Inventarea puştii

Apariţia şi perfecţionarea puştii, o armă de foc portabilă cu rază lungă de acţiune, a fost un proces ce s-a desfăşurat de-a lungul mai multor secole. La început, suprafaţa interioară a ţevii unei puşti sau a unui tun era netedă, permiţând proiectilului să alunece cu uşurinţă la încărcare. Totuşi, ca urmare a studierii balisticii, s-a descoperit că o ţeava spiralată sau „ghintuită” ar imprima proiectilului o mişcare de rotaţie la părăsirea armei, crescându-i astfel raza de acţiune şi precizia de a ţinti.

„Tunul manual”, după cum era cunoscută puşca, a apărut pe câmpurile de luptă pe la mijlocul secolului al XV-lea. Obiectul era imens şi cântărea în jur de 11 kg, necesitând un suport bifurcat pe care artileristul să sprijine arma atunci când o folosea. Proiectilul, de o formă aproximativ sferică, era împins prin gura ţevii peste o încărcătură de praf de puşcă. La capătul ţevii exista un mic orificiu care se continua printr-o placă semisferică de mici dimensiuni ce era umplută cu o altă cantitate de praf de puşcă. Acesta era aprins manual, aruncând astfel proiectilul.

Primul mecanism conceput pentru aprinderea automată a pulberii de pe placă a fost „serpentina”, o invenţie germană care utiliza o piesă metalică în formă de S prevăzută la mijloc cu un pivot. Atunci când o parte a serpentinei, „trăgaciul”, era trasă de artilerist, cealaltă parte, care era echipată cu o pereche ajustabilă de gheare ce prindeau un fitil cu ardere lentă numit „focos”, era împinsă înspre placă. Următoarea îmbunătăţire semnificativă a fost alungirea patului puştii şi realizarea unui mâner.

Patul puştii a fost lăţit pentru a se reduce impactul reculului asupra trăgătorului. Rezultatul final a fost „archebuza”, precursoarea „muschetei”, care a fost folosită o perioadă îndelungată. La început, soldaţii îşi sprijineau arma pe stern, dar odată cu creşterea puterii prafului de puşcă această practică a devenit dureroasă, astfel încât s-a preferat sprijinul pe umăr, ce absorbea mai eficient reculul.

Inovaţiile din domeniul armelor de foc au început să modifice treptat tacticile de război, deoarece proiectilele puteau să pătrundă chiar şi prin cele mai rezistente armuri. Zilele cavalerilor în armuri strălucitoare începeau să apună. „Piedica cu roată”, un mecanism de declanşare, a reprezentat o nouă îmbunătăţire. Acesta consta dintr-o rotiţă metalică ce era învârtită cu ajutorul unui resort pe o bucată de pirită ferică. Prin acţionarea trăgaciului, rotiţa se învârtea şi arunca scântei de pe bucata de pirită înspre placa umplută cu praf de puşcă.

Pe la mijlocul secolului al XVI-lea, puştile foloseau o „piedică cu cremene”, ce încorpora un mecanism mult mai simplu şi mai ieftin. Aceasta avea un „cocoş”, o piesă metalică în care era montată o bucată de cremene ce se lovea, la acţionarea trăgaciului, de o piesă de oţel. Revoluţia industrială, prin metodele sale de producţie mult îmbunătăţite, a transformat puşca în spaima câmpurilor de luptă.

Simplitatea modelului puştii cu cremene a dus la standardizarea modelelor de arme, astfel devenind posibilă nu numai producţia în masă, dar şi reparaţiile cu piese de schimb. Pe măsură ce armatele europene au evoluat din punct de vedere numeric, industrializarea războiului a permis echiparea fiecărui soldat cu această nouă armă. Avantajele puştii erau evidente: era o armă puternică, precisă, cu o rază lungă de acţiune ce surclasa ca distanţă atacurile inamice.

Cu trecerea timpului s-au înregistrat mai multe îmbunătăţiri. În primul rând, a apărut declanşarea prin percuţie, ce consta în lovirea, cu ajutorul unui „cocoş” sau „percutor”, a unei capsule cu fulminat de mercur, care exploda în urma impactului. Aceasta înlocuia cremenea tradiţională. În mod ironic, deşi ideea capsei detonante fusese experimentată de mai multe persoane, primul care a transformat-o în realitate a fost Alexander John Forsyth, un preot scoţian, care şi-a brevetat invenţia în 1807.

