreme, spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, se demonstrase că transmisiunile TV pe principii mecanice nu vor putea fi niciodată îmbunătăţite până la un nivel satisfăcător, însă prin intermediul progreselor rapide înregistrate în domeniile radiofoniei, radiaţiei X şi fizicii, problemele aveau să se rezolve destul de curând. Desigur, radioul devenise o realitate în anii 1900 datorită transmisiunilor fără fir realizate de Guglielmo Marconi şi tubului electronic cu vid conceput de John Fleming şi Lee De Forest. Tubul catodic, folosit pentru producerea razelor X utilizate în medicină, a fost un alt element esenţial al tehnologiei transmisiilor de televiziune.

În 1906, Karl Braun a descoperit că prin introducerea unui câmp magnetic într-un tub catodic se putea devia traiectoria fluxului de electroni al acestuia. Un an mai târziu, Alan Campbell Swinton a susţinut folosirea unui astfel de tub catodic ca receptor al imaginilor. În scurt timp, cercetătorul rus Boris Rosing a reuşit să creeze şi să breveteze un astfel de dispozitiv catodic. Discipol al lui Rosing, Vladimir K. Zworykin a încercat combinarea tehnologiei tubului electronic cu vid cu noul receptor cu raze catodice pentru obţinerea unui sistem TV practic.

La puţin timp după încheierea primului război mondial, Zworykin a emigrat în Statele Unite, mişcare care urma să prefaţeze perfectarea sistemului modern de televiziune. Zworykin a imaginat şi a realizat un dispozitiv pe care l-a numit „iconoscop”, un tub transmiţător care folosea un flux electronic pentru scanarea unei imagini şi descompunerea acesteia într-o serie de semnale electronice. Imaginea era focalizată pe o placă - „mozaic” - acoperită cu globule microscopice dintr-un material fotosensibil. Prin îndreptarea unui flux electronic spre placă se putea detecta un curent în raport cu intensitatea luminii care cădea pe placa respectivă.

Cercetătorul rus a început apoi să lucreze la dispozitivul de recepţie, pe care l-a numit „cinescop”, prin adaptarea termenului grecesc kimena (mişcare). Absolut întâmplător, cuvântul „televiziune” este o combinaţie a termenului grecesc tele (la distanţă) cu cel latin video (a vedea). Tubul receptor creat de Zworykin - care, în principiu, inversează procesul din iconoscop - a fost combinat cu acesta din urmă şi demonstrat public în 1929. În aceeaşi perioadă, Philo T. Farnsworth, un tânăr experimentator din Idaho, a creat un sistem de televiziune similar celui al lui Zworykin.

„Analizorul de imagini” al lui Farnsworth era, în principiu, asemănător cu iconoscopul, numai că fluxul electronic trecea printr-o mică fantă înaintea transmiterii. Ulterior, Farnsworth a obţinut mai multe brevete pentru tehnologii de televiziune şi, prin intermediul Corporaţiei Philco, a devenit unul dintre primii producători de televizoare. Între timp, Zworykin a început să lucreze la Corporaţia Americană de Radio (RCA) pentru magnatul telecomunicaţiilor David Sarnoff. Acesta a fost printre primii membri ai comunităţii oamenilor de afaceri care au sesizat uriaşul potenţial pe care avea să-l reprezinte televiziunea.

Anul 1939 a fost hotărâtor pentru progresul televiziunii. Compania americană NBC a început un program regulat de transmisiuni, recepţionate de peste o mie de televizoare instalate în hoteluri, localuri sau vitrine de magazin. În 1940 a avut loc prima transmisiune „în reţea”, când un program transmis iniţial de NBC în New York City a fost preluat de un post TV din Schenectady, statul New York.

Deşi o mare parte a tehnologiei de televiziune a fost adaptată pentru război sub forma radarului şi a altor dispozitive de detecţie, sistemul propriu-zis nu a jucat vreun rol major în cel de-al doilea război mondial. Spre sfârşitul războiului însă, Sarnoff - ajuns acum general de brigadă - precum şi alţi proprietari de posturi TV erau nerăbdători să reia lucrurile de unde le lăsaseră în 1941. Au fost ajutaţi în acest sens de progresul tehnologic semnificativ obţinut de Zworykin şi de echipa sa.

Deşi iconoscopul lui Zworykin transformase televiziunea într-un sistem practic, această descoperire nu o făcea nici uşoară, nici perfectă. Dispozitivul producea imagini curate şi clare, dar nu avea o sensibilitate prea bună la lumină, în cazul unei iluminări naturale într-o zi senină totul era în regulă, dar în cazul filmărilor din studio era necesară o iluminare puternică - mult mai puternică decât în industria cinematografică. Temperatura ajungea până la 40°C, iar actorii şi actriţele necesitau un machiaj puternic, cu mult dermatograf şi ruj, pentru a compensa lucirea produsă de vechile lămpi cu arc electric.

Prin urmare, Zworykin şi echipa sa au fost chemaţi în ajutor. Mai întâi ei au folosit amplificarea prin intermediul „emisiei secundare” pentru a creşte sensibilitatea cu aproximativ 10 procente. De asemenea, au pus la punct un circuit de baleiere cu „viteză redusă”, precum şi alte inovaţii care au rezultat în noul „orticon de imagine”, un tub care putea reda imaginile chiar în cazul iluminării cu o luminare. Acest tub nou a fost perfectat în 1945 şi a devenit camera standard de televiziune alb-negru.

Postul WNBC şi-a reluat emisia spre sfârşitul anului 1945 şi a difuzat filme ale predării Japoniei. Şi alte posturi, precum CBS şi noua reţea Dumont, au reînceput să emită în mod regulat spre sfârşitul anului 1945 şi începutul anului 1946. În 1948, în Statele Unite emiteau la nivel naţional 36 de posturi TV şi existau aproximativ un milion de televizoare instalate în casele americanilor şi în diverse instituţii publice.

Televiziunea color s-a materializat în 1953, iar primele televizoare au fost vândute începând din 1954. Acestea costau 1.000 de dolari bucata în cazul celor cu ecran mic, iar la începutul secolului al XXI-lea televiziunea color nu mai reprezenta de multă vreme ceva deosebit. Tehnologia TV continuă să progreseze, împreună cu conexiunile sale cu noile tehnologii media, precum DVD-urile şi internetul. Dar este destul de greu de stabilit ce importanţă va avea televiziunea în vieţile noastre şi în cele ale generaţiilor următoare.

Check Also

Inventarea telefonului

Inventarea telefonului Inventarea telefonului, Invenţii, Telefon În mod ironic, inventarea telefonului a fost marcată de o lipsă …

Inventarea tancului

Ca armă militară, tancul a schimbat pentru totdeauna aspectul bătăliilor terestre. Acesta a apărut ca …

Inventarea şurubului

Se spune că în timpul unei vizite în Egipt, filozoful grec Arhimede ar fi realizat un …

Inventarea submarinului

Nu este nevoie să ne gândim prea mult pentru a putea aprecia efectul submarinului asupra …

Inventarea stetoscopului

La începutul secolului al XIX-lea, medicul Rene Laennec lucra în spitalul Neck din Paris, încercând …