Inventarea busolei

Dacă am fi locuit pe Venus, pe Marte sau poate pe Pluto ne-ar fi fost foarte greu să ajungem dintr-un loc în altul cu destulă precizie, folosind o busolă magnetică (aceasta depinde de interiorul magnetic al planetei pe care se află - cu alte cuvinte, acul busolei se poziţionează pe direcţia nord-sud indiferent de locul în care te afli), deoarece aceste planete sunt lipsite de magnetism. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Mercur, Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun.

Busola magnetică funcţionează însă pe Pământ deoarece aceasta este o planetă magnetică, proprietate care se manifestă datorită contactului dintre miezul lichid şi cel semitopit ale ei. Mulţi dintre noi se gândesc la busolă la modul tradiţional, ca la un instrument folositor celor care se aventurează într-o zonă necunoscută. Busolele sunt folosite şi pentru ghidarea navelor, a avioanelor şi a vehiculelor.

Busola magnetică există de sute de ani, apărând odată cu constatarea marinarilor europeni şi chinezi din secolul al XII-lea că o bucată de „magnetit”, o rocă magnetică, ce era aşezată pe un butuc în apă, se alinia pe direcţia Stelei Polare. Acest fenomen le-a aprins curiozitatea, iar experimentele i-au condus la faza următoare, aceea de frecare a unei bucăţi de metal cu magnetitul, provocând astfel magnetizarea acesteia, deşi ei nu cunoşteau atunci acest termen. Pentru a ne da seama cum funcţionează o busolă, să ne imaginăm Pământul ca pe un magnet uriaş cu o orientare nord-sud care provoacă automat orientarea pe aceeaşi direcţie şi a altor obiecte cu proprietăţi magnetice.

Totuşi, această orientare nu este exact pe direcţia nord-sud a axei Pământului. Această mică deviaţie, cunoscută sub numele de „declinaţie”, nu este atât de semnificativă încât să îndrepte utilizatorul busolei pe o cale greşită, deşi busolele sunt realizate, de obicei, în aşa fel încât să aibă o precizie absolută. Desigur, diferenţele provocate de declinaţie pot fi de sute de kilometri între nordul magnetic şi cel geografic, în funcţie de poziţia în care este privită busola. In unele cazuri, terenul pe care se află observatorul are un câmp magnetic propriu, fapt care afectează orientarea pe direcţia nord-sud. Acest fenomen este cunoscut sub numele de „deviaţie”.

Busola a fost perfecţionată de englezi. În trecut, multe războaie erau purtate pe mare, iar flotele trebuia să ştie în ce direcţie se deplasau în situaţia în care nu aveau nici un punct de reper la orizont. În secolul al XIII-lea exista deja o busolă rudimentară, constând dintr-un ac magnetic montat pe fundul unui bol umplut cu apă. Pe această busolă primitivă nu erau marcate decât nordul şi sudul, iar mai târziu s-a implementat roza, un disc pe care erau însemnate alte 30 de direcţii principale, montat sub ac, astfel încât direcţia de mers să poată fi citită cu uşurinţă. În secolul al XVII-lea, acul a primit o formă de paralelogram, ce era mai uşor de montat.

În secolul al XV-lea - nu se ştie de ce a durat atât de mult - aceia care foloseau zilnic busola au început să observe că acul compasului nu indica exact nordul. De exemplu, navigatorii au observat acest lucru dându-şi seama că acul se îndrepta puţin lateral faţă de nordul real. Această deviere trebuia compensată la calcularea direcţiei. Una dintre problemele asociate acestor busole relativ primitive era incapacitatea acului de a rămâne orientat spre nordul magnetic - indiferent unde ar fi fost acesta.

Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, englezul Godwin Knight a descoperit o metodă de magnetizare a oţelului. Această metodă a fost aplicată pentru obţinerea acului de busolă, ce era finisat sub forma unei bare montate pe busolă. Acest tip de ac îşi păstra magnetizarea pentru un interval lung de timp, astfel că aşa-numitele busole Knight au început să devină foarte căutate.

În vremurile de demult, unele busole aveau bolul plin cu apă, după cum am menţionat mai sus, iar altele erau uscate. Ambele tipuri aveau neajunsuri: puteau prezenta deviaţii în urma unei lovituri, iar busola cu apă suferea din cauza scurgerilor. În 1862, busola cu lichid a devenit mai populară decât celălalt tip, în momentul în care „flotorul” a fost aşezat pe o roză, preluând astfel cea mai mare parte a greutăţii de pe „pivot”.

O altă îmbunătăţire a fost includerea unor „foaie” care păstrau constantă cantitatea de lichid din busolă. Astfel, la începutul secolului al XX-lea busola cu roză uscată a fost scoasă din uz. Începuturile busolei moderne se situează în anii 1930 prin realizarea unei carcase umplute cu aer care proteja acul. Această invenţie a dus în final la apariţia busolei manuale.

Check Also

Inventarea telegrafului

Ceea ce este interesant de remarcat este că Samuel F.B. Morse, inventatorul telegrafului, şi-a început …

Inventarea telefonului

Inventarea telefonului Inventarea telefonului, Invenţii, Telefon În mod ironic, inventarea telefonului a fost marcată de o lipsă …

Inventarea tancului

Ca armă militară, tancul a schimbat pentru totdeauna aspectul bătăliilor terestre. Acesta a apărut ca …

Inventarea şurubului

Se spune că în timpul unei vizite în Egipt, filozoful grec Arhimede ar fi realizat un …

Inventarea submarinului

Nu este nevoie să ne gândim prea mult pentru a putea aprecia efectul submarinului asupra …