Inventarea magnetofonului

În timpul celui de-al doilea război mondial, mulţi au fost surprinşi auzind târziu în noapte sau dimineaţa devreme emisii radio nemţeşti de propagandă în care erau prezentate orchestre simfonice cu o fidelitate remarcabilă, de parcă ar fi cântat „live”. Tehnicienii din cadrul diviziei americane de transmisiuni bănuiau că nemţii folosesc un dispozitiv de înregistrare îmbunătăţit, iar după încheierea ostilităţilor, în 1945, aceste dispozitive au fost descoperite şi aduse în America pentru a fi analizate. Nemţii folosiseră o versiune îmbunătăţită a „magnetofonului”, capabilă să capteze un răspuns de frecvenţă de până la 10.000 de hertzi (cicli pe secundă) cu un zgomot de fond şi o distorsiune neglijabile.

Brevetele pentru magnetofon intrau în jurisdicţia oficiului american al proprietăţilor străine, dar oricine putea obţine cu uşurinţă prin intermediul acestui oficiu o autorizaţie pentru realizarea unui aparat propriu. Cu toate acestea, foarte puţini au apelat la acest lucru. Magnetofonul cu fir magnetic suferea o reactivare în America postbelică. Obţinându-se un răspuns de frecvenţă îmbunătăţit, echivalent cu cel al magnetofonului sau al altor dispozitive similare, unele firme precum Sears-Roebuck şi Webster-Chicago (Webcor) şi-au promovat într-un mod agresiv produsele. Însă mania deja anticipată a magnetofoanelor cu fir magnetic nu s-a produs.

În 1946, magnetofonul cu bandă devenea ţinta unui interes din ce în ce mai mare. În această perioadă, Bing Crosby, celebrul cântăreţ de estradă, a avut un rol important în dezvoltarea sistemelor de înregistrare pe bandă. Crosby era vedeta unei celebre emisiuni radio ce prezenta nu numai cântecele sale, ci şi glume şi gaguri ale unor vedete invitate. Crosby, fiind un perfecţionist, prefera să înregistreze separat secvenţele muzicale şi să le intercaleze cu alte segmente din program. Apoi întregul spectacol era reînregistrat cu ajutorul unor discuri de transcriere pe un disc-matriţă ce urma să fie difuzat.

Din păcate, discurile de transcriere, deşi se auzeau bine la o înregistrare originală, degradau semnificativ fidelitatea şi creşteau nivelul zgomotului în cazul folosirii unor copii multiple. În momentul în care Crosby a ascultat o demonstraţie a magnetofoanelor nemţeşti capturate, a hotărât imediat că are nevoie de bandă. Aceasta putea fi tăiată şi editată mult mai uşor, putând fi, de asemenea, reînregistrată în cazul unei greşeli în prima variantă. Din momentul în care Crosby a dat tonul, multe alte personalităţi din lumea radioului, precum Jack Benny şi Groucho Marx, au început să folosească înregistrările pe bandă pentru celebrele lor emisiuni.

La mijlocul anilor 1940, trei companii independente (Magnecord, Rangertone şi Ampex) au început să producă versiuni proprii ale aparatelor nemţeşti pentru utilizare profesională. În 1950, aceste aparate erau folosite pe scară largă pentru înregistrări, în studiouri radio şi de cinema, înlocuind discurile şi mediile optice folosite în acea vreme. Minnesota Mining & Manufacturing Company (3M) şi-a asumat sarcina producerii unor variante superioare de bandă. Compania a creat un nou oxid magnetic ce îmbunătăţea semnalul emis şi sensibilitatea.

Noul tip de bandă avea, de asemenea, şi un strat uniform de acoperire pentru o înregistrare uniformă şi un suport din acetat, ce avea să devină standardul acestei industrii timp de peste o jumătate de secol. Noile benzi de plastic au înlocuit repede benzile nemţeşti din hârtie, ajunse doar şiruri lungi de fragmente tăiate şi lipite în mâinile editorilor şi experimentatorilor timpurii. Acum puteau fi reduse şi vitezele de rulare a benzilor. Viteza cu care banda trece prin dreptul capului de înregistrare reprezintă un factor determinant în reproducerea unei înregistrări audio. Auzul uman detectează frecvenţele cuprinse între 30 şi 15.000 de hertzi, astfel că răspunsul de „înaltă fidelitate”, mai ales în cazul muzicii, trebuie să includă acest spectru.

S-a descoperit în cele din urmă că o viteză a benzii de un ţol pe secundă (ips) ar putea recupera aproximativ 1.000 de hertzi de sunet. Prin urmare, dacă operează la o viteză de 30 ips, un magnetofon cu bandă poate obţine răspunsul echivalent pentru 30 kHz. Această viteză standard de 30 ips a fost folosită până recent pentru înregistrările de muzică clasică, la care calitatea sunetului era decisivă, dar pentru majoritatea înregistrărilor obişnuite s-a folosit un standard de 15 ips. Acesta a fost ulterior înjumătăţit la 7,5 şi chiar la 3,75, 1,9 şi 15/16 ips pentru aplicaţii neprofesionale şi cu caracter special. Prin îmbunătăţiri treptate atât ale tehnologiei benzii, cât şi ale înregistrării, prin anii 1970 a devenit disponibil un răspuns de înaltă fidelitate la viteze mai scăzute.

