Inventarea gips-cartonului

Miracolul reprezentat de gips-carton (rigips) poate fi apreciat cu adevărat numai dacă ştim faptul că, înaintea inventării sale, la sfârşitul anilor 1890, pereţii erau acoperiţi cu tencuială, procedeu care necesita o îndemânare deosebită.

Numai un număr mic de meşteri zidari puteau tencui un zid într-o manieră prin care să creeze textura perfect plană a unui perete, care, în prezent, se obţine cu ajutorul simplelor plăci de gips-carton. Ipsosul este un amestec de gips (sulfat de calciu dihidrat, o rocă naturală), apă, oxid de calciu şi, în funcţie de aplicaţia pentru care este produs, nisip, ciment sau alte materiale.

Utilizarea sa sub formă de plăci structurale a fost descoperită încă de când s-au construit piramidele egiptene, care datează din jurul anului 2000 î.Hr., dar ca element de construcţie era folosit încă din anul 6000 î.Hr. în Anatolia (Turcia modernă). Mineralul apare sub formă de pulbere sau de rocă, având două molecule de apă legate de fiecare moleculă de sulfat de calciu. După măcinarea şi încălzirea acestei roci, o mare parte a apei se degajă. Prin reintroducerea apei şi adăugarea unei cantităţi de oxid de calciu, pulberea uscată de gips se transformă într-o pastă destul de plastică şi uşor de modelat timp de aproximativ 10-15 minute, după care se usucă şi ia forma unei roci solide cu duritate redusă.

Datorită faptului că gipsul se găseşte din abundenţă pe toată suprafaţa terestră, descoperirea acestor proprietăţi a avut un caracter universal. Totuşi, produsul rezultat în urma procesului de măcinare şi uscare a pulberii a devenit cunoscut sub numele de „ipsos” sau „mortar de Paris”, datorită tencuitorilor care au descoperit şi au exploatat depozitele uriaşe de sub cartierul Montmartre din capitala Franţei.

Aşa cum am menţionat mai sus, tencuirea nu este un procedeu simplu. Pentru tencuirea unui zid, pe piloanele zidului respectiv se fixau şipci de lemn orizontale distanţate pentru ca ipsosul să se poată prinde de suprafaţă. După aceea mai erau aplicate încă două straturi de ipsos, apoi un strat de „mătuire”, iar la sfârşit stratul de „chituire” care dădea aspectul final al suprafeţei, iar acesta depindea în totalitate de priceperea celui care mânuia unealta de netezire.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Augustine Sackett şi Fred L. Kane au avut ideea realizării unui nou tip de material de construcţie: plăci prefabricate din hârtie de paie şi gudron de huilă. Din păcate (sau din fericire, depinde din ce perspectivă privim), gudronul se infiltra prin orice strat de acoperire se aplica. Fără a se da uşor bătuţi, Sackett şi Kane au folosit în locul hârtiei de paie - hârtie de ambalaj, iar în locul gudronului - ipsos. După uscare, rezultatul a fost fenomenal: o placă dură, dar netedă care se putea aplica direct pe piloanele zidului şi putea să susţină orice strat de acoperire.

În acelaşi timp, era (şi este) uşor de folosit. De obicei, plăcile sunt montate orizontal una peste alta pe pilonii zidului şi sunt fixate cu şuruburi speciale. Marginile plăcilor sunt ascuţite astfel că după sigilarea îmbinărilor cu bandă de legătură şi după şpăcluire - în trei straturi - îmbinarea nu se mai observă, în cazul în care lucrarea este realizată de un muncitor competent. Şuruburile sunt, de asemenea, şpăcluite pentru a li se ascunde capetele. Materialul este în acelaşi timp uşor de tăiat. Dacă placa este zgâriată cu un cuţit bine ascuţit, se exercită o presiune de-a lungul tăieturii, iar placa se va rupe în secţiuni bine delimitate.

Plăcile de gips-carton au diferite lungimi (până la 3,65 m) şi grosimi. Acestea sunt, de asemenea, disponibile şi în aşa-numita variantă hidrofugă pentru a fi utilizate în camere de baie şi în alte zone unde apa poate crea probleme. Cu toate acestea, gips-cartonul este totodată unul dintre cele mai puţin costisitoare materiale de construcţie, datorită faptului că materiile prime folosite sunt foarte ieftine. În mod surprinzător, la apariţia pe piaţă, plăcile de gips-carton nu s-au bucurat de un succes imediat. Au fost necesari 10 ani de promovare insistentă a produsului, dar odată ce constructorii au observat cât de mult timp necesar construirii zidurilor interioare este economisit prin folosirea plăcii de ipsos Sackett, aceasta a început să se vândă rapid.

În 1909, Sackett şi Kane înregistrau o producţie anuală de 47 de milioane de metri pătraţi de plăci de gips-carton. În acelaşi an, Sackett a vândut compania celor de la U.S. Gypsum, unde plăcile au fost reproiectate, devenind mai uşoare şi mai rezistente. Gips-cartonul reprezintă o invenţie importantă, deoarece fără aceasta casele şi clădirile comerciale ar fi mult mai greu de construit şi ar costa mult mai mult. Este adevărat că un perete construit prin metoda clasică este în continuare superior unuia construit din plăci de gips-carton. Dacă cineva încearcă să lovească un perete din astfel de plăci cu pumnul, probabil că îl va sparge, în timp ce un pumn dat într-un perete clasic vă va conduce la camera de gardă.

Check Also

Inventarea telegrafului

Ceea ce este interesant de remarcat este că Samuel F.B. Morse, inventatorul telegrafului, şi-a început …

Inventarea telefonului

Inventarea telefonului Inventarea telefonului, Invenţii, Telefon În mod ironic, inventarea telefonului a fost marcată de o lipsă …

Inventarea tancului

Ca armă militară, tancul a schimbat pentru totdeauna aspectul bătăliilor terestre. Acesta a apărut ca …

Inventarea şurubului

Se spune că în timpul unei vizite în Egipt, filozoful grec Arhimede ar fi realizat un …

Inventarea submarinului

Nu este nevoie să ne gândim prea mult pentru a putea aprecia efectul submarinului asupra …