Aceste capse erau, din fericire, uşor adaptabile la vechile puşti cu cremene. Următorul pas important a fost reducerea dimensiunilor glonţului pentru ca acesta să poată fi încărcat cu uşurinţă pe ţeava ghintuită şi, odată ajuns pe canal, să se dilate pentru a ocupa canelurile spiralate pentru un zbor optim către ţintă. Au fost testate mai multe metode, printre care şi folosirea unor bile de muschetă împinse pe ţeava şi lovite cu o vergea pentru a se deforma şi a umple canelurile. Deşi acestea erau mult mai bune, acurateţea tragerii era redusă din cauza deformării proiectilelor în timpul procesului de încărcare.

Căpitanul francez Claude-Etienne Minie, inspirat de o serie de experimente cu proiectile mai lungi, de formă cilindrică, a studiat acest model nu numai pentru a rezolva problema principală a încărcării, ci şi pentru a îmbunătăţi performanţele generale ale proiectilului. Ideea acestuia consta într-un „glonţ” cu baza golită şi astupată cu un dop din fier. În momentul detonării, dopul de fier se aplatiza, mulându-se pe canelurile ţevii.

Cilindrul glonţului, prevăzut la vârf cu un con dintr-un metal dur, începea să se rotească spre gura ţevii asemenea unui titirez sau unui giroscop; această mişcare de rotaţie îl ghida aerodinamic înspre ţintă cu o forţă şi o precizie fără precedent. Imediat după popularizarea invenţiei lui Minie, nenumărate persoane au început să profite de pe urma acesteia.

În 1851, britanicii au trimis un model al acestei invenţii fierarilor de la Fabrica Regală de Armament din Enfield. În 1854, în timpul războiului din Crimeea, aceasta a fost pusă în practică, iar un corespondent al periodicului „Times of London” o descria drept, „Regina Armelor”. Armata rusă, echipată cu muschetele tradiţionale neghintuite, nu a avut nici o şansă în faţa invenţiei lui Minie, care le decima rândurile „asemenea braţului Îngerului Distrugător”. Invenţia lui Minie şi sistemul de încărcare pe canal au fost date în folosinţă odată cu izbucnirea războiului civil.

Pe data de 17 septembrie 1862, la Antietam Creek din Sharpsburg, Maryland, trupele unioniste au respins o invazie a armatei confederate. Forţele unioniste au folosit o versiune americană a proiectilului lui Minie, în timp ce armata confederată folosea o versiune proprie, suplimentată de proiectile importate din Marea Britanie, produse la Enfield. În acea zi s-au înregistrat peste 26.000 de victime din ambele tabere, rămânând până în prezent cea mai Sângeroasă zi din istoria Americii produsă de braţul „Îngerului Distrugător”.

În timp ce puşca a continuat să fie perfecţionată prin mecanismele de încărcare automată care-i permiteau soldatului să tragă mai multe focuri într-o succesiune rapidă, cu o precizie din ce în ce mai mare, tocmai unele dintre aceste inovaţii au dus la apariţia dispozitivului care i-a răpit titlul de „Regină a Armelor”. În vreme ce armatele au continuat şi în secolul al XX-lea să avanseze spre inamici, de această dată în tranşee, protejate de gloanţele acestora, pe scena mondială şi-a făcut apariţia mitraliera, făcând inutilă chiar şi cea mai puternică puşcă.

Check Also

Inventarea telegrafului

Ceea ce este interesant de remarcat este că Samuel F.B. Morse, inventatorul telegrafului, şi-a început …

Inventarea telefonului

Inventarea telefonului Inventarea telefonului, Invenţii, Telefon În mod ironic, inventarea telefonului a fost marcată de o lipsă …

Inventarea tancului

Ca armă militară, tancul a schimbat pentru totdeauna aspectul bătăliilor terestre. Acesta a apărut ca …

Inventarea şurubului

Se spune că în timpul unei vizite în Egipt, filozoful grec Arhimede ar fi realizat un …

Inventarea submarinului

Nu este nevoie să ne gândim prea mult pentru a putea aprecia efectul submarinului asupra …