Inventarea cuptorului

Cuptorul este un dispozitiv simplu: o incintă concepută să conţină o căldură uscată, uniformă, care se utilizează pentru prepararea alimentelor sau tratarea termică a unor obiecte în scopul de a le modifica proprietăţile mecanice, ca de exemplu transformarea minereului de fier în fier sau a argilei în ceramică.

La scurt timp după descoperirea focului, oamenii au observat că unele roci puteau reţine sau transmite căldura. Se consideră că pâinea a devenit încă din timpurile preistorice o parte importantă a alimentaţiei umane. Se crede că cerealele sau seminţele acestora erau prăjite la flacără deschisă până în momentul în care s-a descoperit că, dacă erau amestecate cu apă şi încălzite până la obţinerea unui terci, erau cu mult mai uşor de digerat.

S-a descoperit, de asemenea, că pietrele încălzite îşi păstrau căldura, astfel că, dacă acel terci era turnat pe pietrele plate şi încinse din jurul focului, apa se evapora obţinându-se în acest fel primele „lipii”. După o vreme, oamenii primitivi au descoperit că terciul sau pasta pusă deoparte pentru a fi gătită mai târziu fermenta sau se strica din cauza prezenţei fermenţilor. Deşi acest fenomen nu era întotdeauna un lucru bun, a dus la o descoperire importantă, şi anume că pasta groasă devenea un aluat modelabil care putea fi copt, obţinându-se „pâinea dospită” pe care o cunoaştem în prezent.

Egiptenii au folosit pentru prima dată într-un mod foarte ingenios pâinea dospită. În jurul anului 2600 î.Hr, recoltau drojdia ca agent de dospire, luând fragmente de „aluat acrit” şi amestecându-le cu aluat proaspăt, „infestându-l” astfel în condiţii oarecum controlate. Tehnologiile de coacere s-au dezvoltat în timpul acestei civilizaţii antice, apărând până la cincizeci de tipuri diferite de pâine, aromate cu toate tipurile de seminţe care se găseau, printre care şi cele de susan sau de mac. Astfel, nu este deloc surprinzător faptul că egiptenii sunt consideraţi inventatorii primelor cuptoare. Trebuie să ne amintim că anumite tipuri de lut, printre care lutul de Nil este un exemplu ideal, se transformă în ceramici rezistente în urma arderii.

Construind un cilindru din lut cu vârful mai ascuţit şi aşezând o poliţă de separare la jumătatea înălţimii, obţinem primele cuptoare de gătit. Partea inferioară era „vatra”, iar partea superioară era cuptorul, unde bucăţile de aluat erau aşezate pe poliţă ca să se coacă. Această structură simplă este însăşi fundamentul cuptorului, valabil şi în prezent. Indiferent dacă este vorba despre un model produs în masă, cu gaz, sau un model electric supertehnologizat, sau chiar o sobă de teracotă, cuptorul modem nu se deosebeşte prea mult de predecesorul său din antichitate. Această structură a variat în lumea antică, cu diferite grade de sofisticare. Se obişnuia ca fiecare familie sau, cel puţin, fiecare sat să aibă un cuptor, iar odată cu dezvoltarea oraşelor, ca în cazul Ierusalimului de exemplu, se rezervau zone întregi pentru cuptoare publice.

Roma este un exemplu bun al acestei tranziţii urbane care a culminat cu industria panificaţiei. La început, coacerea pâinii a fost o sarcină domestică, ce includea tehnici de preparare şi de coacere la fel de rudimentare ca în orice alt loc. Însă în secolul al II-lea î.Hr, Pliniu cel Bătrân povesteşte despre brutari profesionişti ce produceau pâine pentru cei bogaţi, care nu mai trebuia să se chinuie ore întregi ca să facă acest lucru. Fiind de obicei foşti sclavi de pe întreg cuprinsul imperiului, aceşti brutari au adus tehnici din alte regiuni ale lumii pentru a le asigura romanilor bogaţi alimentul de bază, iar mai târziu au format bresle, care i-au aliat pe morari cu brutarii.

