Inventarea extinctorului

Focul este o reacţie chimică de combustie între oxigenul atmosferic şi un carburant, precum lemnul sau benzina, care a fost încălzit până la temperatura de aprindere. Un foc de lemne este o reacţie între oxigen, lemn şi o căldură puternică, produsă prin concentrarea unei raze de soare, prin frecare sau prin contactul direct cu un obiect deja aprins; această sursă încălzeşte lemnul până la o temperatură foarte ridicată (260°C sau mai mult). Căldura descompune o parte din celuloză, principalul constituent al lemnului. Materialul eliberează prin descompunere gaze volatile, precum hidrogenul, carbonul şi oxigenul.

Când gazul combinat se încălzeşte suficient pentru a descompune moleculele compusului, atomii se recombină cu oxigenul, formând apă, dioxid de carbon şi alţi produşi de reacţie. Gazele care se ridică în aer formează flacăra. Atomii de carbon care se ridică în flacără emit lumină în timp ce se încălzesc, iar căldura degajată menţine carburantul la temperatura de aprindere, astfel încât flacăra va arde atât timp cât există carburant şi oxigen.

Pentru stingerea unui foc trebuie eliminat cel puţin unul dintre aceste trei elemente. Cel mai evident mod de a îndepărta căldura este cel de a vărsa apă deasupra flăcărilor, răcind carburantul la o temperatură sub punctul de aprindere şi întrerupând ciclul de combustie. Pentru îndepărtarea oxigenului, focul trebuie înăbuşit ca să nu mai aibă aer: se poate folosi o pătură groasă sau un material neinflamabil, cum ar fi nisipul sau bicarbonatul de sodiu, îndepărtarea carburantului este ceva mai greu de realizat. În cazul incendiilor din locuinţe, însăşi locuinţa se transformă în carburant, astfel că acesta este „îndepărtat” abia după ce focul l-a consumat integral.

Apa este cel mai comun material eficient de stingere, numai că folosită necorespunzător devine periculoasă. Se toarnă pe lemne, cartoane sau hârtii aprinse, însă dacă este aruncată pe cabluri electrice poate conduce curentul şi provoca electrocutarea celui care o aruncă. Dacă este folosită în cazul unui incendiu alimentat de lichide inflamabile, apa se va împrăştia deasupra focului şi nu va face decât să înrăutăţească situaţia.

Pompierii au apărut încă din antichitate. În Roma antică existau brigăzi cu 7.000 de pompieri plătiţi ce erau chemaţi să stingă incendii, patrulau pe străzi şi aplicau pedepse corporale oricui viola codurile de prevenire a incendiilor. Ctesibius din Alexandria a inventat prima pompă de incendii în jurul anului 200 î.Hr., însă aceste pompe au fost reinventate în jurul anului 1500.

În 1666, în Londra existau pentru lupta cu focul numai două pompe de incendiu manuale de capacitate mică şi o pompă puţin mai mare, astfel că marele incendiu nu a putut fi stins vreme de patru zile. În restul Europei şi în coloniile americane se găsea cam acelaşi echipament, dar incendiul londonez a stimulat apariţia unei pompe cu piston acţionată de doi oameni şi montată pe un vehicul cu roţi.

Oraşul New York a numit în 1648 inspectori autorizaţi să acorde amenzi celor ce încălcau regulamentele antiincendiu. Boston a importat primul vehicul de pompieri în 1659, în timp ce Thomas Lote din New York a construit un astfel de vehicul în 1743. Furtunurile şi racordurile erau confecţionate din piele, până la darea în folosinţă a furtunului textil tratat cu cauciuc în 1870, an în care a apărut „vehiculul cu scară aeriană”. Apoi a urmat scara mecanică.

„Extinctorul” a fost brevetat de Thomas J. Martin în 1872. Spre sfârşitul anului 1935, întors în Statele Unite de la Viena unde studiase şi muncise, Percy Lavon Julian a părăsit viaţa academică şi a intrat în lumea corporaţiilor, ocupând un post de chimist principal şi director al departamentului de produse din soia al Companiei Glidden. A fost primul chimist de culoare angajat la un nivel atât de ridicat, devenind un model pentru alţii.

Compania Glidden producea lacuri şi vopsele şi dorea ca Julian să obţină compuşi pe bază de soia care să fie folosiţi în acest scop. Julian a inventat un extinctor cu spumă care putea să stingă incendii de gaz şi de ţiţei. Intrând în dotarea Marinei americane, extinctorul a salvat vieţile multor marinari în timpul celui de-al doilea război mondial. Ca o ironie a sorţii, în anul 1950, la scurt timp după ce a cumpărat o casă în Oak Park (Chicago) pentru familia sa, un incendiator i-a dat foc.

