Inventarea dinamitei

Suedezul Alfred Nobel a inventat dinamita în 1866. Invenţia sa, asemenea multor altor invenţii anterioare, a fost rezultatul cunoştinţelor cumulate ale mai multor oameni. Genialitatea sa rezultă din efortul neobosit şi, până la urmă, din capacitatea sa de a perfecţiona dinamita în scopul utilizării sale în aplicaţii practice şi sigure în întreaga lume.

Povestea dinamitei începe în 1846, cu Ascanio Sobrero, un chimist italian. Acesta este primul care a tratat glicerolul cu acid azotic şi sulfuric pentru a produce componenta principală a dinamitei: nitroglicerina. Problema era reprezentată de faptul că la adăugarea acidului azotic şi a acidului sulfuric avea loc o reacţie puternic exotermă (cu degajare de căldură), iar amestecul devenea instabil, adesea pe punctul de a exploda. A durat destul de mult timp până când inventatorii şi-au dat seama că amestecul trebuie răcit în timpul preparării. Această măsură i-a sporit predictibilitatea şi stabilitatea.

Nobel a studiat aceste probleme şi a fost primul care a preparat nitroglicerină la nivel industrial. Una dintre cele mai importante descoperiri ale sale a fost rezultatul amestecării nitroglicerinei, acum într-o formă stabilă, cu un lichid uleios şi cu oxid de siliciu. Acest amestec putea fi transformat într-o pastă, frământat asemenea unui aluat şi modelat sub formă de baghete. Mai rămânea totuşi o problemă, şi anume modul de detonare a acestor baghete de dinamită. Nobel a conceput în 1865 „capsa detonantă”, un dop de lemn umplut cu praf de puşcă ce se putea aprinde cu ajutorul unui fitil, prin intermediul căreia dinamita putea fi detonată în condiţii controlate.

Prin „condiţii controlate” se înţelegea că găurile practicate anterior în stâncă puteau fi umplute cu baghetele de dinamită şi aruncate în aer. Explozia şi dizlocarea stâncii elimina sute de ore de muncă umană. Astfel, construcţiile puteau să avanseze mult mai repede: munca realizată de un grup mare de oameni în câteva zile era făcută cu ajutorul unei baghete de dinamită în câteva minute.

Se pot observa şi în prezent de-a lungul autostrăzilor montane linii paralele în stâncă, acolo unde erau săpate găuri pentru dinamită. Datorită faptului că dinamita avea nenumărate întrebuinţări, iar construirea drumurilor şi a barajelor avansa mult mai repede şi mai uşor, Nobel s-a îmbogăţit de pe urma utilizării la nivel mondial a acestui material exploziv. Numai că devenise reticent în privinţa viitorului invenţiei sale.

Nobel, îngrijorat de posibilele utilizări nocive ale dinamitei, a hotărât să-şi doneze averea pentru recompensarea celor care o foloseau în scopuri paşnice. La moartea sa, a lăsat 9 milioane de dolari pentru înfiinţarea unor premii cu numele său: premiile Nobel pentru medicină sau fiziologie, fizică, chimie, economie, literatură şi pace. Nobel considera importante eforturile de promovare a păcii şi avea un deosebit respect şi pentru literatură şi ştiinţă, care au stat la baza multora dintre activităţile sale ca inventator.

Nobel şi-a înţeles locul în rândul inventatorilor. El a prevăzut viitorul şi a folosit realizările celor din trecut. De asemenea, a studiat lunga şi complicata istorie a dinamitei. Pulberea neagră, primul exploziv chimic, a fost inventat în China în anul 900. Obţinută din mangal, sulf şi azotat de potasiu, aceasta a fost folosită iniţial în scopuri militare. Ulterior, a fost utilizată în industria mineritului în Europa, fiind detonată cu ajutorul focului sau printr-o încălzire puternică, iar mai târziu cu ajutorul unor fitiluri din iarbă uscată sau ramuri de plante agăţătoare.

În epoca modernă, pulberea neagră a fost înlocuită ca exploziv principal de nitroglicerina din dinamită. Fitilurile de siguranţă şi capsele detonante au fost două inovaţii moderne importante, deoarece au permis pentru prima dată detonarea într-un mod sigur şi precis cronometrat. Fără a se mulţumi doar cu ceea ce realizase deja, Nobel a căutat să-şi perfecţioneze invenţia. În 1875, a produs o gelatină prin dizolvarea nitroglicerinei. Testele realizate au dovedit că acest nou material avea o putere explozivă superioară şi în acelaşi timp era mai sigur în exploatare.

Adăugarea azotatului de amoniu - substanţă folosită de obicei ca îngrăşământ - la acel amestec a făcut materialul mai sigur şi mai ieftin de produs. Drept urmare, utilizarea sa la nivel mondial a crescut semnificativ. Capsa detonantă a reprezentat prima metodă sigură şi lipsită de riscuri de detonare a nitroglicerinei. Astfel, dinamita a fost nu doar mai sigură în exploatare în construcţii sau demolări, dar a putut fi folosită şi într-o gamă largă de aplicaţii industriale.

Un alt progres realizat mai târziu a fost declanşarea electrică. Folosită pentru prima dată cu succes la sfârşitul secolului al XIX-lea, declanşarea electrică a permis un control mai bun al momentului exploziei, cu efecte semnificative în direcţia siguranţei în utilizare şi a caracterului său practic. De exemplu, detonarea unei stânci putea fi cronometrată prin intermediul unor dispozitive pentru ca exploziile succesive să îndepărteze şi fragmentele rezultate.

Check Also

Inventarea telegrafului

Ceea ce este interesant de remarcat este că Samuel F.B. Morse, inventatorul telegrafului, şi-a început …

Inventarea telefonului

Inventarea telefonului Inventarea telefonului, Invenţii, Telefon În mod ironic, inventarea telefonului a fost marcată de o lipsă …

Inventarea tancului

Ca armă militară, tancul a schimbat pentru totdeauna aspectul bătăliilor terestre. Acesta a apărut ca …

Inventarea şurubului

Se spune că în timpul unei vizite în Egipt, filozoful grec Arhimede ar fi realizat un …

Inventarea submarinului

Nu este nevoie să ne gândim prea mult pentru a putea aprecia efectul submarinului asupra …