În scurtă vreme, brutarii ajunseseră să aibă un statut similar cu al funcţionarilor publici, cu reguli, reţete şi tehnici reglementate de autorităţi. Exceptând progresele înregistrate în această industrie, romanii n-au adus nici o schimbare majoră în procesul de coacere sau în ceea ce priveşte cuptorul, deşi au conceput primul mixer mecanic pentru frământarea aluatului. Făina, apa şi drojdia erau amestecate într-un bazin mare de piatră cu ajutorul unor palete mari învârtite de un cal sau un măgar.

Romanii foloseau, în general, aşa-numitul cuptor „fagure”, deşi coceau pâine şi pe frigări sau în vase de lut pe focuri deschise. Cuptorul-fagure este unul dintre cele mai comune tipuri de cuptor. Desigur, nu toate cuptoarele erau la fel, dar modelul de bază arăta cam aşa: o groapă săpată în pământ era umplută cu pietre plate, de aproximativ 60 x 90 cm. Spaţiile dintre pietre erau umplute cu lut ca să se obţină o suprafaţă netedă.

Apoi se construiau pereţii cuptorului sub forma unui dom, asemănător cu un iglu, folosindu-se multe tehnici şi materiale de consolidare, de la teracotă la pietre şi la mici dâmburi de pământ construite pe un cadru. Se lăsa un mic spaţiu pentru uşă, care era acoperit cu o dală de piatră. Înăuntru se aprindea un foc pentru uscarea şi arderea lutului folosit la construirea cuptorului. În această fază se mai putea folosi nişte lut pentru astuparea găurilor domului, şi se adaugă încă un strat de pământ pentru o izolare optimă a cuptorului.

Atunci când era folosit, cuptorul era încins până la temperatura dorită pentru coacere, care înaintea inventării termometrului putea fi determinată numai de meşteri pricepuţi. Apoi se eliminau toate resturile de cenuşă, spuză şi lemn sau cărbune nears, iar cuptorul era pregătit pentru coacere. Cuptorul în sine, deşi a avut unele momente marcante de-a lungul istoriei, este un concept universal, aproape la fel de important ca descoperirea focului sau inventarea roţii şi ar fi o nedreptate să-i limităm apariţia la un singur spaţiu geografic, la o singură cultură sau într-un singur moment.

Cuptorul apare în forma sa de bază în toate zonele lumii şi nu a fost niciodată limitat numai la coacerea pâinii. După cum am amintit anterior, arderea lutului a permis construirea cuptoarelor originale. Orice progres în direcţia dezvoltării cuptorului a echivalat cu progrese ale procesului de obţinere a ceramicii şi a cărămizilor, care au dus la rândul lor la apariţia cuptorului de cărămidă. Din momentul în care topirea metalelor a fost posibilă prin intermediul tehnologiei cuptorului, au apărut şi vasele şi cuptoarele de fontă, de la micul şi eficientul grătar acoperit până la cuptoarele din fontă şi la masivele furnale utilizate în fabricarea oţelului.

Check Also

Inventarea telegrafului

Ceea ce este interesant de remarcat este că Samuel F.B. Morse, inventatorul telegrafului, şi-a început …

Inventarea telefonului

Inventarea telefonului Inventarea telefonului, Invenţii, Telefon În mod ironic, inventarea telefonului a fost marcată de o lipsă …

Inventarea tancului

Ca armă militară, tancul a schimbat pentru totdeauna aspectul bătăliilor terestre. Acesta a apărut ca …

Inventarea şurubului

Se spune că în timpul unei vizite în Egipt, filozoful grec Arhimede ar fi realizat un …

Inventarea submarinului

Nu este nevoie să ne gândim prea mult pentru a putea aprecia efectul submarinului asupra …