În prezent, extinctoarele utilizează pentru stingerea flăcărilor dioxid de carbon comprimat; acesta înăbuşă focul prin evacuarea oxigenului din imediata sa apropiere. Modelul tipic de cilindru metalic cu un scurt tub ataşat este un extinctor cu „sodă şi acid”; înăuntrul recipientului, deasupra unei soluţii de sodă şi apă, se găseşte un container cu acid. Atunci când extinctorul este întors cu gura în jos, acidul se amestecă şi reacţionează cu soda, generând dioxid de carbon, iar presiunea gazului împinge soluţia prin tub.

Cilindrul unui extinctor cu „spumă” conţine apă, bicarbonat de sodiu şi o substanţă ca pulberea de lemn-dulce pentru întărirea spumei, precum şi un container interior cu pulbere de sulfat de aluminiu. Împreună, acestea dau naştere unei spume cu bule de dioxid de carbon. Un extinctor cu „dioxid de carbon” constă dintr-un rezervor de dioxid de carbon lichefiat, aflat sub presiune. În momentul eliberării, dioxidul de carbon alcătuieşte nişte fulgi ce se evaporă şi formează un fel de pătură deasupra focului.

Extinctoarele de astăzi sunt cilindri metalici rezistenţi umpluţi cu apă sau un material de înăbuşire şi funcţionează într-un mod simplu: se trage cuiul, se ţinteşte în jos, se îndreaptă gura furtunului spre baza focului, se apasă clapeta minerului şi se plimbă stânga-dreapta în direcţia focului. sunt clasificate în funcţie de tipul de incendiu pe care-l pot stinge: cele din „clasa A” pot stinge focurile de lemn, plastic sau hârtii; cele din „clasa B” pot stinge lichide inflamabile, precum benzină sau diferite uleiuri; cele din „clasa C” sunt folosite pentru stingerea incendiilor electrice, iar cele din „clasa D”, utilizate pentru stingerea metalelor incandescente, sunt destul de rare.

Extinctoarele cu însemnele „ABC” pot stinge toate tipurile de incendii cu excepţia celor pentru care se folosesc extinctoarele clasei D. Unul dintre materialele utilizate pentru stingerea focurilor este dioxidul de carbon pur, păstrat sub presiune, în formă lichefiată, în cilindri. La deschiderea containerului, dioxidul de carbon se destinde şi formează un gaz în atmosferă. Dioxidul de carbon este mai greu decât oxigenul, astfel că îndepărtează oxigenul din jurul bazei incendiului. Acest gen de extinctor este frecvent folosit în restaurante, deoarece nu contaminează vesela sau alimentele.

Cel mai popular material folosit pentru extinctoare este pulberea sau spuma chimică uscată, compusă de obicei din bicarbonat de sodiu, din bicarbonat de potasiu sau din fosfat de monoamoniu. Bicarbonatul de sodiu începe să se descompună la o temperatură de numai 70°C, eliberând dioxid de carbon care, împreună cu izolarea furnizată de spumă, înăbuşă focul.

Majoritatea extinctoarelor conţin o cantitate relativ mică de material de stingere, care se consumă în câteva secunde. Din acest motiv, stingătoarele sunt eficiente doar în cazul unor incendii relativ mici şi uşor de controlat. Pentru stingerea unor incendii de proporţii este nevoie de un echipament mult mai mare, precum o maşină de pompieri, şi de oameni antrenaţi care ştiu cum să-l folosească. Cu toate acestea, este esenţială păstrarea la îndemână a unui extinctor, în cazul izbucnirii unui incendiu de mici proporţii, dar cu potenţial devastator.

Check Also

Inventarea telegrafului

Ceea ce este interesant de remarcat este că Samuel F.B. Morse, inventatorul telegrafului, şi-a început …

Inventarea telefonului

Inventarea telefonului Inventarea telefonului, Invenţii, Telefon În mod ironic, inventarea telefonului a fost marcată de o lipsă …

Inventarea tancului

Ca armă militară, tancul a schimbat pentru totdeauna aspectul bătăliilor terestre. Acesta a apărut ca …

Inventarea şurubului

Se spune că în timpul unei vizite în Egipt, filozoful grec Arhimede ar fi realizat un …

Inventarea submarinului

Nu este nevoie să ne gândim prea mult pentru a putea aprecia efectul submarinului asupra …