Inventarea radarului

În general, se consideră că în timpul Bătăliei Angliei din al doilea război mondial piloţii de vânătoare britanici au salvat ţara în urma câştigării luptei aeriene cu nemţii. Aşa cum declara primul-ministru Winston Churchill: „Niciodată un grup atât de mare de oameni nu i-a fost îndatorat unui grup atât de mic”.

A mai existat însă un factor care a contribuit la salvarea ţării şi se poate argumenta că, în lipsa acestuia, Marea Britanie ar fi pierdut războiul. Este vorba despre radar. Asemenea penicilinei, care a apărut la momentul potrivit pentru a salva soldaţii aliaţi de la moarte în urma infecţiilor, odată cu declanşarea celui de-al doilea război mondial, în acelaşi moment şi-a făcut apariţia şi radarul.

Radarul nu a fost inventat pentru război. Acest sistem fusese realizat de un număr de oameni de ştiinţă, dar personajul cel mai important a fost scoţianul Robert Watson-Watt, care a început să lucreze la el în 1915. Watson-Watt nu s-a apucat de lucru gândindu-se la război. Născut în oraşul scoţian Brechin, el a manifestat iniţial interes pentru radiotelegrafie, care l-a adus la Oficiul de Meteorologie din Londra, unde a devenit cercetător ştiinţific.

Pe măsură ce avioanele erau folosite din ce în ce mai mult, apăruse preocuparea pentru protejarea acestora de furtuni şi de alte condiţii turbulente. El a construit o formă rudimentară de radar - acronim pentru radiodetecţie şi radiolocaţie - iar la începutul anilor 1920 s-a alăturat departamentului radio al Laboratoarelor Naţionale de Fizică, unde a studiat şi a construit echipamente de navigare şi radiolocatoare.

Radarul funcţionează pe un principiu destul de asemănător celui folosit de lilieci pentru a evita coliziunile cu diferite obiecte în timpul zborului, deoarece ei zboară în peşteri înecate în beznă cu viteze foarte mari. O antenă emite unde radio, iar când acestea se lovesc de un obiect sunt respinse, ca în cazul unui ecou. Astfel, se poate măsura distanţa până la obiectul respectiv prin calcularea timpului în care unda radio a parcurs drumul până la obstacol şi înapoi. Ulterior a fost sesizat potenţialul radarului ca instrument militar, iar un număr de companii, dintre care şi unele din Germania, s-au grăbit să-l producă.

Watson-Watt a primit un post în cadrul Ministerului Aviaţiei şi al Producţiei de Aeronave, acordându-i-se într-o măsură mai mică sau mai mare mână liberă pentru construirea radarului. În 1935 reuşise să creeze un radar ce putea detecta un avion de la o distanţă de 65 km. Doi ani mai târziu, Marea Britanie beneficia de o reţea de posturi de radar ce protejau coasta. Iniţial, radarul avea un neajuns.

Undele electromagnetice, emise sub forma unei unde continue, detectau prezenţa unui obiect, dar nu-i puteau determina poziţia exactă. Apoi, în 1936 s-a înregistrat un progres prin construirea radarului cu impulsuri. În acest caz, semnalele erau trimise cu o intermitenţă ritmică, astfel putându-se măsura distanţa dintre ecourile recepţionate pentru a se determina viteza şi direcţia ţintei.

În 1939 s-a făcut un nou pas înainte cu o semnificaţie deosebită: a fost pus la punct un emiţător cu microunde de mare putere, al cărui avantaj major, care a adus Marii Britanii primul loc în acest domeniu, consta în precizia informaţiilor furnizate, indiferent de condiţiile atmosferice. Acesta emitea o rază scurtă foarte focalizată. Un alt avantaj era că semnalul putea să fie receptat de antene de dimensiuni mai mici, astfel încât radarul putea fi instalat pe avioane sau pe alte vehicule.

Avantajele de ordin practic erau numeroase. Acest aparat le-a permis britanicilor să-şi lanseze avioanele cu multă precizie în lupta cu forţele aeriene germane, într-o asemenea măsură încât nemţii s-au văzut nevoiţi să zboare numai pe timp de noapte. În acest timp, britanicii îşi instalaseră deja mici radare cu microunde pe avioane, permiţându-le piloţilor de vânătoare să localizeze şi să atace bombardierele germane chiar şi noaptea.

Radarul ajuta, de asemenea, la detectarea şi distrugerea diabolicelor rachete V1 şi V2 - bombe teleghidate lansate de nemţi. Radarul a fost folosit şi în ziua Debarcării în Normandia pentru detectarea punctelor nemţeşti de apărare, pentru ca atacurile să poată fi precise, fiind de asemenea folosit şi în timpul raidurilor de bombardare desfăşurate deasupra Germaniei.

Desigur, radarul are şi multe aplicaţii civile, fiind indispensabil în meteorologie datorită capacităţii de localizare a evenimentelor meteo periculoase, precum tornadele sau uraganele. Această invenţie este folosită, de asemenea, şi pentru navigarea multor vehicule, cum ar fi avioanele, navele, rachetele şi sateliţii. Mai mult, se utilizează pentru explorarea altor planete şi pentru măsurarea distanţelor interplanetare.

Cei mai mulţi sunt obişnuiţi, probabil, cu folosirea radarului de către poliţia rutieră. Poliţiştii, folosind aceste dispozitive, determină viteza automobilelor care trec prin dreptul lor cu o precizie destul de mare pentru ca înregistrarea să poată fi folosită ca dovadă la tribunal. Deşi unii îl consideră diabolic, radarul a salvat prin această aplicaţie sute de vieţi, deoarece şoferii care în alte condiţii ar accelera la maximum sunt mai atenţi, ştiind că un poliţist dispunând de un radar ar putea să se afle chiar după colţ.

Check Also

Inventarea telegrafului

Ceea ce este interesant de remarcat este că Samuel F.B. Morse, inventatorul telegrafului, şi-a început …

Inventarea telefonului

Inventarea telefonului Inventarea telefonului, Invenţii, Telefon În mod ironic, inventarea telefonului a fost marcată de o lipsă …

Inventarea tancului

Ca armă militară, tancul a schimbat pentru totdeauna aspectul bătăliilor terestre. Acesta a apărut ca …

Inventarea şurubului

Se spune că în timpul unei vizite în Egipt, filozoful grec Arhimede ar fi realizat un …

Inventarea submarinului

Nu este nevoie să ne gândim prea mult pentru a putea aprecia efectul submarinului asupra …