La sfârşitul anilor 1940 au început să fie comercializate magnetofoane de larg consum. Compania Revere promova utilizarea unui magnetofon cu o viteză de 3%, care economisea considerabil banda audio, pe atunci destul de costisitoare. Aparatele profesionale înregistrau pe toată lăţimea benzii, într-o singură direcţie. Această metodă furniza un răspuns bun şi uşurinţă în editare. Pentru aplicaţiile de larg consum, producătorii foloseau doar o jumătate din lăţimea benzii, în aşa fel încât aceasta să poată fi întoarsă şi folosită în direcţia opusă.

În acest mod, o bobină de 18 cm cu 366 m de bandă putea admite până la două ore de înregistrare cu o viteză de 3% ips. În domeniul profesional, înregistrarea pe bandă a devenit universal folosită încă de la începutul anilor 1950. Filmele de cinema au profitat de acest mediu pentru realizarea primelor coloane sonore „stereo”, vândute în prezent pe piaţa DVD-urilor. Deşi sunetul original era reînregistrat pe un mediu optic pentru difuzare (monofonică) în cinematografe, în prezent acestea pot fi remixate şi prelucrate cu rezultate uimitoare.

La fel de uimitoare a fost şi evoluţia înregistrărilor pe mai multe piste în muzică. La sfârşitul anilor 1940, chitaristul Les Paul şi soţia sa, cântăreaţa Mary Ford, se aflau frecvent în topurile de audienţă, datorită înregistrărilor inovatoare dominate de voci şi secvenţe de chitară multiplicate. Paul produsese aceste înregistrări în studioul său de acasă folosind discuri multiple pe care le accelerase şi le sincronizase pentru a crea un sunet unic. A adaptat banda la tehnica sa de producţie şi a inovat o serie de artificii tehnice care au creat senzaţie în momentul când au fost folosite de artişti precum „The Beatles” sau „Beach Boys” în anii 1960. Tot el a contribuit la proiectarea şi construirea primelor capete de înregistrare multiple, ce au dus la apariţia unor înregistratoare stereo nu doar cu două căi, ci chiar cu 4, apoi cu 8, 16, 24 şi chiar 48.

Perfecţionarea şi comercializarea sistemelor stereo la sfârşitul anilor 1950 au dus şi la evoluţia sistemelor de înregistrare de larg consum. În scopul unei utilizări cât mai uşoare şi a unor dimensiuni reduse, în anii 1960 s-au realizat două progrese majore ale benzii: banda cu 8 căi şi „caseta”. Banda cu 8 căi era o variantă derivată dintr-o casetă cu buclă continuă, folosită în radio. Această casetă era o bandă cu o singură cale ce se derula cu o viteză de 7,5 ips timp de până la 30 de minute. Majoritatea casetelor de acest tip erau produse cu o durată de până la 3 minute pentru difuzarea unor reclame, anunţuri publicitare sau melodii de top.

Producătorii de automobile şi firmele de electronice încercaseră de multă vreme să realizeze un sistem de redare audio pentru automobile, însă discurile sau magnetofoanele cu două bobine s-au dovedit fie nereuşite, fie inadecvate: discurile săreau uşor de pe o pistă pe alta la o denivelare a drumului, iar şoferii nu-şi permiteau să-şi piardă timpul derulând bobine cu bandă. Inginerii de la Muntz Corporation şi Lear Jet au adaptat caseta de radio pentru o utilizare de larg consum. Benzile lor cu 4 (Muntz) sau 8 căi (Lear) încetineau viteza de deplasare până la 3% ips şi foloseau un ansamblu cu cap mobil pentru repoziţionarea benzii în scopul derulării unor melodii succesive.

Casetele de 10 x 12,7 x 0,6 cm urmau să fie observate în scurt timp peste tot: nu numai în maşini, ci şi pe iahturi, în avioane şi, în versiuni fixe, în case şi în restaurante. În acea perioadă au fost puse în circulaţie mii de LP-uri în versiuni preînregistrate pe benzi cu 8 căi. Benzile preînregistrate cu două bobine apăruseră încă de la mijlocul anilor 1950, dar nu se bucuraseră de prea mult succes. Deşi casetele cu 8 căi şi cele mai puţin populare cu 4 căi aveau un sunet de bună calitate, au avut la puţină vreme după aceea probleme tehnice care nu fuseseră anticipate iniţial, astfel că în scurt timp au dispărut.

Caseta propusă de Norelco-Phillips la începutul anilor 1960 era cu totul altceva. Aceasta foloseşte două bobine de bandă de 3 mm introduse într-o carcasă compactă de 10 x 6,4 cm. Viteza benzii a fost scăzută la 1,9 ips pentru a admite 60 de minute de înregistrare, iar caseta trebuia întoarsă după prima jumătate de oră. Benzile mai subţiri au permis înregistrarea a 90 de minute şi, în final, a 120 de minute de sunet. Deşi la început nu se obţinuse o calitate deosebită, ca în cazul magnetofonului cu două bobine, se puteau totuşi reproduce înregistrări de o calitate destul de bună, mai ales în cazul cuplării cu un sistem extern de sonorizare.

Check Also

Inventarea telegrafului

Ceea ce este interesant de remarcat este că Samuel F.B. Morse, inventatorul telegrafului, şi-a început …

Inventarea telefonului

Inventarea telefonului Inventarea telefonului, Invenţii, Telefon În mod ironic, inventarea telefonului a fost marcată de o lipsă …

Inventarea tancului

Ca armă militară, tancul a schimbat pentru totdeauna aspectul bătăliilor terestre. Acesta a apărut ca …

Inventarea şurubului

Se spune că în timpul unei vizite în Egipt, filozoful grec Arhimede ar fi realizat un …

Inventarea submarinului

Nu este nevoie să ne gândim prea mult pentru a putea aprecia efectul submarinului asupra …