Inventarea cărămizii

Cărămida nu pare cine ştie ce atunci când ne uităm la ea. Având, în general, o formă dreptunghiulară, aceasta a variat ca dimensiuni între cea uşor de ţinut în mână (foarte populară în timpul luptelor de stradă) şi cea enormă, folosită la construirea piramidelor egiptene, despre care se crede că putea fi transportată doar prin efortul simultan al mai multor sute de sclavi. Nu este spectaculoasă, fiind adesea folosită cu sens metaforic pentru a descrie o persoană limitată şi încăpăţânată. Aşezată însă lângă alte cărămizi, luând, de-a lungul istoriei, forma a nenumărate structuri, mai ales în mâinile unor zidari pricepuţi, cărămida este una dintre cele mai fenomenale invenţii din toate timpurile.

Se crede că povestea cărămizii a început la locul de naştere al civilizaţiei, de-a lungul malurilor fluviilor Tigru şi Eufrat, deşi această scenă s-ar fi putut petrece la fel de uşor în China, Africa, Europa sau în orice spaţiu ocupat de populaţiile primitive. După retragerea apelor unei inundaţii, în urmă rămâneau depozite groase de mâl şi de sedimente care erau expuse la soare.

Odată uscat acest „lut”, începea să crape şi să se segmenteze în bucăţi ce puteau fi modelate sub orice formă, de exemplu ca mici statuete, vase sau cărămizi (ce au fost ulterior aşezate una peste alta pentru a se construi colibe rudimentare, care să-i protejeze pe oameni chiar de intemperiile care duseseră la apariţia cărămizilor). Este uimitor când ne gândim că aceste obiecte simple, rudimentare-sculpturi, vase pentru alimente şi cărămizi, fiind toate daruri ale pământului, râurilor şi razelor de soare - împărtăşesc aceeaşi evoluţie tehnologică.

Arheologii au descoperit o relatare scrisă foarte timpuriu care descrie prima „arcadă” construită cu astfel de cărămizi, datând din anul 4000 î.Hr. din vechiul oraş mesopotamian Ur, actualmente pe teritoriul Irakului. Însăşi arcada este un element important al evoluţiei construcţiilor şi arhitecturii, care a fost posibilă datorită cărămizii.

Finisând o cărămidă sub forma unei „pene” şi aşezând mai multe astfel de pene una lângă alta, zidarul a reuşit să distribuie greutatea unei structuri în mod egal între toate cărămizile. Această combinaţie de ingeniozitate umană, de principii fizice şi de rezistenţă mecanică a cărămizilor a dus la naşterea tuturor edificiilor, de la simplul cadru de uşă la poduri şi apeducte, la Colosseum-ul roman şi la catedralele gotice boltite. A înlocuit în cea mai mare parte „buiandrugul” masiv şi relativ instabil, constând dintr-o lespede de piatră greoaie, orizontală sprijinită precar în vârful a două dale verticale.

Deşi prima arcadă mesopotamiană s-a prefăcut de mult în pulbere, vechea sa descriere include prima referire cunoscută la ceea ce avea să devină peste timp unul dintre cele mai importante materiale de construcţie. Acele cărămizi erau ţinute laolaltă de un mortar vâscos numit „bitum lichid”, un stră-stră-străbunic al asfaltului modern.

Construite pentru a îngrădi focul folosit pentru gătit şi încălzire, vetrele timpurii au furnizat următorul progres semnificativ al cărămizii. Cărămizile de argilă, expuse la căldura emanată de foc, căpătau o consistenţă mult mai rigidă, asemănătoare pietrei. Tot în oraşul mesopotamian Ur, bucăţile de cărămidă uscate la soare au fost după un timp înlocuite de alte cărămizi, ceramice, „arse”.

Olarii acestei culturi antice au construit un tip de cuptor capabil să ajungă la temperaturi ridicate, în care au început să-şi ardă produsele. Cuptorul reprezenta pentru olari o metodă mai uşor de controlat de ardere uniformă a lutului, pentru a-l transforma într-o ceramică dură, refractară. Temperatura pentru atingerea acestui scop varia între 900 şi 1.000°C, uneori chiar mai mult. Astfel, cărămida similară variantei modeme a apărut în jurul anului 1500 î.Hr.

În schimb, păstrând o relaţie apropiată cu olăritul şi sculptura, cărămizile erau (şi rămân în continuare) materialul de construcţie a cuptoarelor. Odată cu evoluţia cărămizii s-au înregistrat şi evoluţiile metodelor de olărit şi de sculptură în lut. Următoarea treaptă evolutivă a cărămizii, „ţigla”, utiliza tehnici ceramice avansate, precum „glazurarea”, care conferă suprafeţei nu numai o largă varietate de culori, ci şi o textură netedă şi chiar lucioasă, lipsită de porozitate.

Până în prezent nici un alt material nu se poate compara cu cărămida şi ţigla din punctul de vedere al rezistenţei în timp şi la atacurile chimice ale celor mai tari acizi. Aşa cum o demonstra chiar şi povestea la fel de durabilă a celor trei porcuşori, nimic nu se compară cu un adăpost construit din cărămidă. Odată ce arta producerii cărămizii s-a răspândit pe tot globul, materialele, stilul şi tehnica au căpătat unicitatea culturilor şi civilizaţiilor care au preluat-o. Din pământ se realiza o gamă diversificată de luturi care au furnizat culoarea specifică fiecărei culturi şi în acelaşi timp varietatea arhitecturilor locale.

Principalele tipuri de argilă sunt în număr de trei:

  • argila de suprafaţă, care se găseşte, de obicei, în albiile râurilor şi se poate folosi destul de uşor;
  • argila şistoasă, o rocă obţinută în urma unor presiuni ridicate, precum ardezia, având diferite grade de duritate;
  • şamota, extrasă din mine de mare adâncime şi având o puritate superioară celorlalte două tipuri.

În toate culturile mediteraneene, cărămizile au culminat sub forma „teracotei”, care înseamnă literalmente „pământ ars”. Cărămizile erau folosite intens la construcţiile romane alături de mda lor „betonul”, pentru a da naştere unor minuni arhitecturale, precum Panteonul în anul 123, care avea un dom, unic în acel moment, realizat din cărămizi şi beton şi cu o înălţime de 43 m.

Pe vremea când Europa părăsea evul mediu, iar oraşele începeau să se umple de locuitori şi de clădiri de lemn în care aceştia se adăposteau (este greu de stabilit ce proporţie din suprafaţa Europei era împădurită în acest moment istoric), focul se dovedea devastator, ca în cazul marelui incendiu londonez din 1666. Rezistenţa naturală la foc a cărămizii a făcut ca aceasta să devină materialul preferat, din care s-au construit apoi toate oraşele importante.

Mutându-ne spre răsărit, descoperim structuri gigantice, precum Marele Zid Chinezesc, monumentala structură de apărare a cărei construcţie a durat din secolul al VII-lea până în secolul al IV-lea î.Hr. În secolul al III-lea î.Hr., Shi Huangdi, primul împărat chinez, a legat o serie de ziduri separate sub forma unei fortificaţii masive ce se întindea pe ameţitoarea distanţă de 6.700 km, pentru a-şi proteja poporul de invadatori, permiţând astfel provinciilor din spatele zidului să se reunească formând un singur stat - China.

Extrem de interesant este că Marele Zid, vizibil din spaţiu, reprezintă, de fapt, o combinaţie puternică de cărămizi arse şi uscate la soare. Deşi acest lucru îndepărtează oarecum cărămida de rolul său iniţial de componentă structurală centrală, el subliniază faptul că, până şi în forma sa cea mai banală, cărămida roşiatică simplă de 6 x 9,5 x 20 cm constituie şi în prezent cel mai frumos şi mai atrăgător material de construcţie şi o metaforă superbă în privinţa tenacităţii rasei umane.

Check Also

Inventarea telegrafului

Ceea ce este interesant de remarcat este că Samuel F.B. Morse, inventatorul telegrafului, şi-a început …

Inventarea telefonului

Inventarea telefonului Inventarea telefonului, Invenţii, Telefon În mod ironic, inventarea telefonului a fost marcată de o lipsă …

Inventarea tancului

Ca armă militară, tancul a schimbat pentru totdeauna aspectul bătăliilor terestre. Acesta a apărut ca …

Inventarea şurubului

Se spune că în timpul unei vizite în Egipt, filozoful grec Arhimede ar fi realizat un …

Inventarea submarinului

Nu este nevoie să ne gândim prea mult pentru a putea aprecia efectul submarinului asupra …